Bucharest that I miss

Formatul postării

Mi-era dor de Bucuresti, mai ales in primul an de Bangalore. Mi-era dor concret, de strazi, de cladiri, de felul cum cade lumina pe un anumit copac. Mi-era dor de trotuare, de covrigi si merdenele, de cafeaua buna pe care o poti bea aproape oriunde si la orice ora, de transportul in comun care-ti economiseste multi bani in fiecare luna (si te frustreaza cu intarzieri, autobuze incinse sau murdare, miros de transpiratie, certuri si oameni artagosi, soferi care conduc „camionul cu cartofi”!). Mi-era dor de un loc unde toata lumea vorbeste limba romana! Ce minunat trebuie sa fie sa poti opri un om oarecare pe strada si sa ii spui orice vrei si sa inteleaga tot ce ii spui, fara sa trecem prin filtrele traducerii si ale diferentelor culturale.

Visam codri? Sigur ca da. Sunt acum in Bucuresti de 72 de zile si mai am vreo doua-trei saptamani de asteptat o viza care s-a incurcat pe undeva.

Am umblat pe strazi? Da! Albumul Just Bucharest se umple pe zi ce trece cu case, strazi, cladiri care stau sa cada, parcuri si jocuri de lumina.

Am baut cafea? Yeah, baby! Si e buna, buna, buna; scumpa, dar ohcebuna!

Merg numai cu transportul in comun. Daca in alti ani mai scurtam drumul cu un taxi, anul asta – neavand nici aplicatia de Uber pe care mi-o ridicati toti in slavi – am patit-o early on cu o serie de taximetristi care luasera in propriile maini justitiare problema nerezolvata a tarifelor de noapte si isi jecmaneau cu tupeu clientii, la modul 40 lei pentru 1 km. Am zis pas si mi-am instalat Moovit, programelul care-ti spune prin GPS cand si unde vine urmatorul mijloc de transport public. Am cardul de transport mereu incarcat si taxez de fiecare data. Pentru 1,3 lei/ calatorie, merg cu un mijloc adesea jegos si mazgalit cu grafitti de proasta calitate, dar merg in siguranta si ajung unde vreau. Daca as vrea sa-i dea prin cap si RATB-ului sa ne puna in statie un sistem de tracking prin GPS ca sa stim cand vine urmatorul autobuz? Oh, ce n-as da. Dar nu s-a intamplat. Ne descurcam pe cont propriu, in jurul institutiilor, dupa modelul tuturor tarilor in curs de dezvoltare.

Platesc mereu calatoria, am zis. Au fost ani cand stapaneam la perfectie arta fofilarii de controlori si, recunosc cu jena, mergeam fara bilet. Era scump pentru mijloacele mele de studenta de atunci. Acum mi se pare ieftin. Ca nu toti gandesc asa am aflat de curand, in tramvaiul 41.

O tanara satena, cu parul lung. Un controlor cu vesta albastra pe care scria mare CONTROLOR.

– Nu intelegeti ca nu am avut timp sa-mi iau bilet? bombanea tanara.

– Nu va e rusine de ceilalti pasageri care au platit bilet? o admonesta barbatul solid, obosit, dar decis.

– Hai, dom’le, lasa-ma sa trec, a zis in cele din urma fata, enervata. Nu am bilet, nu am bani de amenda, nu am chef sa ma legitimez si cobor la prima si tu nu ma poti opri.

– Va rog insistent sa va legitimati, repeta controlorul, dar cine sa-l asculte. Va informez ca va trebui sa coborati cu mine la capatul liniei si vom incheia un proces verbal.

Aiurea! Tanara si-a acoperit numaidecat capul cu o esarfa, controlorul a incercat in zadar sa ii faca poza cu telefonul (!!), ea a coborat, el a ramas mofluz, s-au auzit niste dulci „e tramvaiul lui taticu-tau de te porti asa?” si cortina a cazut.

Autoritate, raspundere, simt civic, sentimentul ca suntem toti fibrele aceleiasi tesaturi sociale, ca depinde de toti sa o tinem impreuna, nemaivorbind sa cream un model frumos.

