Arhive pe autori: Smilla

iyi bir komşu/ un bun vecin

Standard

A inceput Bienala de Arta din Istanbul, iar tema anului este ce inseamna sa fii un bun vecin. Expozitiile sunt gazduite de spatii diverse: cateva muzee, doua gari, o scoala primara abandonata, un hamam din secolul 14 si diverse galerii, dar si de cateva baruri si restaurante unde parola „un bun vecin” iti aduce o bautura gratis. Conceptul de vecinatate este abordat din perspectiva sociala, politica si personala. Se discuta vecinatatile intre state si culturi, la fel de mult ca spionatul pe vizor sau pe dupa perdea. Expozitiile cuprind pictura, sculptura, film, dans, diverse instalatii multimedia si performance-uri. E interesant sa explorezi orasul cu scopul bienalei; pentru a ajunge la expozitii treci prin diverse cartiere si patrunzi in spatii de la foarte vechi, la ultramoderne. Bienala se imbina cu orasul si preia din farmecul lui, sau ii adauga un nivel de culoare, de „joaca” cu elemente altfel banale si chiar invizibile.

In gara Haydarpasa, din partea asiatica, un grup de artisti expune Taste of Tea. Ceaiul, cum stim, e o bautura preferata a turcilor. Gustul ceaiului e gustul Turciei si, prin extensie, al Orientului la a carui poarta strajuia odinioara gara Haydarpasa. La nivel personal, gustul ceaiului e gustul copilariei, al vizitelor obligatorii si plicticoase la rude, sau al mai recentelor si placutelor intalniri cu prietenii. E gustul traditiei si al prieteniei.

Expozitia se intinde pe un peron intreg – in fiecare vagon din cele doua trenuri gasesti alta poveste, alta idee – care mai ciudate, care mai dragute, dar toate interesante.

In scoala primara Rum İlkokulu din cartierul Beyoğlu m-a impresionat instalatia de mai jos. Este expusa intr-o sala care are balcon si consta din platforme care se imbina ca un puzzle, pe care sunt montate mobile tipice dintr-o casa. Platformele sunt pe roti, asa ca tot la cateva minute o data aranjamentul se schimba imperceptibil, construind, in timp, toate casele in care ai locuit. Se poate vizita si partea de jos, unde vezi artistii la lucru, in costumele lor negre, impingand insesizabil de incet platformele, dar si de sus, din balcon, unde vezi casa care, sub ochii tai, se dezmembreaza si rearanjeaza incontinuu.

IMG_1495

In muzeul de arta contemporana am vazut si cel mai dureros exponat: documentarul Wonderland (2016) al artistului vizual turc Erkan Özgen, care prezinta povestea unui episod al razboiului din Siria vazuta si povestita de Mohammed, un baiat surdomut. Sunt cele mai intense 3 minute si 54 de secunde! Mohammed nu are cuvinte, dar are gesturi, icnete, expresii faciale pe care nu le poti uita si privindu-l nu doar auzi si afli ce s-a intamplat, ci simti ca traiesti experienta razboiului alaturi de el.

O buna parte din instalatii au mesaje politice si sociale; ecologice, anti-razboi etc. Exista si cateva tampenii, prost realizate si cu o idee extrem de subtire dedesubt, dar in cea mai mare parte sunt lucrari destepte care te pun pe ganduri.

Intrarea la toate evenimentele si muzeele e gratuita si se face pe baza unui QR code pe care-l primesti atunci cand te inregistrezi la intrare.

In incheiere, o „vedere” din Istanbul.

IMG_1529

Anunțuri

Locuri frumoase: Faralya, Turcia

Standard

Am profitat de vacanta de bairam pentru a vizita sudul Turciei, in zona Marii Mediterane. Si, pentru ca am mers cu o colega care e in Turcia de multi ani, nu am ajuns chiar in locurile cele mai umblate (Antalya, Fethiye etc.), nici chiar in locuri considerate „comori ascunse” (Kaş, Datça), ci de-a dreptul in satele unde se presupune ca numai turcii calatoresc.

Cand colega mea a gasit pe net Hotel Faralya eram la capatul nervilor. De trei zile cautam si ne agitam sa aranjam ceva pentru aceasta neasteptata vacanta de bayram, care urma sa fie de trei zile si, brusc, prin ordinul ministrului, se facuse de sapte! Eram la telefon cu colega mea de vreo doua ore, evaluand hoteluri si case de la all-inclusive la camere prafuite din casa bunicilor puse pe Airbnb de nepoteii intreprinzatori. Nimic! Unde mergeau datele, preturile sareau din buget. Unde mergeau preturile, nu se potriveau datele. Ne gandeam inclusiv sa luam o noapte ici, o noapte colo, dar ce vacanta mai e aia?

A venit si momentul cand cineva trebuia sa spuna:

– Stii ceva, pana la urma alta lume isi petrece vacantele la Istanbul si eu incerc sa plec de aici?

Din fericire, colega mea era pregatita cu raspunsul:

– Da, pentru ca nu e vacanta daca nu pleci de acasa!!

