Locul meu preferat e in mijlocul marii

Standard

IMG_0384

IMG_0255

IMG_0531

IMG_1286

Locul meu preferat din Istanbul e in mijlocul marii.  Exista la un moment dat un punct de unde nu se vad malurile. Cerul e albastru, marea e alt albastru. Daca sunt nori, e feeric. Daca e ceata, e infricosator si, fireste, periculos. Vapoarele nu circula pe ceata. Daca e ploaie, e mohorat si jilav. Marea e mereu alta, e vie, e frumoasa. Istanbulul e mereu acelasi – palate, moschei, poduri si turnuri presarate cu ochi de artist pe coline, pentru a ti se dezvalui treptat, pe masura ce te aproprii de mal.

Pe mare te urmaresc pescarusii si un nene adus de spate trece uneori sa-ti vanda ceai si covrigi.

Pe mare ai plecat, dar inca nu ai ajuns. Esti suspendat in cel mai pur, albastru si frumos nicaieri, dar stii ca undeva exista o ruta, un pilot, un orar.

Vaporul ajunge mereu la timp.

Traversarea marii e, de fiecare data, o experienta.

Momente, personaje

Standard

Imi implinesc visul de a locui aproape pentru a putea da o fuga la Bucuresti de cate ori am chef.

Fiecare fuga e amuzanta: acum am fost cu masina, 12 ore pe noapte prin Bulgaria, ajuns la 5 dimineata, am facut-o si pe asta.

Fiecare fuga normalizeaza Bucurestiul si il face sa para cand minunat, cand familiar, cand murdar si mic, cand ciudat si diferit. Dar mereu normal, mereu totul e acolo unde trebuie sa fie, previzibil, transparent.

In Kuzungcuk, unul dintre cele mai frumoase locuri din Istanbul, am mers sa cumparam o periuta de dinti la un non stop. Vanzatorul nu stia sa zica bir buçuk in engleza, asa ca a intrebat-o pe fata de langa el. One fifty, a zis ea fericita, cu accent american. Ne-a spus ca a venit in iulie din SUA, din Virginia, si ca crede ca va ramane aici pentru tot restul vietii. M-am gandit ca e totusi frumos sa fii tanar si sa stii ce vei face pentru tot restul vietii!

*

La coafor, doamna ma tragea de limba, fiindca a bagat de seama ca apar cam rar prin peisaj. I-am zis ca locuiesc in Istanbul, ca sunt profesoara, ca scoala imi asigura casa si nu platesc chirie, ca locuiesc la fix 3 minute de scoala si ca sa ajung dimineata la micul dejun (si el asigurat de scoala si destul de imbelsugat) strabat o pajiste cu papadii si cobor niste trepte, uneori insotita de cateva mierle.

– Doamna, a zis ea, il manii pe Dumnezeu daca ma plang. Am o casa frumoasa – am si muncit pentru ea, e drept. Am o familie buna. Copiii – cam neascultatori ei, dar poate am gresit si eu in cum i-am educat. Dar muncim, doamna, de ne ies ochii. Eu fac naveta, o ora in fiecare zi. Sotul e si mai departe. Cand ajungem acasa suntem franti, eu cad lata de nu mai stiu de mine; el le face la copii de mancare, le face baie. Ma credeti ca nu mai pot? Dar ce viata e asta? Dar dumneavoastra imi spuneti de pajisti, de mierle, de mers pe jos la serviciu, de micul dejun?! Va invidiez, doamna. Dar sa stiti, sincer acuma, ma bucur mult pentru dumneavoastra. Ma bucur ca exista locuri frumoase pe lume si patroni generosi. Sa va fie bine acolo, doamna.

*

In excursie la Capadocia cu copiii, colega mea se simtea cam prost sa vorbeasca numai in turca cu ghidul si eu sa nu inteleg.

– Nu-ti face griji, zic, inteleg eu mai tot, nu-ti bate capul cu tradusul.

Ghidul, dealtfel foarte informat, emite o noua prelegere despre geologia si istoria locului. Apoi se intoarce spre mine, triumfator:

– Si acum, Christina, sa ne traduci in engleza ce am zis!

Daaa, vezi sa nu!

 

 

Targul de ciocolata

Standard

Colegele mele vorbeau cu entuziasm despre acest targ, asa ca am platit taxa de 40 lire ca sa merg. Se tinea in gara Sirkeci, gara trenului Orient Express, iar standul cu cafea Mehmet Efendi era chiar in vagoanele unui tren tras la peron.

