Unii si altii/ unele si altele/ hen

Standard

„Hai, mai spune-ne despre indieni!” mi se scrie in mesajele de la prieteni aflati pe alte meridiane, carora povestile mele despre India li se par entertainment. Ceea ce ma face sa ma intreb daca scriu (doar) pentru a-mi intretine amicii care-mi citesc blogul? Cred ca scriu mai ales ca sa nu uit, dar si ca sa inteleg. Unele lucruri au nevoie sa fie povestite si comentate inainte de a putea fi digerate. De aceea azi am sa scriu despre unii si altii; oameni pe care i-am intalnit aici in ultimii trei ani.

Duminica trecuta mi-au atras atentia o serie de articole despre non binary sau genderqueer si mi s-a parut interesant cum totul in ziua de azi tinde sa devina un continuum, sau un „spectru”, mai degraba decat o impartire pe categorii. Fluidizarea conceptiei despre gen m-a surprins, desi citisem mai demult despre introducerea pronumelui gender-neutral „hen” in limba suedeza, sau despre de-genderizarea limbajului in gradinitele din Suedia. Discut despre aceasta tema cu Zeenat, la un ceai.

– Homosexualitatea e un pacat si Allah o condamna, pronunta ea foarte serioasa.

Asa de serioasa, incat sunt sigura ca glumeste.

Nu glumeste. Dupa doi ani si opt luni in care am discutat deschis despre orice, de la sex premarital (condamnat in India) pana la caste, dote si ritualul sati de imolare a femeii vaduve, aflu ca sora mea Zeenat are pareri clare despre pacat si rasplata pacatului.

– Si daca afli ca fratele tau e gay?

– N-are cum sa fie; a crescut intr-o familie musulmana cumsecade.

– N-are legatura cu familia; Saifi e gay. E indragostit de un coleg de scoala. Are incredere in tine si ti se spovedeste. Ce faci?

– Pai ii zic lui Papa sa-l ia deoparte si sa-i spuna sa-si bage mintile in cap; altfel ne face de ras.

Discutia a continuat in aceeasi nota o vreme. Ca toti indienii, Zeenat crede intr-un determinism absolut: tot ce ti se intampla este meritat, rele sau bune. Si poti sa te straduiesti sa meriti lucruri bune: trebuie doar sa-ti faci rugaciunile la orele prescrise si cu doza de evlavie ceruta de Allah.

Si-apoi – indienilor nu li se pot intampla lucruri vestice, precum homosexualitatea.

La polul opus, Disha a stiut intotdeauna ca-i plac femeile si soarta, faptele ei bune sau universul au rasplatit-o. Disha e happily in love si imparte un apartament cu iubita ei, Meena. Daca Disha provine dintr-o familie destramata, mama moarta demult, tatal recasatorit, cu grija altor copii, mult mai mici ca ea si se bucura de o mare doza de independenta, pentru Meena lucrurile au inceput sa se complice. Parintii ei ii aduc non-stop acasa posibili viitori soti, pentru niste intrevederi penibile din care iese plina de furie. Orice incercare de a le spune parintilor ca nu are nevoie de ajutorul lor pentru a-si gasi un sot a fost inutila. „Vorbesc vecinii, mama, ai 26 de ani, cat ai sa mai astepti?” zice maica-sa izbucnind, inevitabil, in plans. Meena spera sa mai prinda cativa ani alaturi de iubita ei inainte de a fi maritata cu forta. Nu crede ca homosexualitatea e un pacat (hinduismul nu pare sa aiba notiunea de pacat, din cate mi-am putut da seama), dar crede ca femeia are datoria sa faca copii, la un moment dat si n-are de gand sa fuga de datorie.

Cu soferul Vijay – amabil, mustacios, vorbaret – se poarta discutii dintre cele mai suprarealiste.

– India trebuie sa se modernizeze, declara el, nu se mai poate, uite ce gropi avem pe strazi; n-avem treceri de pietoni, oamenii mor pe capete.

– Vijay, cand va creste fiica ta o vei lasa sa se marite cu cine vrea ea?

– Bineinteles!

– Chiar daca e din alta casta?

Ramane interzis.

– Cum adica?

– Daca vine acasa cu un baiat pe care-l iubeste dar nu e din casta voastra…

– Pai stie ca n-are voie!

– Dar il iubeste!

– Nu.are.cum.sa-l.iubeasca, zice Vijay raspicat. E din alta casta. E ca si cum un lup ar iubi un cal. Nu se poate.

