Daca „partir c’est mourir un peu”, atunci sunt norocoasa ca pot sa vad reactiile celor din jurul meu la momentul fatidic, eu fiind totusi inca in viata. Am avut de-a face cu oameni dragi care-au izbucnit in plans doar vazandu-ma („n-o sa mai fii aici la ziua meaaa”), mi s-au pregatit multe surprize frumoase si am trecut pe o treapta superioara de prioritate in anumiti ochii, lucru dovedit prin faptul ca atunci cand mi se face pofta de o cafea, Livia lasa tot si mergem la cafea :)) (sau la mare!)
E bine bine, e tare bine ca simt atata caldura si iubire in jurul meu, ca ochii care ma privesc plecand „intr-o noua aventura”, vorba desenelor animate dublate din anii ’90, plang si rad in acelasi timp, ca apar miracole si coincidente fericite, ca deja am in Bangalore prieteni romani.
E o etapa interesanta de trecere; nu as vrea ca lumea sa se comporte mereu cu mine ca si cum as fi pe moarte, dar acest rasfat imi place totusi si ma bucur de el pentru ca in curand nu-l voi mai avea.
Va multumesc mult mult mult.
Puzzle 