Am ajuns duminica dimineata, dar inainte sa ajungem noi la targ ajunsesera la noi vestile ca e un mare fas, asa ca ne duceam cu speranta, dar si cu teama ca vom fi dezamagite.

Intr-adevar: standuri slabute, produse de calitate medie, „ciocolata de supermarket”, nimic care sa tradeze vreo arta a ciocolatei sau ceva peste nivelul „imi desfac o ciocolata, o mananc, e dulce”. Multe standuri vindeau de altele; produse handmade sau cine stie ce magneti si portofele la suprapret. La un moment dat am observat un stand mai frumos, unde am gasit si ceva chocolate art si anume niste tablouri celebre reproduse din ciocolata, alaturi de monumente si alte obiecte. In sala de asteptare, niste doamne plictisite dadeau baloane la copii.

Vai, a zis colega mea, imi vine sa cer banii inapoi.

I-am facut o poza langa afisul evenimentului, toata dezamagita. A postat poza pe instagram, unde a scris: „vreau banii inapoi. Ma puteti contacta la adresa asta.” In juma’ de ora o sunase unul dintre organizatori. A acceptat sa bea o cafea cu ei, in timp si eu si colega cealalta cascam gura la covorul de lalele din fata muzeului Sf. Sofia.

– Targul asta nu are nimic „wow!”, a zis ea. E o mare teapa. Dau o gramada de bani sa mananc o ciocolata pe care o iau cu 3 lire din supermarket. In afara de tablourile alea, nu e nimic artizanal sau artistic, sau luxos, sau care sa merite ca aceasta piata sezoniera deschisa pe un peron de gara sa se numeasca „Targ international”.

Organizatorii i-au povestit ca au avut o discutie cu privire la elementul wow, si ca au avut si ceva probleme cu gasirea unor expozanti adecvati, deoarece cam asta e oferta in Istanbul la ora actuala. A fost o discutie frumoasa, in urma careia colega a primit inapoi si banii nostri (desi noi nici macar nu eram acolo!) si a fost rugata sa participe ca „advisor” la editia de anul viitor.

Am plecat de la targ cu un gust … dulce, ca doar era targ de ciocolata!

Bucuresti

Standard

Pastele acasa, pentru prima data in 5 ani. Pasca, cozonaci, oua rosii, iepurasi kitschosi pe Magheru, soare, caldura, carti noi, prieteni. Ieri am mers cu un taxi Uber, pentru a doua oara in viata. M-am amuzat la manichiura si coafor cu discutiile inerente. Am vorbit cu oameni, pe strada, ceea ce nu pot inca sa fac in Turcia. Am cerut informatii si am dat indicatii. M-am plimbat prin parc.

E tare bine!

 

Françoise Dolto

Standard

De la Francoise Dolto: dna invatatoare nu trebuie sa ma iubeasca, ci sa ma invete, cum ii zice si numele. Nu e mama mea. Nici eu nu trebuie sa-i iubesc pe elevi, ci doar sa-i invat. Cat de multa libertate iti ofera abordarea asta!

Una din cartile care mi-au placut enorm se numeste “Cand parintii divorteaza”. De acolo am prins ideea de structurare a identitatii proprii in functie de cuvintele care ni se spun (sa nu uitam ca Dolto a fost psihanalista). Zice, extraordinar de frumos, ca tot ce i se spune umanizeaza copilul, iar ceea ce NU i se spune il retrimite la stadiul de animal. Ca tratezi ca pe un animal de casa/ obiect copilul caruia nu-i spui lucruri pentru ca e prea mic. Am, tot de la ea, revelatia fortei adevarului spus unui copil. Poate ca un copil crescut asa nici nu va avea, la randul lui, tentatia sa minta.

Acum ca scriu despre copii si ma gandesc la copiii carora le-am fost profa si la zona si mediul din care provin, mi se pare ca de la Dolto mi se trage revelatia ca profesorul trebuie, in primul rand, sa isi respecte elevul. Respect in elevii mei unicitatea lor individuala. Fiecare e o persoana si aduce in clasa intreg universul pe care il contine si care poate fi armonios sau nu.

Demult ma gandesc la asta si imi plac mult cele doua citate de la inceput.

