Personaje

Standard

In galeria mea de personaje s-a ivit unul nou: se descalta cand ajunge la cafenea si-si pune picioarele pe scaunul din fata, vorbeste de sus cu chelnerul caruia ii critica localul pana in cel mai mic coltisor, apoi bodogane cafeaua, prajiturile, apa plata si lumina de afara. Este convins ca prezenta lui e un dar de la Dumnezeu pentru orice muritor se intampla sa-i fie in preajma. Daca-l asculti, a citit toate cartile, stie toate limbile (iar alea pe care nu le stie nu conteaza, sunt pentru femei), e misogin si mandru tata de fete sau de baieti (sustinand fie ca „barbatii adevarati fac fete”, fie ca „un barbat adevarat e tata de baiat, uite la mine, eu am doi baieti”), cand conduce se dau toti la o parte din fata lui (cu exceptia ocazionalului ghertoi caruia „i-a aratat el”), umbla jerpelit, oamenii bine imbracati il complexeaza si-i dispretuieste, isi numeste micile invarteli afaceri, incearca sa scoata un profit de pe urma fiecarui om pe care-l cunoaste, e laudaros, grandoman, badaran si cabotin. Deoarece oamenii in general il ocolesc, e foarte sociabil, mereu dornic sa-si atraga un public nou.

Kindred

Standard

Cuplul perfect, facuti unul pentru altul, mereu in armonie, mereu impreuna. Si daca-i vedeai separat, celalalt era tot prezent, desi invizibil, pentru ca nu se desparteau niciodata.

Pana cand s-au despartit.

Ea s-a mutat cu chirie, el a ramas in casa, copilul a acceptat sa aiba doua case, doua camere ale lui, doua randuri de jucarii, doua familii.

Si deodata pozele de pe facebook cu ei doi au devenit o gluma dureroasa, intalnirile cu prietenii au inceput sa fie anulate, raspunsurile la intrebari trecute sub tacere.

Si deodata ultimii cinci – zece – cincisprezece ani au disparut fara urma; toate calatoriile, toate momentele frumoase, toate momentele de criza si lacrimile, clipele cand timpul a stat in loc, cele in care abia se tara si cele cand pur si simplu timpul a zburat au incetat sa mai existe.

Acum era ea incercand sa afle cine a devenit dupa cinci-zece-cincisprezece ani cu el.

Si era el, dar nu mai era el, ci un strain.

Si mai era si un omulet de 1m si 10cm caruia ii era clar cine sunt ei: Mama si Tata.

Pe langa toate acestea insa, mai erau „ceilalti”. Stiti voi, prietenii lor. Carora nu le venea sa creada, erau socati, stupefiati, scosi din minti de uimire si speriati ca li s-ar putea intampla si lor nenorocirea.

Si adeseori se pronuntau cuvintele: „Vedeti voi cum faceti sa va impacati, ca e pacat.”

Sau: „Doamne, daca si voi va despartiti, ce incredere sa mai am in dragoste?”

Unii simteau ca exista acum doua tabere, a lui si a ei. Le venea greu sa-si aleaga in ce tabara se afla, pentru ca „el” si „ea” erau – fusesera? – atat de asemanatori!

O singura data a aparut cineva care a zis: „Imi pare rau, dar voi stiti cel mai bine, e viata voastra, decizia voastra. Eu va iubesc pe amandoi si va respect optiunea.”

Povestile pe care ni le spunem

Standard

Intr-o noapte am visat vocea asta care-mi spunea „Traim ca sa se spuna povesti.” N-am uitat nici vocea, nici visul. Eu clar traiesc ca sa spun povesti, si sa le vad, si sa le tes din franturi de dialoguri si imaginatie.