– Dar daca vine acasa cu un foreigner? [pielea alba e implicita; negrii sau chinezii nu sunt foreigners, ci blacks si chinkies: da, indienii sunt rasisti]

– Ei, daca vine acasa cu un American sau european, atunci da. Sa-l ia. Dar sa stie ca va fi inselata.

– ?!?

– Oamenii astia fara Dumnezeu nu pot trai fara amante din rasa lor. Indianca le-o fi nevasta, dar niciodata nu se multumesc numai cu ea.

– Deci preferi ca fiica ta sa ia un barbat alb care o inseala decat un indian din alta casta care o iubeste si-i e fidel?

Vijay se stramba sugestiv. Nimeni din alta casta nu poate iubi fidel. Ca lupul si girafa. Lumi paralele.

Colega mea Saathi ma invita la ea acasa, sub pretextul ca ne vom balaci la piscina. Aflu din trei intrebari ca Saathi nu stie sa inoate, iar piscina de la ea din complex oricum nu e inca deschisa. Ma minte, ca toti indienii, ca sa para interesanta in ochii mei de straina. Ii fac placerea sa ne plimbam prin complex si-mi arata cu mare entuziasm diferitele blocuri, copacii care acum se planteaza, spatiile de joaca pentru copii, ba chiar si pista de patinaj!

– Chris, tu stii sa mergi pe role? Ai invatat in tara ta sau in India?

Ii spun cum am invatat sa merg pe role si-i povestesc de skater parks, colegi care veneau la munca pe role, piste de biciclete. Curand constat ca nu ne intelegem. Saathi nu-si poate imagina o strada organizata, adica fara haos. Eu, povestind de skateri, biciclisti si masini simt ca lipseste ceva.

– Trotuarul!!! Saathi, in Europa avem trotuare. Masinile n-au voie pe trotuar si nici motocicletele. Incercam in Bucuresti sa avem niste piste decente de biciclete, ca trotuarul sa fie al pietonilor si-al rolelor.

Mi-aduc aminte brusc de masinile parcate pe trotuar. Ce-o fi mai rau: trotuare cu masini sau o lume fara conceptul de trotuar? Pana la urma ce conteaza; soarele straluceste, copiii se dau pe role, iar pe chipul lui Saathi citesc ca nu crede nicio iota din ce-i indrug eu acolo. Rolele sunt de mers pe pista de role si atat.

Dans la peau d’un intouchable (Editions du Seuil, 1994)

Standard

intouchableLa noi la școală se practică schimbul de cărți și la sfârșit de an părinții vin și ne lasă cutii întregi cu cărți pe care nu au chef să le poarte după ei în următoarea țară în care se mută. Așa că iunie e mereu puțin ca un Crăciun, pentru că dintre cărțile acelea în diverse stări și-n multe limbi mereu aleg câteva de care să mă bucur, numai ca apoi să le dau și eu mai departe, că doar de haram au venit, de haram s-au dus. „Dans la peau d’un intouchable” a fost ochită acum doi ani de Fanny în lada-minune de care zic. Eu am pus ochii pe altele, eram în perioada romantică, învață hindi în 15 zile, de ce iubim India și altele.

Au trebuit să treacă doi ani ca să pot citi cartea lui Marc Boulet. În acest timp m-am apucat de ea de câteva ori, dar nu mi s-a părut c-aș avea chef s-o termin. Am citit-o în acest weekend, cu inima strânsă, nu pe nerăsuflate, ci amuzându-mă de expresiile coincidente în franceză și-n română (gen ménager la chèvre et le chou adică a împăca și capra și varza) și oprindu-mă să reflectez la capacitățile profetice ale lui Boulet, care a văzut în India anului 1991 semnele ascendenței la putere a partidului naționalist hindus BJP care acum conduce țara. Și consecințele preluării puterii de către un partid naționalist hindus.

Pe scurt, cartea povestește aventura acestui ziarist francez care pare a fi un expert în deghizări (a fost deja În pielea unui chinez în China, acum vrea o nouă aventură extremă). Învață hindi la perfecție în doar șase luni, ba chiar stăpânește și anumite dialecte care-l fac să treacă foarte ușor drept un hindus dalit, adică ultimul prag în sistemul de caste, cei fară de castă.