Nu ne raspundea nimeni la e-mailuri, asa ca colega a sunat la Hotel Faralya. Era singurul loc care corespundea si ca pret, si ca loc, si ca date. Miracol! Si l-am gasit cu vreo 13 ore inainte sa decoleze avionul, asa ca eram si putin disperate.

– Vai, a zis nenea de la hotel, dar cum e posibil sa ne fi gasit pe net? Nu suntem listati pe niciun site. Suntem un club de yoga cu circuit inchis. Da, sigur ca avem camere. Da, preturile sunt corecte si de banii aia va oferim si mic-dejun si cina, dar sa stiti ca noi gatim vegetarian, da, insa totul organic, legume si fructe crescute la noi in gradina. Va asteptam atunci. Ce ciudat, totusi, ca ne-ati gasit pe net!

Avionul a aterizat la Dalaman, autocarul curat si civilizat de la aeroport ne-a dus la Fethiye cu doar 15 lire, apoi un taxi a pornit cu noi pe crestele muntilor, spre Faralya. Soferul era grozav de vesel, pentru ca trecuse de miezul noptii si voia sa plece acasa si era din Kabak, la 10 min de Faralya.

– Sa stiti ca eu la yoga acolo nu pot sa intru cu masina, ca nu e asfaltat. Dar ii sun pe ei si vin sa va ia.

Masinuta abia urca niste coaste abrupte marginite de pini. In dreapta se ghicea marea, la capatul unei prapastii adanci de 800 de metri. In stanga era piatra, tone de stanca cu aspect de lamele. Taximetristul ne-a lasat la sfarsitul soselei, unde incepea un drum serpuit si prafuit prin padurea de pini. Acolo ne astepta deja un jeep. Din el a coborat un barbat inalt, prietenos.

– Bine ati venit! Va asteptam! Speram sa aveti o vacanta minunata la noi, turuia el in vreme ce ne urca valizele in masina. Pe aici nu e asfaltat pentru ca nu vrem noi. Natura ne ofera atat de mult si noi la tot pasul o siluim. Pe urma, nu vrem sa fie usor de ajuns la noi. Aici e un loc magic si, stiti cum e, ramane magic doar daca nu afla multa lume de el.

Ajunseseram. Cand am coborat din masina, au venit la noi doi catei prietenosi.

– Sa nu va fie frica de ei, da? Sunt cei mai blanzi catei.

Barbatul pornise cu valizele noastre spre o casuta de lemn, cu acoperis de stuf. Colega mea mangaia cateii. Eu eram uluita de numarul stelelor de pe cer. Nu se vedeau doar stele, ci galaxii intregi, calea lactee parca era desenata, puteai sa crezi ca le vei atinge daca intinzi mana. Apoi am auzit marea. Apoi am vazut hamacul, leaganul, patul de afara. Gazda noastra a zambit:

– Bine ati venit in paradis. Dar sa nu va treaca prin cap sa dormiti afara. Chiar si in paradis e plin de tantari si alte ganganii!

 

 

 

Elevii mei

Standard

Pentru ca predau in scoli private si in sistemul international, sunt intrebata adesea… cum sunt elevii mei? Au stea in frunte? Corn de inorog? Faptul ca vin din familii cu foarte multi bani ii face sa fie diferiti? Increzuti poate? Optimisti? Lenesi?

Pentru ca am predat in Romania, India si Turcia, sunt intrebata: sunt copiii la fel peste tot?

La aceste intrebari de obicei raspund ca, fireste, copiii sunt copii. Nu au corn de inorog (desi unii vai ce si-ar mai dori!) si nici stea in frunte. Indiferent ce limba vorbesc de acasa, la diferite varste vor manifesta – cu mici variatiuni – aceleasi trasaturi*, care se pot gestiona, cu rabdare si blandete, in acelasi fel la clasa. Intervine intotdeauna si specificul clasei si cultura scolii, care sunt foarte importante.

Sunt constienta ca nu predau doar spaniola, ci predau un fel de-a fi om care mi-e propriu si la care copiii raspund chiar inainte de a rupe doua vorbe in spaniola. Predau si abilitati de invatare, implicit si explicit: predau organizare, moduri de a lua notite, managementul timpului si atentia concentrata si distributiva. La mine in clasa putem fi cine suntem; nu ma intereseaza sa fim toti la fel. De cand ma stiu am avut o orbire completa fata de tot ce inseamna par verde, cercei, guma de mestecat, elevi care stau unde se simt ei comod in clasa (pe scaune, pe jos, pe banci sau chiar pe pervazul geamului – asta cand clasa nu e prevazuta cu spatii diferite de invatare, covorase, canapea, puf etc.) etc., adica acele lucruri care nu interfereaza deloc, dupa parerea mea, cu procesul de invatare. La intrebarea: „Cum, n-ai vazut cum clefaia la guma aia?” nu am alt raspuns decat sa ridic din umeri. Daca guma nu ajunge pe banca sau scaun, daca nu se transforma in baloane care distrag atentia altor copii, chiar nu-mi pasa ca fetita mesteca guma in timp ce scrie o compunere spectaculoasa, sau isi ajuta colegii la sa inteleaga cum se combina substantivele cu adjectivele la feminin plural.