Povestea lui N. este ca nu si-a gasit niciodata locul. A plecat din India la 25 de ani si a haladuit prin lume, insotit de nevasta (o casatorie aranjata, insa fericita) si, mai apoi, de cei doi copii. Acum ca s-a repatriat oarecum, este si nu este in elementul lui. E nord-indian, iar viata, clima, mancarea si obiceiurile sudului i se par inca mai ciudate decat mi se par mie. Se plange ca „astia de-aici” sunt lenesi, dezorganizati, fara simt de raspundere. Eu, in capul meu, ma gandesc ca la fel sunt si ai lui din nord, dar nu-i zic. Din calatoriile prin America de Nord si Europa s-a ales – paradoxal – cu un nationalism acerb si ne predica adeseori despre superioritatea indienilor fata de restul lumii si despre tot ce India a dat omenirii in termeni de astronomie, matematica si stiinte. Ideea lui secreta, pe care ne-o impartaseste mereu cu voce scazuta, in spatele usilor inchise, e ca India ar fi cea mai mare putere a lumii, daca statele occidentale nu ar conspira sa tina aceasta natiune de o inteligenta uluitoare intr-o stare de saracie si mizerie care fac ca lupta pentru subzistenta sa fie mai importanta decat dezvoltarea intelectuala.

N. s-a repatriat de trei ani si a reusit ceea ce orice expat si-ar dori: sa fie expat in tara lui. Salariul pe care il primeste il indreptateste sa duca o viata de lux, dar educatia indiana il face sa traiasca destul de modest si sa economiseasca feroce, mereu temandu-se ca se va intoarce roata si va pierde tot.

Cartea Smillei

Standard

Capitolul 1 – Doamna Arsene știe câteva chestii

Asta era cam prin iulie, adică imediat după ce mă văzusem cu viza-n pașaport și deschisesem gura să anunț că plec în India peste-o lună.

-De tot?

-O vreme.

Doamna Arsene avea copilul la noi la școală, deci ne vedeam des pe la ședințe și uneori pe stradă și ne salutam, deși n-aș ști să spun de ce, pentru că eu la clasa lui Costin Arsene n-am predat niciodată.

-Felicitări, scumpo, să fie într-un ceas bun, am auzit vești grozave despre tine, m-a gratulat ea în data de opt iulie, ascunsă pe trei sferturi sub o pălărie albastră cu boruri uriașe. Read the rest of this entry

Copiii mei

Standard

Ei sunt copiii mei. Au intre 11 si 18 ani si sunt cei mai misto copii din lume!

Fie ca invata, se prostesc, defileaza pe podium la serbarea de Diwali, pregatesc scenete sau se transforma ei insisi in profesori pentru alti copii, mai amarati ca ei – copiii mei fac totul din inima, cu multa energie, bucurie si cu mult bun-simt.

Acum ca a mai trecut un trimestru si ne pregatim sa plecam in vacanta de Diwali (care aici e ca un nou an), simt nevoia sa fac un bilant si ma uit la poze si la amintiri si imi spun: ce copii frumosi! ce scoala minunata! ce ma bucur de clipele petrecute aici!

IMG_7508

Clasa a 6-a invata la spaniola cu videoele.es

IMG_7767

Cel mai mic e si cel mai smecher, clar!

IMG_8602

Nemtoaica nu stie kannada. Indianca nu stie germana. Dar se inteleg prin semne si dans. #communityservice

IMG_8819

Liceenii mei, in costumele de Diwali

IMG_9024

Elevii din redactia revistei scolii, de care sunt foarte mandra

IMG_8963

Clasa a 7-a, adica cei mai nebunatici

Prin lume, prin lumi

Standard

Sanjay

La sedinta cu parintii a venit mamica unui elev nou, exceptional. Minunati parinti, minunat copil. Echilibrat, istet, curajos, inimos, genul care invata de drag pentru ca e sprijinit si stie ce-i place. A mers la o scoala indiana locala pana anul trecut, cand a inceput sa-si intrebe parintii daca nu mai sunt si alte scoli pe lume!!

– Cum adica? Sunt mii de scoli doar in Bangalore: private, publice, catolice, internationale, IGCSE, ICSE, CBSE, cu predare in limba kannada, cu predare in limba hindi, cu predare in limba urdu, cu predare in limba engleza… scoli de sport, de arte martiale, de yoga…

– Dar scoli IB nu sunt?