Sistemul indian de caste ne e cunoscut barem din lecțiile de istorie. E un sistem de stratificare socială care încă n-a murit. La vârf sunt brahmanii (preoții, azi oameni de afaceri sau directori), după ei kshatriya (soldații – azi aflați în diverse posturi de conducere), urmează vaishya (agricultorii, azi comercianți, proprietari de magazine) și la urmă shudra (servitorii celor de mai sus, azi poate angajați sau middle manageri în call centers). Iata chaturivarna sau cele patru caste în care hinduismul își clasifică credincioșii. Dar după toată clasificarea asta, iată că 25% din hinduși rămân pe afară! Unu din patru hinduși, potrivit cărții lui Marc Boulet, s-a născut și trăiește în afara sistemului de caste. E outcast, sau dalit, azi numit scheduled caste. Aceștia sunt măturătorii de stradă, gunoierii, spălătorii de latrine, dar și măcelarii, pielarii, curelarii și toți aceia care lucrează direct cu dejecții, mizerie, piei de animale, organe sau cadavre. Adică primele patru caste fac mizerie, iar daliții strâng după ei dar nu au dreptul să se numească hinduși. Lucrurile s-au mai schimbat în vremurile noastre, dar în anii 90 când Marc Boulet își desfășura ancheta lui sociologică, sistemul de caste era încă destul de clar și discriminarea se făcea pe față.

Curios să afle cum se simte un dalit, Marc învață limba, se bronzează până ajunge să arate ca un indian, își lasă mustață, își trage pe el o cămașă ponosită, își leagă la brâu fusta bărbătească numită lungi și se transformă într-un cerșetor dalit. O lună întreagă cerșește în gara din Varanasi, orașul sfânt de pe Gange, unde câștigă atât cât să trăiească și suferă neîntrerupte umilințe. E martor la abuzuri din partea poliției, care bate la daliți fără rușine, deși nu au uneori nicio vină. Vede cum un cadavru al unui cerșetor se împute și se umple de muște pe peron, în timp ce lumea grăbită să prindă trenul sare peste el. Vede că viața umană la nivelul dalit nu înseamnă nimic, e un chin nesfârșit, din care nu există ieșire. Află și că nu există o solidaritate a celor oprimați. Daliții se disprețuiesc între ei, se stratifică și ei în fără-de-casta lor: curelarii se cred mai presus decât gunoierii, iar aceștia din urmă îi disprețuiesc pe curățătorii de latrine. Read the rest of this entry

Cum mi-am schimbat obiceiurile în India (dar năravul, ba!)

Standard

Nu prea ai încotro: te dai și tu după lume, că doar nu s-or da 9 milioane de indieni după tine. O dată cu mutarea în India, am ales să fac parte dintr-o clasă privilegiată (albii, presupuși imediat a fi plini de bani) și țepuită/ jecmănită pur și simplu din pricipiu. Am învățat că există părți ale corpului curate și părți necurate (nu pentru că nu m-aș spăla!), că nicio combinație de culori nu e prea îndrăzneață, că oamenii se pot grăbi îngrozitor fără să ajungă niciodată la timp.

Iată câteva idei românești de care m-am lepădat în India:

  1. Teama de boli tropicale și de mizerie. Dacă mi-ai fi spus înainte să ajung în India că voi umbla desculță prin praf și voi bea suc de trestie de zahăr de pe stradă, mi s-ar fi ghemuit stomacul de frică. Știm cu toții că trebuie să ne ferim de bolile sărăciei, de hepatită, de malarie, de cine mai știe ce? Cu toate astea, am plecat cu un minim de vaccinuri (tetanos și antirabic), mi-am făcut la fața locului unul pt hepatită și Doamne-ajută! Deși nu m-am aruncat imediat la mâncat/ băut de pe stradă, au fost ocazii când am fost invitată de prieteni indieni să gust un pani-puri sau să beau coconut water, ori suc de trestie de zahăr. Pani-puri nu-mi place, dar n-am avut nimic de la el; nici de la mestecat paan sau halit rapid o shaorma pe Church Street, colț cu Museum Road. Iar când mi-au pocnit papucii în mijlocul unei intersecții uluitor de aglomerate, n-am avut nicio jenă să mă întorc acasă desculță. Nici nu eram singura. A doua oară când mi-au pocnit papucii (marfă proastă, 200 de rupii) abia plecasem de acasă. A trebuit să-i leg măiastru cu ajutorul unei pungi de plastic transformate în sfoară, ca să mă țină până la destinație. India e foarte murdară, dar cu puțină atenție te poți feri de locurile care put, de chestii de mâncat dubioase sau de apă care nu e ok de băut. La restaurant apa se servește într-o carafă de metal. Bea toată lumea, beau și eu. N-am avut niciodată nimic. Pe stradă, cumpăr apă la sticlă de plastic, sau îmi aduc de-acasă sticla mea.
  2. Statul la coadă. Nu era vreo plăcere nici în România, mai ales că am apucat și vremurile când era sport național. Mi-aduc aminte cu un zâmbet duios cum ne amuzam în aeroporturi observând coada la îmbarcare la avioanele de București, versus Helsinki sau Amsterdam. Nu văzusem încă o coadă indiană! The queue starts where I am (coada începe cu mine) este motto-ul pe care mi l-au recitat mulți indieni pentru a justifica aglomerațiile vociferante care nu se pot numi coadă. Coada arată așa: lumea se înghesuie toată în fața vânzătorului, fluturând mâna cu banii. Vânzătorul – care de obicei vorbește la mobil, fumează sau oricum mai face și altceva decât să vândă – apucă la nimereală banii cuiva, îi dă produsul, iar omul acela începe lupta inversă: să dea din coate ca să iasă din mulțime. La cozile indiene, băgatul în față e regulă. Hop, te trezești cu un nene în față. Țuști, se ivește din neant și nevasta. Apoi, normal că trebuie să adjust ca să apară și fiica, fiul, soacra… Am strâns eu ce-am strâns din dinți, dar nu mai rezist! Pentru că mereu mi se bagă în față careva, am o vorbă dulce și cel mai cuceritor zâmbet: Hello, are you ok? – Yes… – Oh, I thought you could not see, because I was right here. Or maybe I was invisible for a moment? Indienii nu percutează sarcasmul, iar dacă-l percutează se fac urgent nevăzuți. Unuia mai nesimțit chiar i-am zis că, dacă nu sunt atentă, mă fac invizibilă, dar sper că acum mă poate vedea. Individul mai avea puțin și se închina.
  3. Spațiul personal. O țară cu un miliard de oameni e mereu supraaglomerată. În autobuz, în tren, la magazin, pe stradă te miști mereu într-o mare de oameni. În cazul meu, o mare oameni care se holbează la mine, mă agață, îmi cerșesc, vor să-mi vândă sau să-mi fure ceva. M-am adaptat imediat trecând de la tricourile și maieurile mele vestice, la haine lungi și largi, care mi-acoperă tot corpul. Adio, pantaloni trei sferturi. Hello, dupatta, eșarfa indiană de un metru jumate lungime, care acoperă TOT. În Barcelona, în vara lui 2013, am simțit că renasc când mi-am pus pe mine un maieu și nimeni nu a întors barem capul.
