Pecha Kucha

Standard

Saptamana asta am facut o prezentare Pecha Kucha. In japoneza inseamna „chit chat” sau o conversatie scurta, care nu se lungeste peste masura. Modelul prezentarilor pecha kucha a aparut in 2003 la Tokyo si, desi mi se pare ca a fost ieri, au trecut 16 ani de atunci.

Profa noastra de business si strategie s-a gandit ca ar fi bine sa producem o prezentare „pikachu” (sau „machu-pichu”, asa am botezat-o noi, inventivi ca toti elevii) pentru acest curs ca sa intelegem, ca lideri, ca nu trebuie sa ne uite sfantul vorbind, ca nu e despre noi vorba in propozitie si ca se pot spune multe in 6 minute si 40 de secunde.

Asadar iata-ne, treisprezece oameni, toti profesori si directori de scoli, cu 13 articole stiintifice in buzunar (fireste, mai noi de 2017 si peer-reviewed), gata sa ne prezentam fiecare articolul in 20 de imagini a cate 20 de secunde fiecare.

Pentru cursul de tehnologie din martie am avut de facut o prezentare Ignite, care e foarte asemanatoare. Atunci mi-am ales cu grija cele 20 de poze (desi pregatesc prezentarea in PowerPoint, nu am voie sa pun text si poze, ci doar poze, ca sa nu fiu tentata sa citesc de pe ecran; eu m-am strecurat si am pus titluri doar) si mi-am scris un script pe care l-am ciopartit si rearanjat de milioane de ori, ca sa dureze vorbirea mea fix cat dura slide-ul. M-am chinuit atunci vreo 4 ore si nu am fost chiar multumita de rezultat, desi profa l-a apreciat cu nota mare (aici puteti vedea prezentarea mea Ignite despre introducerea examenelor electronice in scoli).

No, deci sunt in fata computerului din nou, tocmai am citit acest articol fabulos despre cinci directori de scoala din Africa de Sud care au refuzat sa continue lantul coruptiei in scoli si au creat sisteme de administrare eficienta (inclusiv, sau mai ales, din punct de vedere financiar) ale scolilor pe care le conduc.

Acest articol mi-a spus ceva tocmai pentru ca Romania si Africa de Sud au mai mult in comun decat credem (cititi cartea lui Trevor Noah, „Born A Crime”, ca sa aflati de ce zic asta) si m-am apucat, cum stiam din martie, sa fac cele 20 de slide-uri (de data asta profa ne-a zis sa nu punem niciun titlu, nimic!!) si sa-mi scriu scriptul, care e partea cea mai chinuitoare, pentru ca e foarte greu sa gasesti numarul exact de cuvinte care, citite la viteza potrivita, se vor suprapune fix peste cele 20 de secunde cat sta poza aia pe ecran.

Ca de obicei, am fost creativa de nevoie, pentru ca mi-era somn si nu aveam dispozitia sa scriu si sa sterg de o mie de ori. M-am decis sa impart articolul in 20 de cuvinte-cheie, sau concepte esentiale, pe care voiam sa le acopar in prezentare. Am gasit 20 de imagini care exprimau aceste cuvinte. Prin natura lor, imaginile spun o poveste mai complexa decat cuvintele de la care ai pornit, asa ca asta mi-a dat ideea simpla, dar perfecta, a unei prezentari-poveste.

20 de poze, 20 de cuvinte-cheie-momente-ale-povestii. Scap de sclavia celor 20 de secunde si pun PPT-ul sa lucreze pentru mine, nu invers.

Prima mea prezentare pecha-kucha ever a fost o experienta minunata, pe care as repeta-o zilnic. In primul rand, nu am avut niciun trac, fiindca nu depindeam de viteza cu care as putea sau nu sa citesc de pe o foaie. Aveam in fata mea, ca unic script, doar acele 20 de cuvinte-cheie si un citat cu care voiam sa ilustrez notiunea de colaborare. Aveam 20 de imagini misto de tot, care aveau potentialul de a fixa in memoria publicului macar cateva idei din ce aveam de spus. Aveam o poveste, aveam umor, aveam niste invataturi de tras si o bibliografie la sfarsit.