Asa s-au apucat parintii sa citeasca despre IB. Sanjay (acesta e numele copilului) deja citise si stia ca IB inseamna International Baccalaureate, ca scolile de acest fel ofera o educatie centrata pe stilul de invatare al elevului si pe curriculum, ca sunt scoli in care manualele sunt puse la locul lor de auxiliare si prioritatea o capata curiozitatea, cunoasterea, intrebarile care duc la largirea mintii si dezvoltarea gandirii critice.

– Ce spui tu, copile?!

– Spun doar atat, a zis el foarte respectuos, ca as vrea sa invat intr-o scoala unde profesorii invata alaturi de tine. Profesorii-dumnezei de la mine de la scoala mi se pare ca se iau prea mult in serios; sunt plicticosi. Cartile le citesc si singur; oricum le intelg mai bine ca multi dintre ei. Olimpiadele le-am bifat in fiecare an; aceeasi mancatorie, aceleasi fetze obosite care reclama cerul si pamantul pentru o sutime la nota. Concursurile de debate se repeta de la an la an. Am medalii la cricket, la muzica, la engleza. Si mai am doar trei ani de scoala. Mi-ar placea sa am ocazia sa invat in sistemul IB. Stiati ca in sistemul IB accentul se pune pe dezvoltarea copilului ca persoana intreaga, pe cladirea unui sistem de valori care sa te ajute sa razbati in viata fara sa uiti de cei de langa tine? Haideti sa va zic de profilul elevului

O sa credeti ca bag de la mine, dar nu cred ca as fi in stare!

Parintii lui Sanjay, cum ziceam, sunt misto. Sanjay e singurul lor copil – si ce minune de copil! S-au interesat si au aflat ca scoala unde lucrez si eu ofera burse de studiu pentru elevi merituosi din sistemul de stat. Sanjay a scris o scrisoare de intentie in care ne povestea cele de mai sus in cel mai corect, concis si curgator mod cu putinta. Cand a venit la interviu, cei din comisie ne bateam pe cine sa-l adopte; il voiam toti! A dat testele de engleza si mate si profele au venit la noi tremurand: daca nu ia bursa, ii platim noi taxa!! Exceptional copil!!

Sanjay a inceput clasa a zecea in august, iar miercurea trecuta mama lui a venit sa ma vada, la sedinta cu parintii.

– Doamna, i-am zis, in romaneste spunem ca omul sfinteste locul. Mie mi se pare ca unii oameni stralucesc. Aveti uneori impresia ca se face lumina atunci cand intra Sanjay in camera? Eu, da.

Femeia a facut ochii mari, imensi, apoi a zambit, timid, dar cu mare mandrie. Din ochi ii curgeau lacrimi.

Din august si pana acum, Sanjay a trecut doua nivele la matematica (unde lucreaza la nivel de facultate de mate, sau IB HL), a castigat un concurs de teatru si unul de dezbateri, si-a facut prieteni in toate clasele si ridica nivelul oricarei discutii in clasa, promovand un fel de competitie colegiala, in care el e primul doar ca sa-i traga dupa el pe toti ceilalti. Cu adevarat un baiat remarcabil.

– Intotdeauna mi s-a parut ca se face lumina cand apare el, a suras ea, dar credeam ca numai eu vad asta, pentru ca e copilul meu. Acum insa stiu ca e in scoala potrivita, daca si voi vedeti.

***

La golf

Ultimul an la Bangalore. Zic sa fac tot ce n-am facut in toti anii de cand sunt aici: sa ma duc la calarie (scoala noastra patroneaza o scoala de echitatie de mare vaza in sudul Indiei), sa ma duc la golf, sa merg cu autobuzul turistic la cele cateva locuri in care n-am fost, sa merg macar la un safari (desi nu le vad atractia, daca nu sunt girafe).