Copiii

Standard

Cand am inceput sa predau spaniola la primar si gimnaziu in India, dupa ani de zile de predat literatura engleza si teoria cunoasterii la liceu, ma simteam putin depasita de evenimente. Pentru a preda bac international HL (Higher Level) trebuia sa imi petrec noptile citind literatura engleza, critica literara, filozofie, istoria lumii. Avem caiete de notite, note de la cursurile mele din facultate, conspecte de pe net si din carti, fise si diagrame, mind maps si puzderie de intrebari. Planurile de lectie erau mereu multiforme, deoarece lectia putea lua multe turnuri, in functie de intrebarile copiilor, fiindca pana la urma scopul meu era ca ei sa inteleaga si sa le placa – ca sa poata invata.

Orele de spaniola cu copilasi care luau contact cu aceasta limba pentru prima data m-au surprins fiindca mi s-au parut la inceput usoare, dar am sfarsit muncind pentru ele mult mai mult decat muncisem pentru bacul international! E drept ca lucram intr-o scoala care-si dezvolta propria programa de studiu, deci seara si in weekend scriam la obiective de invatare, standarde de performanta si continuturi, iar in timpul zilei predam conform cu ce scrisesem seara. Epuizant!

Cu toate astea, am avut cativa copii care m-au facut sa simt ca merita tot efortul asta – si despre cativa dintre ei vreau sa vorbesc acum.

Cand Evan a venit din Suedia in India nu stia boaba de engleza. Cand a inceput orele de spaniola, un an mai tarziu, era recent iesit din programul de engleza intensiv (EAL – English as an Additional Language) al scolii si, sincer, vreo cateva saptamani am trait cu impresia ca e britanic!! Imita perfect accentul profesoarei lui si era extrem de fluent. Doar in scris puteai sa-ti dai seama ca Evan abia invata engleza.
Evan a inceput spaniola cu sfiala si multa curiozitate. De la bun inceput mi-a vorbit numai in spaniola! Hola, cómo estás, hoy estoy cansado, no tengo la tarea, quiero ir al baño, me gusta mucho la actividad, cómo se dice esto, cómo se hace esto. La scoala asta sedintele cu parintii erau sedinte parinti-copii. La prima sedinta Evan ne-a povestit, mie si parintilor lui, cum in primele luni de spaniola a invatat sa se prezinte, sa vorbeasca despre familia lui, despre tara si orasul de unde vine, despre prieteni, casa, scoala. Stia sa completeze un formular cu date personale, sa sustina un dialog simplu cu un vorbitor nativ, sa intrebe incotro e cutare sau cutare loc, sa ceara cuiva sa repete daca nu a inteles… si facea asta cu multa naturalete si usurinta. „Da,” mi-au confirmat parintii, „asa e el. Invata limbi straine foarte repede.”

Evan a descoperit ca se poate uita pe youtube la Dora Exploradora in spaniola. A inceput sa asculte muzica si sa vada filme cu dublaj in spaniola pe DVD. Toata familia a invatat putina spaniola.

In clasa a 9-a, cand Evan s-a mutat la o alta scoala, a trecut un test de spaniola de clasa a 12-a. Mama lui mi-a scris sa-mi multumeasca. I-am spus ca, sincer, n-am facut decat sa-l urmaresc cu admiratie cum isi crea si parcurgea propriul program de invatare!

Doi ani mai tarziu, a aparut Paul. Paul era nou intr-o grupa de copii care facusera deja un an de spaniola. „Va rog sa nu-mi traduceti, a zis, trebuie sa ii prind din urma.” Dupa a doua saptamana intelegea instructiunile mele in spaniola si mi-a aratat caietul lui „de studiu”, unde isi nota idei, intrebari, curiozitati, cuvinte noi si care era diferit si paralel cu caietul de clasa. „De unde ti-a venit ideea cu caietul de studiu?” l-am intrebat. „Asa am eu la toate materiile. Cand eram mai mic [Paul avea 12 ani cand mi-a zis asta!] eram foarte imprastiat, asa ca parintii mei m-au trimis la un curs de organizare personala [!]. De atunci sunt mult mai atent si organizat, asa ca invat mai bine.”

Dupa trei luni, copiii cu un an de spaniola la activ il intrebau pe Paul si ii cereau ajutorul. Paul a intuit conjugarea verbelor si a invatat prezentul simultan cu trecutul si viitorul simplu, justificand ca „in nicio limba nu vorbim numai la prezent.” Avea o curiozitate absolut copilareasca, o putere de munca si de concentrare mult superioara varstei lui si o foarte buna intelegere a faptului ca limba straina se invata cu efort personal sustinut. Colegii erau uimiti de progresul lui. Pe multi i-a motivat sa tina pasul cu el, i-a ajutat sa inteleaga conjugari si i-a instruit sa fie mai ordonati. Cand in clasa [erau, totusi, a sasea] se facea zgomot, copiii erau mai obositi sau mai neatenti, sau nu aveau chef sa invete, Paul se ridica cu caietul si pixul in mana si venea cu scaunul la coltul catedrei: „Nu ma intereseaza ce au ei chef si ce nu, zicea, pe mine sa ma inveti spaniola.”

