Locuri de munca pe alese la targul de joburi

Angajatori de top, martie 2008, Sala Palatului.

Ajung pe la 11 si deja zarva e in toi. Anul asta a inceput devreme nebunia – si in fiecare an e mai aglomerat si mai colorat si mai „atragator” totul. Campaniile de HR sunt campanii de publicitate in toata legea, cu spoturi care ruleaza pe proiectoare si plasme, cu anunturi in brosura evenimentului care-au depasit (majoritatea) clasicul format „Firma X, lider in productia de Y, cauta tineri entuziasti si talentati pentru posturile a, b, c” si se orienteaza spre chestii infinit mai creative. Prin targ umbla agenti de marketing mititei, in tricouri cu logo-ul firmei si mesaje de tot felul, care-ti impart pliante, invitatii, vorbe dulci, zambete. Din cand in cand boncaluieste maiestuos mascota Michelin, Bibendum a.k.a Bib cel plin de colacei

La toate standurile mari primesti „cadouri” [la targul de joburi se da spaga :)))]: pixuri (clasic, bleah, veniti cu ceva mai creativ!), brelocuri, agatatori de telefon, bomboane, agende, jocuri de cuburi (cica sa-ti testezi inteligenta – evident mai scazuta decat a unui copil de 5 ani; de creativitate ce sa mai zic!), uneori mostre din produsele firmei (chipsuri, snacksuri, detergenti, cosmetice, dupa posibilitati). Nu, Rompetrol nu da benzina, cum am fost intrebata :)) Nici Dacia nu da Sandero.

Standurile care mi-au placut: Adobe (se joaca wii la dublu! anul trecut scriau cod in direct) si Rompetrol (mare gaselnita cu standul inaltat fata de restul, pentru ca „profesionistii urca cate doua trepte”; mi-a placut ca au venit cu un concept intreg, recrutarea pe baza de atitudine).  

La plecare, ca de obicei, Grant taxi ne-a tinut juma de ora pe ocupat pana sa preia comanda si pe urma masina care trebuia sa vina „in 5” n-a mai ajuns decat cand ne urcaseram in alt taxi, comandat de la alta companie. Pai nu-i mai bine de Livia ca are Tico? :pp

Cum am trait istoria. Partea I: povestea mea despre Poveste

Ziceam de o leapsa care circula pe tema „ce faceai la Revolutia din ’89”. Normal ca ard de nerabdare sa povestesc si eu ce faceam, dar pana atunci bear with me for a little theory. Yeah, one of my spontaneosuly-generated theories.

Azi mi-am luat cartea despre moartea printesei Diana, care s-a vandut cu Saptamana financiara de luni.  Am inceput s-o citesc in metrou si e absolut pasionanta. Cuplata si cu moodul meu depresiv de dimineata, m-a convins ca nu exista pe lume vreo dreptate, ca bunatatea nu-si are rostul, ca fericirea e iluzorie, ca mizeria umana cea mai mare se gaseste la nivelele cele mai inalte ale societatii, ca viata e o porcarie si e clar ca „se fac teste pe noi”. But enough about me. :d

Am citit cartea de parca ar fi fost scrisa pentru mine, iar cand citeam despre accidentul din Paris nu aveam in minte decat dimineata aia de 31 august ’97, cand eu ma duceam cam in sila la meditatie la romana, pentru admiterea la facultate. Cum am plans si eu si Corina si ne-am uitat la stiri si am fost absolut socate si ascultam in nestire „Candle in the wind” si era gardul palatului Buckingham plin de flori si nici nu mai stiu daca am facut meditatie sau nu, dar nu voi uita niciodata cum ne uitam la stiri si plangeam, iar pe geam se vedeau copaci si flori si pasari si lumea continua sa existe, eu inca aveam examen de admitere, ramasesera neschimbate cazurile substantivului, functiile dativului si verbele copulative. Odioasele verbe copulative.

Istoria pe care o traiesti se va impleti mereu in doua fire: ce s-a intamplat si ce faceai tu in timp ce lucrurile se intamplau. Ce-a fost in ’89 stim cu totii, ce faceam eu in ’89 e istoria mea, povestea mea personala, irelevanta probabil pentru „marea” istorie (n-am fost vreun revolutionar la 11 ani!), anonima, pe care poate vreodata o voi uita pana si eu.

La fel cum am uitat mult din istoria razboiului traita (si povestita in nenumarate randuri) de bunica mea, la fel cum am uitat atatea istorii ale cutremurului din ’77, care pentru mine e o legenda, la fel cum n-am aflat niciodata istoria cuiva despre batalia de la Rovine [eram acasa, bolnav, nu ma puteam ridica din pat. Nevasta s-a intors din sat cu vestea ca in batalie au cazut multime de osteni, soti si tovarasi de-ai mei pe care-i cunosteam din copilarie… era jale pe ulite, tot satul bocea, femeile isi strangeau copiii orfani de tata la piept… ne-am imbratisat si am multumit lui Dumnezeu ca mi-a dat boala care m-a scapat de la moarte…].

Din faptele si evenimentele mari se scrie istoria. Din cele mici, fictiunea sau „mica istorie” Iar pentru lucrurile pe care le traiesti, mica istorie e mai importanta decat cea mare, pentru ca e realitatea ta.

Cand lancezeste conversatia, la o masa de sarbatori de pilda, incepeti sa depanati o „mica istorie”. Veti avea un cor de voci care se vor bate sa adauge „a, dar sa vezi eu la Revolutie/cutremurul din ’77/11 septembrie/mineriada”. Vor fi povesti banale sau povesti extraordinare, dar vor fi toate autentice si vii. Traim prin povestile noastre.