Mi-a placut experienta si mai ales ideea ca tehnologia trebuie sa lucreze pentru noi, nu invers. In scoli, unde uneori vorbim mult, o „pikachu” din asta ne poate obliga sa ne reducem mesajul la esenta si sa folosim timpul ramas pentru a pune si ceva in practica.

Daca n-ati facut niciodata o pecha-kucha, merge in orice context si va recomand experienta. Daca stiti ce e aia si aveti idei, opinii, ganduri, intrebari, astept comentarii.

Pecha Kucha pe scurt:

  • 20×20
  • spune o poveste despre ceva care te pasioneaza
  • urmareste sa informeze si/sau sa indemne la actiune
  • te obliga sa-ti intelegi bine mesajul si sa il transmiti cat mai limpede

De Madrid al cielo

Standard

„Desde la cuna a Madrid/ Y de Madrid al cielo” (Luis Quiñones de Benavente)

Din leagan, in Madrid/ Si din Madrid, la cer. Viata omului, rezumata de un dramaturg al Secolului de Aur spaniol.

„De Madrid al cielo” a ajuns sa insemne si ca mai misto ca Madridul e doar… raiul. Ai ajuns la Madrid, ai ajuns in inima Spaniei, in capitala tarii, in locul de unde se da ora exacta si se propaga accentul spaniol „castizo” (pur, autentic) care e atat de propriu acestui loc. In Madrid mi se pare ca lumea e la locul ei. Desigur, sunt constienta ca sunt doar turista si sigur ca cei care traiesc aici se lovesc probabil de neajunsurile locului, dar pentru mine, ca turista, e ideal.

Sa incepem osanalele:

  • strazi largi, trotuare late, marginite cu platani stufosi; terase si cafenele la tot pasul; spatii pietonale generoase; masini cu soferi rabdatori si amabili, care opresc la trecerea de pietoni cu mult inainte ca tu sa te fi hotarat daca treci sau nu (comparati cu experienta mea zilnica de „Turkish drivers never stop!”)
  • magazine adorabile, un puternic curent eco-bio-vegan care inseamna produse unice (la preturi mari), materiale ne-sintetice si niste sapunuri care miros minunat! Magazinasele in sine sunt adorabile, colorate, frumos parfumate. O bucurie!
  • monumente impresionante, bine pastrate, bine puse in valoare, turisti gramada care isi fac poze, istorie la tot pasul,
  • cladiri bine intretinute, ca noi, fara grafitti; cladiri de epoca elegante si maiestuoase, salvate chiar cu pretul de a fi transformate in altceva, vezi magazinul H&M Gran Via, in localul unul frumos teatru!
  • gradini de vara unde poti sa vezi filme intre gratis si 9 euro, filme vechi, noi, spaniole, straine, mute, muzicale, de toate felurile
  • stranduri multe, curate, intrare unica 4,5 euro pe zi
  • poezie in metrou si in autobuze, aer conditionat, fiecare statie de metrou personalizata cu ceva referire la ce vei gasi la suprafata (la statia Opera de ex. gasesti programul operei pe urmatoarea luna, la statia Goya pe pereti sunt expuse crochiuri de Goya etc.)
  • bilet integrat pentru toate mijloacele de transport (e drept ca nu au vapor, mare lipsa!)
  • Muzeul Prado – si Reina Sofia – si celelalte!
  • oameni diversi, din toate tarile Americii Latine, din toate zonele Spaniei si cam de peste tot de prin lume. Madridul are un aer inclusiv, poate si fiindca e Pride Week, dar chiar zice: esti binevenit asa cum esti. Prin urmare vezi si permanent si tocuri si bocanci si tatuaje si nu se uita nimeni la tine, nu te masoara si nu te cantareste nimeni (desi te pomenesti poate tu ca ramai uneori cu gura cascata!)
  • o curatenie mai mare ca in alti ani, taxiuri si uber regularizate (unele au la spate placa albastra care arata ca sunt vehicule de transport), inteleg ca totusi exista si frictiuni, dar se gasesc si solutii.

Barcelona era demult, Madridul e si el acum un oras pentru oameni si nu pentru masini. Desi am cursuri de la 8 la 4 zi de zi si sunt spre 40 de grade afara, cum scap de teme ies la plimbare prin oras. Spaniolii iau cina dupa ora 9 seara, la 11 noaptea inca se mananca si se vorbeste aprins, metroul merge pana la 1 noaptea, autobuzele de noapte merg toata noaptea.