Acum sa nu credeti ca Paul era vreun tocilar. Era, intr-adevar, mult mai ordonat decat media varstei lui. Nu stiu ce curs facuse, dar il formase bine. Avea un super simt al umorului si respect pentru colegi si profesori. Era iubit de colegi pentru ca ii ajuta si ii lua uneori peste picior, pentru ca asa facea si tatal lui cu el. Era adorabil de laudaros cand lua note maxime la teste sau castiga la Kahoot. Era in echipa de fotbal si baschet a scolii si in trupa de teatru. Se chinuia la engleza si era bun la mate. Nu era, in niciun caz, de zece pe linie. Profesoara de engleza nu-si amintea sa-l fi vazut vreodata cu un caiet „de studiu”.

Paul e acum in clasa a opta si profa lui de spaniola mi-a zis ca citeste carti in spaniola de la biblioteca. Nu mai are caiet de studiu si e putin mai distrat, fiindca adolescenta ne afecteaza pe toti. Cand am fost in India in ianuarie a venit sa ma salute si am vorbit numai in spaniola. Mi-a zis ca noua profa nu il iubeste asa de mult ca mine!! Ca o enerveaza intrebarile lui, asa ca a incetat sa le mai puna. Acum invata din cartile pe care le citeste.

Meritul meu? Ca l-am lasat sa puna intrebari, poate.

Pentru D., un mic coreean agitat, spaniola era o ora in care putea sa faca ce vrea, pentru ca era una din putinele ore la care parintii nu-i impuneau sa aduca note mari. „Chiar nu ma intereseaza, zicea el, la ora asta eu ma relaxez. Pe ai mei nu-i intereseaza daca iau 5 sau 10, numai corijent sa nu raman.” Nu invata nimic! In clasa scria numai cu mine langa el, cu niste litere mari si fara spatii intre cuvinte. Invata inca limba engleza si alfabetul latin. Nu intelegea tot ce vorbeam eu si nu putea sta locului. Ii dadeam sa citeasca carti cu poze si sa povesteasca prin desene ce a inteles. Il lasam sa scrie uneori pe computer, fiindca astfel puteam citi. Temele si le facea prin google translate, ceea ce ma umplea de furie, pentru ca nu era munca lui. Cand ti-era lumea mai draga, se ridica si pornea la plimbare prin clasa: de la unul fura o guma de sters, de la altul un creion care ajungea, cumva, rupt pe jos, spre supararea celuilalt copil… si izbucnea scandalul.

Am facut o conventie cu el ca atunci cand simte nevoia sa se miste trebuie sa iasa din clasa si sa inconjoare de doua ori fantana de apa. Apoi trebuie sa isi umple sticla, privind cu atentie apa cum curge. Apoi trebuie sa simta daca e pregatit sa intre in clasa sau nu. Daca nu, in fata usii cu geam, unde il puteam vedea, trebuie sa bea incet din sticla cu apa, daca se poate fara sa se maimutareasca la colegi! A fost incantat!! Venea special la spaniola cu sticla goala!! Mi-a zis ca ii place maxim faza cu privitul apei cum curge. Dupa o vreme a venit cu apa in sticla. Mi-a zis ca nu crede ca mai are nevoie sa iasa, pentru ca acum isi poate imagina cum priveste apa si se linisteste!

Cand au venit parintii, fiind coreeni, nu au vrut sa auda de sedinta parinti-copii. Copilul e copil, au zis ei, ce treaba are sa asculte la discutii de oameni mari?! Le-am spus despre copilul lor ca e dezordonat, neatent, dar bun la suflet si extrem de amuzant. Le-am povestit cum citeste carti cu poze. Le-am povestit strategia cu apa. Parintii ma priveau atat de fix incat am crezut ca nu vorbesc engleza.

„Ma rog, a inceput tatal, D. a batut pe cineva la dvs. in ora?”
„Poftim??? Nu!”

Tatal i-a tradus mamei in coreeana ca fiul lor nu a batut pe nimeni la ora mea.