Dar, totusi, toata lumea vorbeste limba romana. Uitasem de „noi” si „ei”, romanii si „strainezii”. Dupa 4 ani ca „foreigner”, acum fac iarasi parte din „noi”. Dar ii inteleg mult mai bine pe „ei”. Recunosc uimirea in fata lucrurilor care noua ni se par normale („dead flowers in plastic bags”, anyone? Ce sa mai zicem de „pork fat” (slaninuta) with bread and onion for breakfast?!). Recunosc curiozitatea, dorinta aprinsa de a avea un „local friend”. Te face sa te simti putin mai integrat in lumea asta noua si bizara, ale carei reguli inca nu le cunosti. Recunosc dorul de casa, dorinta de a petrece in locuri care seamana cu ce esti tu obisnuit si unde, fireste, prietenii tai localnici se simt nelalocul lor.

Dar vorbim romaneste!

– As vrea si eu o paine.

– Alba, neagra, cu seminte, taraneasca, bavareza, franzela, pave?

– Vai, cate feluri de paine aveti!

– Doamna, eu n-am timp de povesti. Cumparati, sau faceti loc, ca asteapta clientii!

Dar am vorbit in romaneste…

In limba ta si insultele dor mai tare. Si nesimtirea oamenilor de aceeasi natie cu tine, caci nu mai poti zice „dracu sa-i ia, sa fie la ei acolo”. E la noi, aici.

Dar e si amuzant.

Asteptam un camion cu lemne. Apare. La volan, un nene binecunoscut, deoarece acum multi ani era director de scoala in sat.

– Cum? Dumneavoastra ati ajuns la carat lemne?

– Ce sa facem, domnita? Viata e lunga!

*

Urci in tramvai. Te bate cineva pe umar. Un batran jerpelit.

– Duduie draga, zice el binevoitor, sa va asezati pe partea asta, ca aici vine umbra.

– Multumesc, raspunzi, intelegand intr-o clipa ca ti s-a facut un cadou.

*

Saptezeci si doua de zile in care am slabit sapte kilograme din cele douazeci acumulate in India cu ajutorul clinicii Kilostop. Un nume predestinat. Testimoniale pe ecranul de la receptie. Calendarul cu retete gustoase si lipsite de calorii costa doar 65 de lei. La fiecare kilogram slabit, primesti un talon pentru concursul al carui castigator pleaca cu perechea in Maldive, sa-si etaleze trupul suplu pe plaja. Toate angajatele clinicii sunt subponderale, desigur ca sa ne inspire. Toti clientii sunt grasi. Se creeaza un dezechilibru.

Angajatele au adoptat metoda „mama si bebelusul roman” si vorbesc cu clientii la plural. „Ce-am mancat la cina? Cat am slabit saptamana asta?” Cum nu mai sunt demult bebelus, uneori raspund: „Eu am slabit un kil, dar sper ca dvs. n-ati slabit!”

Ne intelegem cu totii in limba romana. Deplin, complet, fara bariere de limba sau cultura.

E cea mai lunga perioada pe care o petrec in Bucuresti in ultimii patru ani. Mi-era dor sa fiu aici multa vreme, sa ma simt iar de-a locului, sa-mi „masor” concetatenii prin prisma noii mele superioritati expate. Mi-am facut, asadar, damblaua.

Acum pot pleca.

Adio, dar pe curand

Formatul postării

Fuga cu ricsa la More Megastore la 9:30 sa iau o a treia valiza, caci nu-mi incapeau troacele. Avionul pleaca la 3 dimineata; la miezul noptii vine taxiul.