  4. Rușinea. Aia nu e frumos, mamă. O au și indienii, îi zice log kya kahenge *ce-o să zică lumea * Vă spun sincer, după doi ani și xșpe luni, m i s e r u p e! Prietenii îmi spun că am devenit aproape bădărană. Vă spun drept: nu se poate altfel. Am fost drăguță și amabilă și mi-am luat țepe peste țepe. Am devenit fermă și destul de … ne-amabilă, iar lucrurile se întâmplă. Vânzătorul căruia i-am cerut mere nu-mi mai oferă minute-n șir pere, prune, papaya și portocale. Îi cer mere, primesc mere, mulțumesc și plec. Pentru că tonul meu zice I take no bullshit. Ricșarul nu mă mai poartă langa prin tot orașul, ca să mă ducă – în loc de casa mea – la magazinul de suveniruri de unde-și ia comision. Tonul meu îi spune, prietene, nu e loc. Kumar electricianul nu se mai scobește în urechi când mă duc să-i spun că mi s-a întrerupt curentul a opta oară fiindcă (iar) nu a legat bine un fir. Se ridică și se duce la centrală. Și, minune, își ia cu el și sculele, că altfel obiceiul lui ar fi să ajungă la centrală, să constate că n-are sculele, să zică „Madam, mergeți sus, eu trebuie să mă întorc după scule. În zece minute se repară.” și să uite cu totul de treabă. Nu mi-e rușine să întreb atunci când nu știu, să mă scuz atunci când greșesc, să îi trag de urechi pe cei care încearcă să-mi dea țeapă. Madam, nu merge ceasul, afirmă ricșarul ritos. Vai, ce rău îmi pare. Știu că ești un om cinstit și nu-mi vei lua mai mult decât ar fi fost pe ceas, dar eu fără ceas nu merg. Păcat, ai fi putut face niște bani. Ce să fac? Am să aștept aici să vină altă ricșă. Zâmbesc, mă îndepărtez și aud: Haideți, madam, că vă pun ceasul. Nu chinui omul cu ironii, zic doar mulțumesc, apreciez și mă sui în ricșă de parcă tocmai mi s-a făcut o favoare.
  5. Politețea. Indienii se iau foarte în serios, de aceea ironia și sarcasmul sunt pentru ei noțiuni străine. În nouă cazuri din zece, indivizii cărora le spun că am obiceiul uneori de a mă face invizibilă își închipuie mai degrabă că sunt cu capul decât că-i iau peste picior. Nu, ei sunt prea importanți pentru ca o firangi să se poarte așa cu ei. Iar India e cea mai bună țară din lume. De aceea străinii vin aici cu grămada. Dar India trebuie apărată de obiceiurile păcătoase ale străinilor. Auzi tu, mănâncă carne de porc. Umblă semi-dezbrăcați. Femeile beau alcool și fumează! Ba chiar se duc la magazin și-și cumpără singure bere! Niște depravate. De părul scurt ce să mai vorbim. Știind cum gândesc chiar și cei mai educați dintre ei, prefer să fiu foarte respectuoasă pentru a-mi compensa părul scurt și faptul că, uneori, pot fi văzută cu o bere în mână. „E clar că e străină, dar să știi că e foarte simțită și politicoasă. Ar fi bine dacă ar vorbi ceva kannada, dar probabil că nu poate, na, nu oricine poate vorbi superba noastră limbă.” Works for me. Dealtfel îi respect sincer și tind să gravitez în jurul celor pentru care sentimentul e reciproc.
  6. Mâncatul cu tacâmuri la masă. Carnea și alcoolul. Am învățat că tacâmurile sunt opționale și, de obicei, constau într-o… linguriță. Cel mai simplu e să te folosești de mâna dreaptă (stânga e impură, cică te ștergi la fund cu ea, hmmm, poate dacă ești stângaci!). Amesteci bine orezul cu orice curry e la masă, faci soldăței mici și-i bagi în gură cu degetele făcute „puică”. Musai să-ți ascunzi șervețele prin buzunare, altfel te lingi pe degete la propriu și de nevoie. Indienii hinduși sunt vegetarieni. Uneori se va prepara un curry cu pui în onoarea ta. Puiul va fi tăiat cu barda, iar în curry se vor găsi de-a valma oase, carne, gheare, cioc. Bine că nu și pene! Evident, e cel mai scârbos curry pt mine. Evident, trebuie să mănânc măcar puțin, că doar pentru mine s-au dat peste cap. Alcoolul e exclus, oricând, de oriunde. Invers însă, atunci când invit eu lume la mine, e de așteptat să le dau carne și alcool și vor mânca și vor bea cu poftă. When in Rome…
  7. Apa și electricitatea. În India am descoperit valoarea apei. Am învățat să mă spăl din cap până în picioare folosind doar o găleată de apă călâie. La baie am apă caldă pentru 6 minute, apoi trebuie să aștept 20 de minute ca boilerul să se încălzească iar. Uneori nu e apă la WC, deci torn cu găleata. Curentul se întrerupe zilnic și de mai multe ori pe zi. Toate aparatele electrice rezistă eroic acestor fluctuații. Frigiderul are un stabilizator de curent. Pentru internet am fost sfătuită să-mi iau un UPS, dar nu mi-am luat. Oricum e on and off chiar și când este curent. Întâmplarea a făcut să-mi iau primul smartphone în India, în 2012. Eram mulțumită, aveam net pe telefon, e-mail, facebook. În vara lui 2013 am ajuns în România. Am băgat cartela de Orange și am așteptat să văd dacă merge netul. Zbârnâia!!! Mi-a fost greu să mă întorc la 3G-ul indian după vara în România.