„Isi face temele?”
„Uneori. Uneori stau cu el si le facem impreuna la pauza de pranz.”
„Sa stiti ca acasa uneori ne vorbeste in spaniola, dar noi nu intelegem nimic.”
„Aveti un copil minunat, am zis. Nu e usor sa vii dintr-o cultura atat de diferita si sa inveti deodata doua limbi straine. Ganditi-va cat de obositor este pentru el sa faca toate orele in engleza! Dar se straduieste si daca uneori oboseste si isi da in petec trebuie sa-l intelegem.”

La fel de impasibil, tatal a zis:
„Va multumesc.”

Mama a zambit.

A doua zi, la ora, D. era mai tacut decat oricand. Avea deja caietul si penarul pe banca, scrisese data in caiet din proprie initiativa. Efectul „sedintei cu parintii”!!

Am inceput ora si le-am dat de lucru independent. D. a inceput sa lucreze, mazgalit si chinuit cum lucra el, dar fara sa ma strige, fara sa ceara ajutor, fara sa intrebe daca cineva avea un pix!! Hmmm. Am pornit prin clasa, ca de obicei, privind peste umarul lor, sa ii ajut unde era nevoie. Am ajuns langa D. Nu intelesese nimic si scria cu totul altceva. Desenase si niste rachete.
– D., vrei sa iti explic?
Cu privirea fixa in caiet, mi-a raspuns:
– Auziti, ieri ati vorbit cu ai mei la sedinta?
– Da.
– Dar le-ati spus de bine de mine. Le-ati zis ca daca sunt obosit si ma comport urat dvs. ma iertati.
– Da, dar asta nu e o scuza sa te comporti urat…
– Mama mi-a zis sa nu va mai supar niciodata pentru ca sunteti singura profesoara care ma intelege cu adevarat. Tata m-a felicitat si mi-a cumparat un joc in spaniola.
– Wow!
Continua sa aiba aceeasi fata serioasa pe care o avusesera si parintii lui cu o zi mai devreme. Nu intelegeam daca e bucuros sau suparat. Privea tot in caiet.
– Auzi, am zis, esti bucuros sau suparat?
A ridicat ochii. Erau cam rosii. Nu e de mirare ca nu voia sa ma priveasca. A pufnit intr-un ras ghidus:
– Dumneavoastra ce credeti?!

Parinti si copii

Standard

Doamna care statea in fata mea avea o expresie dezolata.

– Nu vreau sa va pierdeti timpul cu mine, a inceput ea, dar as vrea sa stiu cum se descurca fiica mea la spaniola. Nu vorbiti turceste, nu?
– Din pacate…
– Of, putem chema pe cineva sa traduca?

Ma bucuram sa o vad, fiindca recent fiica ei a facut mari progrese. Fetita este insa extrem de pesimista si chiar acest lucru voiam sa-l discut cu mama.

– Doamna, as vrea sa incep cu notele fiicei dvs., fiindca stiu ca va intereseaza. La examen a luat 8,80. La teme, participare la clasa si purtare are 9. De cateva ori nu si-a adus tema, sau a adus-o prea tarziu si i-am scazut din cauza asta. Daca comparam cu rezultatele din primul semestru, progresul este vizibil. Nota de la examen s-a marit cu 2 puncte; nota de participare cu doua puncte si jumatate. Vreau totusi sa subliniez ca, mai mult decat notele, pentru mine conteaza atitudinea fata de scoala, felul in care abordeaza invatatura. Or aici cred ca putem vorbi de un progres fantastic! Fiica dvs. a inceput anul cu impresia ca nu stie nimic la spaniola. La ore parea mereu pesimista si negativa. Nu pot sa fac asta, oricum nu inteleg nimic, eu la spaniola nu stiu o boaba… asta era tot ce auzeam de la ea. Am avut cateva discutii pe tema asta. Am stat putin cu ea sa ii explic anumite lucruri. A primit niste materiale pe intelesul ei, pe care a vazut ca poate sa le lucreze corect. Increderea in sine i s-a intarit. De curand am auzit-o spunand: „eu nu inteleg nimic…” numai ca apoi sa continue, zambind, „dar pot sa fac un efort, sau sa inteb pe cineva si voi intelege.” Aici cred, doamna draga, ca se afla cel mai mare progres al fiicei dvs. Mai e mult pana departe, dar e un inceput bun.
– Ma scuzati, a inceput umila mamica, dar cred ca n-ati inteles. Nu stiu despre cine vorbiti. Eu sunt mama lui X. Fata mea nu stie nimic la spaniola. Abia isi spune numele. La examen cred ca a facut de 3. A invatat toata seara, dar de dimineata mi-a zis ca numai Allah o poate ajuta, ca ea nu stie nimica.
– La examen a luat 8,80…
– Nu va suparati, s-a intors mama catre translator, doamna e sigura ca vorbeste despre fiica mea? Cat zice ca a luat?
– 8,80.
– Bine, a zis doamna din ce in ce mai uluita, dar a mea e tamaie, nu stie nici …. Adica… Adica stie spaniola?
– Spaniola stie si cu cat i se intareste increderea in ea, cresc si cunostintele… si notele! Dar trebuie lucrat la incredere, sa stiti.