Ricsa era singura, chiar in fata. 200 de rupii. Ok, sir. Era noapte, era doar el, ma grabeam. Soferul vorbea ca Papa, povestirile clasice despre copiii lui eminenti, taxa de studii, ce bine invata. L-am felicitat ca-si trimite fata la scoala. Era mandru de ea; fata era deja la facultate: Engineering. Nu voia ca nici unul din copii sa-i calce pe urme. De 18 ani inhala noxele orasului din ricsa in doi timpi care pacanea infricosator. Parea un tata bun, responsabil. S-a dovedit ca era si un om bun. M-a asteptat si m-a adus inapoi la Purva. A ras de mine ca am cumparat un singur lucru: o valiza. Cand am iesit cu ea din hypermarketul luminat a giorno care fosgaia de lume, a sarit imediat sa ma ajute. Desi i-am explicat ca valiza e goala, a insistat ca e de datoria lui sa ma ajute sa o pun in ricsa. Apoi a remarcat, hatru:

– Such a big shop and all you buy is suitcase, haha.

Se insela. Cumparasem si o apa si un pachet de biscuiti pentru noaptea lui de munca.I-a acceptat fericit.

Prin el mi-am luat ramas bun de la indianul simplu si sufletist care nu stie multe, dar e om. Am cunoscut multi ca el si compenseaza pentru toti prostii, ingamfatii, masculii alfa intalniti in aceasta tara.

Adio, deci pe curand.

 

Povesti birocratesti

Formatul postării

Pe ultima suta de metri lucrurile se aseaza pana la urma.

Santa Fe – compania de shipping – mi-a golit casa inca de la mijlocul lui mai. Au venit bine pregatiti, cu cutii de toate marimile si formele, cu hartie de impachetat, cu bilute care tin umezeala departe, cu scoci si markere. Au impachetat eficient si rapid: cartile, dupa marime, in cutii dreptunghiulare. Micile obiecte de decor, invelite in hartie groasa sau in folie cu bule, asezate cu grija intr-o cutie mare, patrata, inscriptionata FRAGIL. Hainele – in cutii mari, usoare. Tablourile, impachetate individual in hartie cu bule, apoi fiecare intr-o cutie de marimea potrivita. Nimic nu se va sparge, nimic nu se va mucegai, nimic nu se va pierde, mi-au spus. Am facut asigurare.

Apoi 11 cutii au fost incarcate in camion, spre mirarea gardianului de la poarta, care a crezut ca ma mut pe sestache, ziua in amiaza mare. A venit cu mine in casa, sa verifice ca mobila era la locul ei. I-am explicat ca acele cutii pleaca in Turcia pe mare, deci le va lua doua luni sa ajunga acolo, de aceea pleaca inaintea mea. S-a mirat, dar m-a lasat in pace.

Dupa cateva intrebari, evaluari si negocieri, am decis sa-i vand masina lui Zeenat, care a fost oricum principala beneficiara, in afara de mine. D-l Upendra ne-a ajutat si de data asta. Dupa ce un Shivaraj mustacios ne-a cerut alte si alte hartii la fiecare infatisare, am decis sa-i dam papucii si ne-am dus la dugheana lui Upendra. Acolo aveam nevoie fix de 7 hartii, 5 semnaturi si o copie dupa talonul masinii pe care a facut-o chiar el, la xeroxul din birou. Uneori se poate, dar de ce trebuie sa depinda de om? Probabil fiindca nu exista sisteme. Incep sa devin fan sisteme tot traind in afara lor.

Putina mobila pe care o am, blenderul si cuptorul s-au dus la colegi. Una vrea o lampa, unul un raft. 100 de carti pe care nu le-am luat in Turcia au aterizat in biblioteca scolii. Haine, perdele si asternuturi au luat calea menajerei, care cred ca a pus ochii si pe niste cercei (si-i va primi in ultima saptamana).

Si cu asta s-a impartit averea materiala adunata in 4 ani de India. Cu o valiza si 11 cutii, sunt gata s-o iau de la capat in Istanbul.

Se zice ca dormi cum iti asterni. Eu una dorm bine si visez frumos.

 

Prieteni si angoase

Formatul postării

(pagini de jurnal)

2012

Mi-am făcut prieteni, dar relații circumstanțiale. M-aș sfii să-i sun pe oricare dacă mi se face rău în miezul nopții.