Zis si facut: saptamana trecuta am fost la golf. Mi se parea un sport de barbati – am descoperit ca joaca si femei, desi tot barbatii sunt in frunte. Mi se parea un sport nesport, fiindca nu se fuge, peste tot te plimbi cu masinuta. E un sport in sensul in care biliardul e un sport. Jocul se joaca si pe teren, unde trebuie sa aduci mingea cat mai aproape de gaura din 3-4-5-6-7 lovituri (terenul de aici e maxim par-5 adica din cinci miscari trebuie sa ajungi la gaura). Apoi totul se joaca la cine baga mingea in gaura. Un joc foarte colonial: stapanii fac treaba de precizie (lovesc cu crosa). Servitorii (caddies indieni, in cazul nostru) fac toate celelalte treburi: aduna mingile, cara crosele, iar daca sunt competenti iti dau sfaturi despre cea mai potrivita crosa si unghiul din care trebuie lovita mingea.

Jocul se joaca pe doua tipuri de teren aici: 9 gauri sau 18 gauri. Eu am rezistat primele noua, apoi am prins ideea si m-am decis ca e mai bine sa merg la piscina. Clubul de golf e un club in toata puterea cuvantului: trabucuri, sauna, jacuzzi, piscina, salon de biliard, restaurant, whiskey, biblioteca. Se poate dormi la club – e apanajul membrilor plini. Membrii sociali, adica cei care vin pentru sala si piscina, trebuie sa plateasca o suma maricica pe noapte.

In sase ore la club am intalnit o multime de colegi si parinti; tuturor parandu-li-se firesc sa ma vada acolo, „intre noi, expatii.”

E ciudat cum se sterg diferentele de natie in felul acesta. Noi, expatii, suntem romani, britanici (covarsitoarea majoritate, dovedind ca „gentlemen’s club-ul” il au in gene), francezi, italieni, rusi, coreeni, dar ne uneste acelasi lucru: nu suntem indieni. Indienii expati vin si ei la club, insa stau cu alti indieni. Si ne mai miram ca elevii nostri se joaca in curtea scolii pe natii!

„Nu cerceta aceste legi, caci esti nebun de le-ntelegi.”

Imi place jocul. Nu-mi place inegalitatea, privilegiul; nu-mi plac banii care cumpara oameni, nu doar servicii. Sau poate totul e doar in capul meu; la fel ca Don Quijote, am citit prea multe carti.

***

In trafic

In traficul din Bangalore am doua mantre pe care le folosesc dupa caz. Prima este: we are all in this together si prinde bine cand claxoanele te asurzesc, autobuzele se baga te miri-unde, din senin apare o motocicleta cu ghirlanda de flori care-ti inchide delicat oglinda ca sa se poata strecura printre tine si autobuz etc. Imi amintesc ca suntem toti frustrati, toti grabiti, toti inchisi in cutii de metal cu potential de julire, ciobire, explozie. Zambesc, fac cu mana, dau prioritate si ignor claxoanele inchizand geamurile si ascultand Mozart sau Ceaikovski un pic mai tare.

2013-04-22 16.20.38

Camioane turbate, fara reguli si fara creier

2013-05-25 11.58.10

Toti in acelasi timp, in acelasi spatiu

A doua mantra este sa va ia dracul pe toti! si o folosesc regulat atunci cand colegii mei de trafic dovedesc lipsa celui mai elementar creier: gen autobuzul e blocat pe sina de tren la o trecere de cale ferata (ca nici soferul de autobuz nu are creierul la el), iar simpaticii mei prieteni cu masini binecuvantate de Ganesha, in loc sa faca loc, se inghesuie isterici ca mustele pe cadavru, pe sens si pe contrasens, otova, si apoi claxoneaza disperati ca nu au loc sa treaca. In aceste momente eu sunt de obicei la o distanta de siguranta, recalculez traseul si o iau pe o ruta ocolitoare, adica o strada cu pasaj pe sub calea ferata, care ocoleste maximum 5 minute si e GOALA si imi zic, pat-on-the-back-like, mantra de mai sus.