Mi se pare un oras mai curat si mai sigur decat anul trecut. Nu lipsesc totusi romanii care spala parbrize la semafor, alti cativa dorm cu intreaga familie sub un pod, exista si unii care cersesc prin centru sau canta la acordeon, dar au inceput sa le faca concurenta venezuelenii si peruanii.

Am sentimente pentru Madrid, e orasul tineretii mele, ma leaga multe amintiri frumoase si ma bucur sa vad ca e bine ingrijit, ca e infloritor, ca e prietenos, ca e cosmopolit. Ma bucur sa vad ca se poate, chiar daca nu la Bucuresti… inca.

SanFranLA

Standard

Cand prietena mea, Alice, a aflat ca va pleca in State, imediat a sarit cu gura pe mine sa-mi iau si eu viza. Nu doar m-a batut la cap, dar m-a ajutat practic: am stat amandoua in fata calculatorului si am completat un formular care nu se incarca, nu se salva, nu se termina, trebuia luat de la inceput de mai multe ori…  Eu, cu rabdarea mea scurta, nici intr-o mie de ani nu razbeam cu acel website, dar Alice isi aprindea o tigara si zicea: asa am patit si eu, asta e site-ul, o luam de la inceput.

La ambasada m-a dus tot un prieten roman, fiindca era la mama naibii unde nu se putea ajunge decat cu taxiul, fiindca nu poti intra in cladire cu telefon mobil si nu era sa ma duc la mama naibii fara telefon, fiindca in momentele stresante din viata e bine sa te bazezi pe prieteni.

– Si de ce vrei sa pleci in America? m-a intrebat tipa de la ambasada (pe care o invidiasem cu 5 minute inainte, pentru ca vorbise PERFECT turceste cu perechea din fata mea).

– Oh, prietena mea Alice se muta in San Francisco si as vrea sa o vizitez la anul, am zis.

– Super, Christina, sper sa-ti placa America, mi-a zis si asta a fost tot.

Fast-forward juma’ de an. Alice e in Frisco si a venit momentul vizitei. Eu sunt obligata de programul de master sa-mi petrec o mare parte din vacanta de vara la Madrid, la cursuri. Ea e dornica sa vina in vacanta de vara acasa, in Europa. Eu – la scoala turca, ea  – la scoala franceza: e uimitor ca am reusit sa gasim o vacanta comuna. Nu a fost o luna, asa cum visam (luna aia cand eu inchiriam o masina si strabateam Route 66 de la un capat la altul si apoi mergeam la New York, Washington, New Orleans, Atlanta, Dallas, Portland, Seattle si in Florida), ci doar o saptamana.

– Imi pare rau, ne scrie Alice pe whatsapp cu cateva saptamani inainte sa plecam, mie si Danei, o alta prietena. Nu vom putea petrece toata saptamana la San Francisco pentru ca am o treaba la consulatul romanesc din LA. Voi va ganditi, daca vreti puteti ramane la mine acasa, dar nu va pot lasa masina, ca as vrea sa merg cu masina la LA.

– Pai ce, noi nu putem merge la LA? am strigat ca niste copii la pomul de Craciun.

Si asa s-a facut ca am mers la Los Angeles, am stat la hotel in Anaheim si Santa Monica, am vizitat Hollywood si Malibu, ne-am plimbat pe Venice Beach si am purtat sandale pentru prima data pe anul asta.

Mi-a placut in America. Am fost mereu cu gura cascata: uite un bus scolar, uite o casa cu veranda, uite asta, uite ailalta, incercand sa suprapun realitatea peste cunostintele mele din filme. O gramada de cultura americana pe care nu stiam ca o am s-a dovedit a-mi fi fost implantata in creier de jdemiile de filme si seriale pe care le-am vazut. Aici e asa pentru ca e asa… ah, uite, aici se face asa… ce tare e asta, exact ca in serialul cutare… Na! Eram la LA, locul unde se fac filmele. LA, care, pentru mine era = America.