Read the rest of this entry

Untouchables

Standard

br-ambedkars-124th-birthday-5097871942615040-hpDin senin, ne-a picat o zi libera: Ambedkar Jayanti, ziua parintelui dalit al constitutiei indiene. Poate i-ati vazut mutra pe google. De la Dr Ambedkar (care azi ar fi implinit 125 de ani si care a lucrat la redactarea actualei Constitutiei a Indiei din 1947 pana in 1949) pana la noi nu s-au schimbat prea multe. Cei fara de casta se numesc acum „scheduled caste” si au reduceri la transport si acces la educatie si locuri de munca. Un fel de integrarea tiganilor de la noi, adica apa de ploaie. Dalitii continua sa fie saraci si discriminati. Castele, interzise prin constitutie, sunt inca foarte puternice in India de azi, care devine tot mai pro-hindusa. Deci il sarbatorim pe Ambedkar (Babasaheb, cum i se spune) ca sa ne aducem aminte ca mai e mult pana departe, ca lumea nu a ajuns sa traiasca in fapta egalitatea promovata de politicieni si ca depinde (si) de noi sa fim atenti unii la altii, sa ne supraveghem discursul, sa ne educam copiii pentru o lume mai frumoasa.

O poveste frumoasa de succes despre o femeie fara-de-casta este povestea Kalpanei Saroj. Nascuta intr-o mahala, fiica unei familii de oameni saraci si dispretuiti, a fost maritata cu forta cand era inca o copila si a avut o viata de cosmar in anii in care elevele mele se perpelesc ca n-au iPhone 6. Ca toate povestile de succes indiene, femeia asta a sperat impotriva oricarei sperante, a intrat pe geam cand au dat-o afara pe usa, iar cand a reusit s-a intors sa le intinda mana si fetelor care vin in urma ei, fiindca stie bine cat au de patimit.

Am auzit prima oara de sistemul de caste si de „cei de neatins”, intusabilii, a-thingaros (de unde ar veni in romana cuvantul tigan [teorie neverificata]) din cartea lui Arundathi Roy, Dumnezeul lucrurilor marunte. Acolo apare un personaj dalit care e nevoit sa umble cu o maturica dupa el, pentru a-si matura urmele cand merge prin praf. Mi s-a parut o fictiune literara, dar este o realitate ingrozitoare.

Se pare ca e saptamana dalita la mine, fiindca citesc de la Fanny o carte frantuzeasca, Dans la peau d’un intouchable si azi mi-am luat sa vad pe DVD filmul PK, un film al lui Amir Khan despre religia care nu ne leaga (re-ligo), ci ne separa.

Dialogue in the Dark

Standard

Ah, zice Carrie, hai sa pierdem vremea intr-un loc cu aer conditionat.

La Bangalore a venit vara. Sunt 39 de grade la umbra si ne taram care cum putem, ajutandu-ne mai cu o limonada, mai cu localul suc proaspat stors de trestie de zahar.

Ne-am suit in masina si ne-am dus la Phoenix Mall – o excursie in toata puterea cuvantului, deoarece iti ia mai mult de o ora sa ajungi acolo de unde locuim noi.

„Primul restaurant unde mananci complet pe intuneric! Activeaza-ti toate simturile!” glasuia reclama.

Nuuu, nici pomeneala! a zis Carrie. Eu vreau sa vad ce mananc, thank you very much.

Dar alaturi? O calatorie prin lumea intunericului. Atunci cand iti anulezi vazul, toate celelalte simturi se ascut. Cu doar 300 de rupii poti juca cricket pe intuneric, poti sa experimentezi o plimbare prin gradina paradisului si sa iti pui la proba simturile care de obicei sunt la coada, in urma vazului.

Ne mai gandim, a zis Carrie. Acum hai sa mancam ceva pe lumina.

Ne-am intors la „Dialogue in the Dark” dupa vreo ora. Carrie se hotarase sa incerce plimbarea prin gradina, atata vreme cat nu mancam nimic. Am primit un seif sa ne lasam gentile si un baston alb, sa ne pipaim drumul prin bezna.

– Inauntru va asteapta ghidul, ne-a zis baiatul de la bilete.

Si-asa am pasit in negura.

– Hello mam, eu sunt Janati si voi fi ghidul dvs, s-a auzit vocea cu un accent indian atat de puternic ca abia intelegeam ce zicea. Va rog sa avansati tinandu-va de peretele din dreapta dvs. Va rog sa tineti betele indreptate spre pamant. Simtiti din ce este facuta podeaua?

– Lemn.

– Exact! Podeaua este de lemn.

Ca orbetii am avansat prin labirintul intunecos. Era un intuneric de smoala. Carrie se tot scuza ca se tine de mine. Eu ma opream sa privesc negura, atat de odihnitoare pentru ochii uzati de privitul in ecrane de calculator. Janati ma striga imediat:

– Mam, nu ramaneti in urma, haideti, Christina Mam. Carrie Mam e deja aici!

Pe un perete ni s-a cerut sa pipaim niste forme si sa ghicim ce animale sau ce monumente reprezinta. Am ghicit un tigru, iar Carrie n-a ghicit Turnul Eiffel. Apoi am ajuns in gradina paradisului. Era o briza racoroasa si undeva curgea un izvoras. Pasarile cantau. Ne-am pipait o banca, pe care n-am asezat. Desi era bezna, din cauza ca auzeam atatea sunete familiare mi se parea ca vad lumina diminetii, plantele, fantana, pasarile.

– In ce moment al zilei suntem? Ce simtiti? ne-a intrebat Janati.

– Dimineata.

– Daaa! s-a bucurat ea ca un copil. Christina mam, aici e mereu dimineata.

Am fost lasate in gradina vesnicei dimineti sa meditam si sa ne constientizam simturile adormite: auzul, mirosul, simtul tactil si termic. Vedeam punti albe de fier forjat peste paraiasul care susura vesel. Mi se parea ca sunt intr-o ilustratie de carte de povesti.