Atunci mamica s-a intors catre translator si s-a pornit intr-un torent de cuvinte din care am inteles ca nu se astepta la asta, ca ii era rusine sa vina la mine sa ma vada fiindca credea ca ii voi spune ca fiica ei e corigenta, ca fiica ei mereu se vaieta ca nu stie nimic la spaniola, ca e de acord ca fiica ei nu are incredere in ea, dar nu-si daduse seama in ce masura asta o afecteaza la scoala, ca imi multumeste ca o ajut pe fiica ei si nu o pedepsesc, ca e prima veste buna pe care o aude la o sedinta cu parintii, ca e atat de fericita!… Si, inainte sa credeti ca sunt mare vorbitoare de turca, trebuie sa stiti ca imediat s-a intors spre mine si, inainte ca translatorul sa fi deschis gura, mi-a turuit acelasi lucru in engleza!

Apoi a zis ceva foarte dragut:

– Vedeti, eu stiu bine engleza. Dar am vrut sa fie un translator aici pentru ca nu am incredere in mine… Cu cine sa semene si X-ulica mea?

&&&

Doamna extrem de eleganta cu care stateam de vorba s-a scuzat ca trebuie sa raspunda la un sms urgent. Apoi a reluat discutia despre feciorul ei, recent diagnosticat cu depresie la varsta de 12 ani.

– M-a innebunit. Nu vrea sa stea decat in camera lui. Nu vrea sa iasa si el sa bata mingea cu baietii. Nu vrea sa se joace nici pe calculator. La scoala e aproape repetent. Dau o caruta de bani pe psihologul ala inutil la care merge de doua ori pe saptamana.
– Dar eu il vad zambind mai des ca inainte… A inceput sa se joace cu baietii in pauze. Nu mai sta chircit intr-un colt… L-am vazut vorbind cu alti baieti si in clasa uneori raspunde, mai ales daca il intreb direct pe el. Are un simt al umorului foarte bun.
– Dumneavoastra sunteti o draguta, dar pe mine copilul asta o sa ma bage in mormant. Nu putea sa fie si el un copil normal!? Dumneavoastra aveti copii?
– Nu.
– Vai! Imi pare rau! Va rog sa ma iertati! Ati incercat si cu IVF? Presupun ca nu puteti ramane gravida, nu-i asa? Ma scuzati, poate sunt prea directa. Eu cu IVF l-am avut pe asta. Vai, ce ne mai doream copii. Parea normal de mic. Mereu a fost asa, mai singuratic, dar se juca si cu copiii. Nimic nu i-a lipsit! Nu stiu de ce ne-a lovit Dumnezeu asa…
– Dumnezeu v-a lovit cu un copil frumos, istet, fizic sanatos. Sufleteste, acum trece printr-o suferinta careia nu ii intelegem cauza. Dar va rog sa nu fiti suparata nici pe el, nici pe dvs. Sa nu credeti ca e defect. Cu dvs., parintii, alaturi va trece peste asta, speram. Noi il iubim asa cum este! Stiu ca nu va e usor, dar pastrati-va speranta.

De cate ori nu trebuie sa le spun direct parintilor: „il iubim asa cum este!”

Mamica a zambit pentru prima oara si cu ochii.

– Vai, doamna, mi-a zis. Il iubesc ca pe ochii din cap. Numai pe el il am si greu mi-a mai fost sa-l fac. Nu e deloc asa cum mi-am imaginat, sa stiti. E greu si el e un copil dificil. Dar cumva vom razbi, nu-i asa?

Si-a luat poseta, telefonul, mi-a intins mana.

– Va multumesc pentru vorbele frumoase. Si… va felicit, sa stiti. Ati fost foarte desteapta ca n-ati vrut copii!