Doar şăd

Se aprind luminile in oras, romanii isi declara mandria de natie si dragostea de patrie, se da fasole cu ciolan si Milennium Bank sta cu degetul pe buton, gata-gata sa aprinda cel mai mare brad de Craciun din Ioropa.

PRO TV face 12 ani, Andreea Esca si-a imbracat sacoul ei rosu (piesa de muzeu deja), am defilat pe sub Arcul de Triumf, iar la Tuborg a fost ziua portilor deschise.

A mai trecut un an. La multi ani, Romania!

Iară de omul spân şi de omul roş să te fereşti

De la o vreme e o moda intre taximetristi: cam pe la jumatatea cursei incep sa se vaiete (skillfully) de preturi, de viata grea si de bani in general. Evident, in scopul de a muia inima de piatra a clientului si de a-i deschide larg portofelul.

Variantele pe care le-am auzit pana acum sunt:

„niciodata nu mi-a venit intretinere cum mi-a venit luna asta, fir-ar mama ei de iarna… si copilul e in clasa a 8-a si dau o gramada de bani pe meditatii… si banca m-a sunat ca am intarziat cu plata ratelor…”;

„nimic n-am apucat sa fac azi! trebuia sa ies in cursa de la 6, da’ m-a sunat un prieten sa-l duc la spital, l-am dus, am stat cu el… ce era sa fac… mama ei de viata! 4 ore am pierdut, nu stiu cum o fac banii pe ziua de azi”;

„nu mai e de trait, domnule! de cand a ridicat astia tarifele la 1,7 lei/km ne-a omorat! pai mi-a crescut si mie plafonul pe zi – acu’ trebe sa aduc [doua?] milioane… de unde dreq, cu curse de-astea de 50 de mii???”

La inceput ma sensibilizam maxim si scoteam 2-3 lei in plus urgent, castigandu-mi in acest fel temenelele taximetristului, care-mi zicea multumesc si o zi buna si cate si mai cate dragalasenii.

Acum insa ii cam simt cand incep cu povestea lacrimogena de stors bani si mi se face sila. Asa ca intr-o zi am exclamat „ce sa facem, toti avem datorii!” si mi-am luat-o scurt peste nas:

– Da, da’ nu cred ca e cazul dvs, cata vreme mergeti cu taxiul!

De maine imi fac abonament pe RATB.

Viata e complexa si are multe aspecte

Bine, asta ar putea fi titlu de categorie, nu de post :)) Mare film, Filantropica!

De la o vreme ma duc zilnic la serviciu cu taxiul; nu de alta, dar in fata casei mele e statie de taxiuri, deci tentatia e uriasa (si niciodata nu incerc sa-i rezist). Cu taxiul ajung in 10 minute, nu trebuie sa deger in statie si sa schimb doua mijloace de transport (dintre care unul e infamul 104), e cald si intotdeauna exista un drum printre stradute care nu e aglomerat.

Dezavantajul e ca ma seaca de bani. In functie de compania de taxi si de ruta aleasa (si de numarul de opriri, de „rataciri”, de intoarceri [„nu vedeti ca e inchis pe acolo?” „aaa, serios?”] si de pauze de aprins tigara, de salutat colegul de pe celalalt sens etc), cursa face cam 5,5-8 RON. Exista insa si momente cand ne trezim, nu-i asa, ca „n-avem rest”. Iar asta e o problema majora: ce te faci cand n-are rest? Azi am coborat, pur si simplu in intersectie. I-am dat cei 6 lei pe care-i aveam (aparatul arata 5,8), i-am multumit si am plecat sa fac ultimii 200m pe jos. Pentru ca nu mi-a placut tonul cu care mi-a spus (ultimatum!): Sa aveti bani potriviti, ca n-am nimic marunt!

Nu sunt zgarcita. Sunt chiar mana sparta in unele situatii, iar asta imi face placere. Imi place sa fac cadouri oamenilor care se bucura de ele (la multi ani, Mihaili si Mihaele, Gavriili si Gabriele! :). Imi place sa las un bacsis cand serviciul ma multumeste. Am dat si 10 lei pe drumul pana la serviciu unui taximetrist simpatic.

Dar tin foarte mult la calitatea serviciilor. La amabilitate, la pretul corect, la seriozitate. Si am senzatia uneori ca taximetristii, chelnerii, vanzatoarele isi iau tzeapa fara sa stie atunci cand sunt nesimtiti, mitocani, pusi pe „ciupit” sau pur si simplu nepoliticosi. Pentru ca stiu ce bacsis as fi dispusa sa le las daca ar fi amabili… Dar trebuie sa-l merite :D

P.S. Aseara am vazut Hot Fuzz. The „brilliant new British comedy” a fost un soi de Dogville meets Rambo la care m-am uitat cu amuzament, stupoare si o oarecare dezamagire. N-a fost ce ma asteptam, asta clar. N-a fost nici ce-si dorea sa fie, cred, pentru ca a oscilat intre poante super bune si faze de-a dreptul horror carora nu le-am inteles rostul. Un film bizar, clar.

Poema de seara

hai sa nu ne mai agatam unii de altii
ca o imensa colonie de licheni
hai sa traim pe picioarele noastre
sa ne asumam raspunderea personal
si vina, tot personal
hai sa nu mai judecam la gramada
sa n-o mai cautam pe Elodia
sa nu ne mai pese de trafic
ranking
rating
ranting

chiar daca asta inseamna sa ramanem (oarecum)
singuri

*
hai sa ne oprim din claxonat
sa consideram strada un mijloc, nu un scop
da, poate ti-am taiat fata
da’ n-a fost nimic personal

ce faci cu bata aia de baseball?

*
hai sa-l aruncam pe Coelho
sa-l inchidem pe Diaconescu
sa invatam sa fim singuri
doar noi
cu noi

atunci o sa se schimbe ceva.