– O sa trecem o punte de lemn suspendata, a zis Janati.

Apoi am jucat cricket si ne-am amuzat. Mingea facea un sunet de zdranganica de bebelus. Dupa sunet trebuia sa ghicesti unde vine si s-o lovesti. Am lovit toate mingile!

– Christina mam, your hearing is perfect! a strigat Janati.

Am pufnit in ras, ca o surda congenitala de urechea stanga ce ma aflu.

Dar chiar atunci ceva s-a schimbat in aer.

– Cine a deschis usa? a intrebat Janati in engleza, pe un ton serios, diferit de chicotitul vesel cu care ne ghida pe noi.

S-a auzit o voce de barbat in Kannada. Janati si-a cerut scuze si a plecat sa vorbeasca ceva cu el.

– Sunt sigura ca are ochelari din aia cu care vezi noaptea, a zis Carrie.

– Stii ce cred eu? Ca peste tot sunt camere de-alea de filmeaza pe intuneric. Cred ca se sparg de ras vazandu-ne cum pipaim peretii ca niste cartite.

Simteam ca mi-am subestimat auzul. Auzeam clar soaptele lui Janati si ale colegului ei.

– Ma scuzati, a zis ea, iar vesela si chicotitoare. V-ati folosit toate simturile in afara de unul. Nu, nu ma refer la vaz. Ideea acestei experiente sa descoperim o lume din care vazul este eliminat. Sa aflam ca suntem mai mult decat ochii nostri. Stiati ca viata noastra se bazeaza 80% pe vaz? Ca lumea in care ne desfasuram viata este o lume vizuala? Eliminarea stimularii vizuale conduce la cresterea cu pana la 100% a perceptiei prin celelalte simturi. Chiar si intr-un tur de 45 de minute, cum avem noi aici, intunericul perfect ajuta creierul sa faca noi conexiuni. Auzul se ascute. Prin pipait putem deosebi suprafete si texturi. Mirosul ne da informatii despre lumea din jur. Iar gustul..

– Nu vrem sa gustam nimic, s-a rastit Carrie!

Eu auzeam un fosnet ciudat in dreapta mea.

– E cineva cu noi aici, am zis. Fosneste ceva in dreapta mea.

– Buna ziua, s-a auzit o alta voce de fata. Eu sunt casierita dvs. Tocmai numar niste bani.

– Ne aflam intr-o cofetarie, a clipocit Janati. Va oferim o selectie de sucuri naturale sau apa. Ce-ati dori?

Am cerut un suc si l-am baut pe intuneric. Avea acelasi gust ca si pe lumina. Auzeam in continuare fosnetul banilor. Simteam ca Janati se indepartase. Cand i-am auzit vocea, ghicisem cam pe unde este.

– Christina mam, Carrie mam, experienta s-a incheiat. Va invit sa iesiti incet la lumina.

– Janati, am intrebat, ne poti vedea? De unde stii unde suntem?

– Permiteti-mi sa va raspund la aceasta intrebare mai tarziu, a clipocit ea, ca si cum recita o placa.

Tinandu-ne de un perete la fel de mochetat ca si primul, ne-am indreptat spre iesire. Imi parea rau sa parasesc lumea intunecata, dar atat de prietenoasa. Intr-adevar, toate experientele fusesera nespus de placute: cantecul pasarilor, clipocitul apei, strigatele entuziaste ale lui Janati cand ghiceam ceva sau nimeream o minge la cricket. Incercam sa-mi reprezint in minte harta locului, sa inteleg pe unde vom iesi. Pe tavan clipea stins un detector de fum. In fata vedeam acum o cortina, cu marginile scaldate in lumina.

– Ce ma bucur ca m-ai adus aici, mi-a zis Carrie. A fost atat de interesant!

Dar lucrul cel mai interesant ne astepta la iesire.

Am dat la o parte cortina si am pasit incet spre lumina., Spre mirarea mea, labirintul ne scotea pe aceeasi usa pe unde intrasem. In usa statea Janati, zambind. Ochii ei nu aveau pupile, doar albul care trada faptul ca e oarba.

– Janati, i-am zis, multumesc foarte mult pentru acest tur! Acum inteleg cum ne vedeai si cum puteai sa te misti asa de usor prin intuneric.

[Acum inteleg si cat de insensibila am fost sa-mi inchipui ca poarta ochelari cu night vision sau ca se sparge de ras urmarindu-ne pe camera cum orbecaim. Cum de nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi oarba? Desigur, orbii nu apar pe toate drumurile. Nu ma serveste la restaurant un chelner orb. N-am avut niciun profesor orb, chiar daca unii abia vedeau prin ochelarii funduri de borcan. In copilaria mea, orbii lucrau la Cooperativa Orbilor din Vatra Luminoasa, unde faceau manual perii si maturi.]