Frumoase povești cu Zeenat în bus despre Islam, ea e musulmană, dar ce simplă și inteligentă și deschisă la minte! Era cât pe aci să facem și o oră de hindi, cu ea și Ben, dar ne-am dat seama că chiuleam de la ședința de departament… mi-a fost rușine de sărmanul nostru sef de departament, care e prea blând uneori. Însă cred că ne vom găsi o oră liberă când să facem hindi. Ar fi așa frumos.

Azi m-au recunoscut la Millers doi tipi de la concertul reggae de acum 2 sapt. Tu esti cristina din Romania? La dracu, si voi? Unuia ii tineam minte fata, celuilalt nu. Erau semi-beti, dar mi s-au parut overall ok. Am fost mandra de mine ca am vorbit cu straini. Cu barbati straini. Nu m-au mancat, nu mi-au furat cerceii. Dimpotriva, au fost foarte simpatici.

In vacanta de vara mi s-a părut Bucureștiul frumos, ordonat, curat, larg, luminos. Nu m-a mai deranjat praful care-l distingea neplăcut de celălalt Paris. Am umblat pe străzi fără țintă, cu ochii mai mult la case decât la oameni și mi-am revăzut cu bucurie prietenii.

Am înțeles reacțiile Melissei când abia ajunsese în România, ca și pe ale Stelei când revenise din Kenya.

La plecare, tata mi-a recitat o poezie din care am înțeles că numai oamenii fără căpătâi umblă de nebuni prin lume, așa, ca mine.

2013

[La Mussoorie]

Poate am nevoie de o cafeluță cu Livia. Cu siguranță am nevoie de ea. Poate am nevoie de un popas în bucătărie la Meli, de o masă gătită de Mih, de energia și ideile trăznite ale Inei, de blândețea Oanei, de prietenii mei de acasă. Poate m-aș simți mai bine dacă din când în când mi s-ar traduce, dar știu sentimentul ăla că limba ta e atât de a ta încât o înțelege oricine fără traducere! De aceea se uită la mine înainte de a izbucni în hohote de râs, de parcă mi-ar zice „poanta asta e genială, toți râdem la ea, clar te-ai prins”. Uneori râd de râsul lor, alteori aproape că mă înfurii, sau stau indiferentă ca o statuie. Pentru că, realmente, nu înțeleg mare lucru în hindi. Chiar nu. E greu de crezut, dar nu. Uneori nici nu-mi dau seama că vorbesc.

– A zis mama asta și asta.

– Când?

– Mai înainte, n-ai auzit că vorbea de la bucătărie cu mine?

De unde să știu că nu vorbea la telefon, singură, cu pisica sau cu papagalii? Ca să știi trebuie să înțelegi.

Nu am prieteni. Dupa o vreme ma plictisesc de absolut toti oamenii. Nu semanam la fire, la gusturi, la felul in care intelegem lumea, la limba  pe care o vorbim. Nu am reusit decat cu Zeenat sa transcend limba si sa exprim sufletul. Am plimbat americani anul trecut cu care ma vad si acum in termeni colegiali, bem impreuna, dar nu ne leaga nimic.

2014

Nu pot sa-mi fac prieteni. nu ma simt conectata cu oamenii de anul asta. am ramas cu Zeenat, Fanny si Catherine. Poate Elizabeth?

2015

Grup de meditatie cu Lia, Liz, Carrie, Kerstin, Kay. Grup de prietenie. Frumos cum ne aduc impreuna unele lucruri, desi normal poate nu petrecem timp impreuna, dar suntem in acelasi spirit cumva, sau ne dorim sa fim.

Mai e foarte puțin până voi fi iar în România. Locul unde am prieteni. Locul unde lumea e transparentă.

2016

– Stiu ca o sa vi se para o prostie, dar imi promiteti?

– Ni se pare o prostie, radem noi, pentru ca stim ce vrea sa spuna.

– Peste maxim 3 ani musai sa stam iarasi toti la o masa, sa ciocnim un pahar, sa ne bucuram ca e frumos sa fii calator prin lume si lumea e larga si frumoasa, iar prietenii te asteapta cand nu te astepti.