Imi pasa, insa, si elevii mei inteleg repede asta, de bunul simt, de comportamentul adecvat circumstantelor, de respectul reciproc, de cei sapte ani de acasa pe care ii cer elevilor mei de oriunde, pentru ca, inainte de a fi elevi de orice natie, sunt oameni care traiesc intre alti oameni. La „Miss Angelina” in clasa ne ascultam unii pe altii, ne respectam punctele de vedere, spatiul personal si dreptul de a invata si, in general, ne concentram pe a invata si a iesi din clasa aia cu un milimetru mai destepti decat am intrat. Stim ca avem dreptul sa fim diversi, obositi, fara chef, plictisiti, trazniti, cu probleme de invatare, dar nu mitocani, nesimtiti si indiferenti fata de oboseala, plictiseala, problemele celorlalti.

Stiu ca ma veti intreba cum fac asta, asa ca voi detalia in alte postari si cateva metode pe care le folosesc.

Nota:

*Informatii bazate pe observatiile mele si pe carti de educatie si psihologia copilului. Trasaturile specifice diferitelor varste se manifesta de obicei la fel. In clasa 1 sunt indrazneti, curiosi, traiesc intr-o lume minunata in care imaginatia si realitatea se contopesc si se continua („cand ma fac mare, vreau sa fiu Superman!” „cel mai mult mi-ar placea sa fiu Peppa Pig!”). Pana intr-a patra au devenit mini-adolescenti, preocupati de relatiile de prietenie (sau chiar de iubire!) care se infiripa, de cum sunt perceputi de ceilalti etc. Pana printr-a sasea absorb invatatura ca bureteii, sunt curiosi, neobositi si infloresc din laude si incurajari. Intre clasele 7-9 sunt cel mai vulnerabili la vorbele celorlalti si hormonii deja isi fac de cap, disperandu-i pe parinti. De asemenea, dorm mult, mananca haotic, totul e dat peste cap si scoala ajunge pe ultimul loc, ocupati fiind sa-si gestioneze tornada interioara. Acum incearca alcool, droguri, sex, sunt teribilisti, inconstienti, se taie, sunt deprimati, se imbraca numai in negru, devin obsedati de vreun artist, vor sa fie mari, adulti, independenti si complet lipsiti de orice raspundere. Sau, dimpotriva, declara ca ei vor muri inainte de a implini 30 de ani; viata de adult e o eterna corvoada, singurul mod de a trai e unul liber de orice constrangeri. Pare naspa perioada si chiar este, dar sunt si extrem de receptivi la mesajele constructive, fiindca ei chiar asta fac acum: se construiesc pe ei. Pe nervii nostri! Acum e important sa li se puna limite ferme si blande, sa faca sport pentru a se dezvolta fizic si a mai procesa energia negativa, sa fie intelesi cand nu se inteleg nici ei singuri, sa fie constienti ca e o etapa.

Printr-a zecea se aseaza si incep sa se intrebe cine sunt si ce vor sa faca in viata. Multi se implica in proiecte de voluntariat, isi urmeaza pasiuni si, fireste, socializeaza peste masura de mult. Acum prietenii sunt cele mai importante persoane, de aceea le spun mereu sa isi faca prieteni de toate varstele, ca sa aiba o diversitate de perspective. Daca sunt bine indrumati si sprijiniti de acasa, acum vor incerca sa devina tot mai independenti: excursii, tabere, drumetii, proiecte care-i duc departe de casa, in cort, in contexte noi, preferabil indrumati de adulti responsabili si deschisi la minte.

Bibliografie:

Pentru psihologia varstelor

Erik Erikson, Teoria dezvoltarii psihosociale, cartea Childhood and Society, 1963 si link articol 1 , link articol 2 si articol 3

Silvia Briceag, Psihologia varstelor

Pentru managementul clasei de elevi, cartea mea de capatai este Bill Rogers, Classroom Management.

 

 

 

Sapte saptamani la Bucuresti

Standard

Puzzle

Am petrecut sapte saptamani in Bucuresti si m-am simtit ca si cand n-as fi plecat niciodata si, in acelasi timp, ca si cand niciand n-as fi locuit acolo. M-am ratacit in drum spre Piata Amzei si am ajutat oameni sa ajunga la adrese mult mai obscure. La intrebarea tuturor „cat mai stai acolo” nu am avut niciun raspuns, pentru ca in fiecare an mai stau inca un an si tot asa pana nu voi mai sta si ma voi intoarce, sau ma voi duce altundeva. E limpede ca Istanbulul nu e la fel de glamorous ca India; unii se mira ca aleg nesilita de nimeni sa locuiesc intr-un oras potential periculos si invitatiile mele adresate prietenilor se lovesc adesea de nu-uri categorice.

Cu toate astea, Istanbulul e un oras frumos, bine pregatit pentru turisti, prietenos la transporturi, preturi si servicii. Unele locuri pe Bosfor iti taie cu adevarat respiratia…

Vezi articol original 664 de cuvinte mai mult

Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Standard

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

Standard

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Ce citesc in vacanta

Standard

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

IMG_8605

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.