– Thank you, mam, a zis Janati serioasa si s-a facut nevazuta in intuneric.

***

Zece minute mai tarziu, Carrie proba o bluza intr-un magazin.

– Ce ne costa sa punem un mic text in braille pe bluza, indicand culoarea si pretul? a bodoganit ea. Daca Janati vine in magazinul asta, nu se poate descurca decat insotita de cineva care vede. Traim intr-o lume pentru vazatori.

***

Internetul imi zice ca in România, in anul 2013, traiau 3.200 de copii și 106.588 adulți cu handicap vizual.

In Goa

Standard
boa1

Strada principala din Palolem cu magazinele la lichidare de stoc

Suntem in Goa de sambata pana sambata. E Doi Maiul nostru local. E sfarsit de sezon si toate hainutele colorate se dau la preturi mici. Berea e rece, pestele si fructele de mare sunt proaspete si bune. E fierbinte afara – o caldura de cuptor, peste 35 de grade ziua, dar cateva mai putin noaptea, cand adie o briza racoroasa.

Locuim in niste casute de lemn cu frunze de palmier. Sunt deschise suficient cat sa bata briza din toate partile – si suficient de inchise ca sa nu ni se uite vecinii in casa. Baia e afara, o curte cu tevi din care curge apa. Apa vine din niste butoaie imense, deschise, in care dimineata se imbaiaza ciorile, iar dupa-amiaza noi.

boa4

Doamna nu auzea prea bine, insa era imbracata grozav

E o caldura de cuptor, un august in aprilie, o leneveala si o moleseala de vacanta; berea e rece, fructa de mare e proaspata.

Cand imi fac baie in gradina, printre flori, iar apa curge firisor din teava care joaca rol de dus, ma usuc in timp ce ma spal si soarele se joaca pe pielea mea, pe prosop, pe frunzele florilor.

Seara se intorc din larg barcile de pescari, mari, cu o rama intr-o parte care le tine stabile. Am luat si noi o barca sa mergem pe rau, sa admiram pasari si pesti. Barcagiul adusese intr-o punga carne. Cand am ajuns intr-un punct anume, a inceput sa arunce in apa bucatele de carne pentru ulii. S-a starnit un iures ca in filmul lui Hitchock – vajj, vajj, se invarteau rapitoarele pe deasupra capului nostru. Vajjj, din zbor prindeau bucatile de carne. „Picture, now!” striga incantat barcagiul, ferindu-si capul la rastimpuri.

Cand sunt in Goa, mi se pare ca perfectiunea exista si ca se ascunde in lucrurile cele mai simple: o raza de soare, o supa de peste, zambetul unei batrane care ma invita sa cumpar de la taraba ei bratari pentru glezne si basmale colorate.

boa5

Intoarcerea barcilor (perfectiune)

boa3

Casuta in care locuim (perfectiune)

boa2

Cozy Nook – cel mai frumos loc de cazare de pe plaja Palolem

Familia mea

Standard

O parte din familia mea e in vizita la Bangalore! Fratele meu, iubita lui, un bun prieten (Vlad), matusa mea din Germania si prietena ei cea mai buna. O gasca vesela si entuziasmata ca au ajuns aici, la capatul lumii, in tara oglinzilor, a claxoanelor si a femeilor cu haine colorate si vieti alb-negru.

Zilele trecute i-am dus la scoala si ce frumos a fost sa le vad mutrele cand s-au plimbat prin clase, au asistat la o ora de hindi, apoi au venit sa ma astepte in birou. Ce frumos e sa ai cu cine vorbi in limba ta! Si ce bizar li se parea colegilor mei, care ignora complet partea mea romaneasca (si eu ignor parti din ei la care nu am acces din pricina limbii – turca, luo, kannada, telugu…).

Apoi s-au dus singuri la Delhi si la Taj Mahal. Au vizitat si familia de la Mussoorie. Apoi matusa mea si prietena ei s-au intors acasa (vacanta lor era mai scurta), iar cei trei muschetari au ramas sa ma astepte sa iau si eu vacanta ca sa putem merge in Goa! Plecam sambata si va fi vacanta noastra de vis, la soare, la plaja, cu peste bun si scutere sa colindam prin satele acelea de poveste.

Apoi inca trei luni de scoala si iar o luna in Romania. Cum ziceam, „acasa” e cu mine, oriunde sunt. Dar cel mai acasa e, fara indoiala, limba romana.

E frumos cand e familia mea aici!