Nu prea are sens ce zice el, a baut deja primul whiskey, dar fara bautura probabil ca nici nu ar avea curajul sa zica ce vrea sa zica.

In patru saptamani vom pleca: eu la Istanbul, el cu nevasta-sa in China iar Carrie, cea de-a patra persoana de la masa, in California.

Prietenii nostri, asa-zisi Thursday Night Club, raman in India cel putin inca un an; vor coexista in acelasi spatiu bangalorez, vor putea iesi la bere impreuna. Ii invidiem si nu prea. Ne invidiaza si nu prea. Simtim ca drumurile ni se despart deja.

India se termina

Formatul postării

Trebuia sa corectez lucrari, dar in schimb am fost cu Zeenat si Attiya la masa, apoi la evaluat masina, apoi la cumparaturi, apoi la cafea. Soarele ardea, asfaltul pripea, pomii erau in floare. La umbra, se ascunsesera vanzatori de mango, de inghetata. Era o atmosfera de duminica bucuresteana: masini putine spre deloc, lene in aer, caldura mare. M-am bucurat ca am preferat relatiile umane eseurilor TOK. Timpul se face, deodata, extrem de scurt.

Ma uit in jur si imi vad casa cu ochii de plecare. Ce dau, ce iau, ce vine in valiza, ce merge in shipping. Plec peste fix doua luni. Cu 30 kg. Dupa 42 de luni si 3 saptamani de locuit in India.

India, m-ai coplesit, cucerit, naucit, zapacit. Cu oamenii tai care se aseamana cu fundalul, cu pamantul tau rosu, cu ricsele, cu copacii mereu in floare, cu traficul haotic si zgomotos, cu combinatiile tipatoare de culori, cu mancarea iute, cu criza de apa, cu diversitatea de religii si credinte, cu femeile care se marita cu copaci, cu poliglosia ta, cu traitul la bloc de fitze, cu nivelul de imbecilitate, cu nivelul de inteligenta, cu Kashmir si Kanyakumari.

India, cand voi pleca va fi ca si cand n-ai existat, ca si cand n-ai exista, ca si cand am visat sau am citit intr-o carte.

Fiindca asa e mereu.

Dar, India, de-acum esti tara mea, unde am neamuri, la nunta carora voi veni. Esti tara mea din care mi-a ramas sa vad locuri: Varanasi, Rajahstan, Punjab, Gujarat, Dharamsala, Konark si Khajuraho, Gokarna. Si chiar Kanyakumari si Kashmir.

India, o sa te modernizezi, o sa te radicalizezi, o sa fii prost condusa de un imbecil plin de el, apoi o sa scapi si de asta si poate o sa se destepte si cetatenii tai si poate o sa domneasca pacea si poate n-o sa mai refuzi progresul de teama de a nu-ti pierde identitatea… toti ne-o pierdem.

India, ai sa fii si fara mine si asta ma intristeaza tare.

Fiindca niciodata nu ai fost pentru mine si nu stiu cat eu pentru tine.

Iti multumesc ca m-ai primit, ca mi te-ai dezvaluit, ca te-am iubit.

De-acum esti putin si India mea.

In lumina

Formatul postării
Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu,
din umbra ma ispitesc singur sa cred
ca lumea e o cantare.
Strain zambind, vrajit suind
in mijlocul ei ma-mplinesc cu mirare.
Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind,
cateodata iubesc lucruri cari nu-mi raspund.
De vanturi si ispravi visate imi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
cand vinovat pe coperisele iadului,
cand fara pacat pe muntele cu crini.

Inchis in cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu stramosii,
norodul spalat de ape subt pietre.
Seara se-ntampla mulcom s-ascult
in mine cum se tot revarsa
povestile sangelui uitat de mult.
Binecuvant panea si luna.
Ziua traiesc imprastiat cu furtuna.
Cu cuvinte stinse in gura
am cantat si mai cant marea trecere,
somnul lumii, ingerii de ceara.
De pe-un umar pe altul
trecand imi trec steaua ca o povara.

(Lucian Blaga)