Vizita la studiourile Universal mi-a placut la nebunie! Si parcul de distractii de la intrare e fain, si castelul Hogwarts, dar cel mai tare e turul studiourilor, the backlot tour, unde vezi masinile folosite in filme, padurea si dinozaurii din Jurassic Park, o gara de metrou din New York si cate si mai cate locuri in care ai locuit si tu cu imaginatia. Aia era America pe care voiam sa o vad prima, ca sa o pot apoi accepta pe cealalta, cea reala!

2c93b2f2-1655-4b93-8e39-2349612c4bc5

Decoruri de film

5f46647d-3c9e-4a9e-b48d-d8e53069493f

Bulevardul stelelor din Hollywood

639c93bb-ac41-409f-a409-15e13aa2e4e9

Aici se organizeaza Premiile Oscar

IMG_8009

Primul bus scolar ochit pe autostrada

De la San Francisco la LA am facut vreo 6-7 ore cu masina, oprindu-ne pe la benzinariile care rasareau dintre livezile de migdali. In benzinarii uimirea continua: wow! uite produsul asta! ce tare! uite cerealele astea! Asa am tinut-o cateva zile.

Stiati ca la benzinariile din California se vand medicamente (si la supermarket, dealtfel)?

Cand am ajuns la LA dupa o calatorie de o zi, am ramas uimita sa vad ce distanta mica strabatusem pe harta. America e foarte mare.

In LA m-am amuzat sa vad cat de prietenosi sunt oamenii. Poate fiindca era cald si soare. Poate fiindca e mai bine sa fii deschis si amabil decat ostil si furios. Cert e ca nu doar in servicii (unde erau over the top amabili si simpatici!), ci pur si simplu pe banca in parc, pe strada, stand la cafenea oamenii intra in vorba cu tine in cel mai firesc fel.

La restaurantul Benihana am fost pusi la masa cu o familie care urma sa se mute in Texas curand. Sotul si sotia sarbatoreau 15 ani de casatorie. Cei doi baieti, de 9 si 7 ani, rezolvau sudoku si cuvinte incrucisate pe o brosura furnizata de angajatii restaurantului.

– Hi guys, how are you? a inceput jovial tatal.

Uf! Ne-a vazut! Logic, doar nu eram invizibili. Dar acu’ nu mai putem vorbi romaneste, trebuie sa vorbim engleza.

Asa sunt eu, neprietenoasa.

In cinci minute eram la:

– Romania, cool! I’m afraid I don’t follow the news from that side of the world as much as I should. I bet Nadia Comaneci must be retired by now.

La sfarsitul mesei ne salutam ca niste buni prieteni. Copiii au fugit dupa Dana s-o imbratiseze.

– Say hi to your daughter too, au zis ei, simpatici. Dana le spusese ca fetita ei e cam de varsta lor.

 

Cand am ajuns inapoi la San Francisco am constatat ca oamenii erau la fel de prietenosi si acolo. Am reusit sa ma tin de promisiunea facuta acum trei ani si am revazut-o pe Carrie. Cei trei ani s-au topit instantaneu si parea ca ieri ne spusesem pa, in complexul Purva Venezia din Bangalore, unde eu locuiam in blocul D si ea in blocul F. I-am comunicat uimirea mea si observatiile mele despre … hmm … America. Bucatica aia pe care o vazusem si traisem eu in patru zile.

Stateam la o masa intr-un restaurant mexican („Trebuie sa mananci tacos!”).

– Adevarul e ca n-am mai fost la LA de vreo zece ani, zicea Carrie. Cred ca s-a schimbat.

Atunci, parca pentru a ne intari spusele, domnul de la masa de alaturi zice:

– O, da, s-a schimbat mult.

Si apoi el si Carrie se lanseaza intr-o conversatie despre zona cutare, padurea cutare, dealul cutare. Apoi domnul ne recomanda o expozitie si o cafenea, ne luam ramas bun, plecam.

– Da, vezi, ai dreptate, reflecteaza Carrie pe drum. Chiar asa e la noi: interactionam ca si cand ne-am cunoaste, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata altfel.

S-a terminat repede calatoria in America, iar jet lag-ul de dupa a durat cinci zile. In San Francisco am facut cel mai haios tur cu autobuzul din viata mea. In Santa Monica mi-a iesit in cale din senin statuia zeului Ganesha si m-am bucurat. Venice Beach mi-a amintit de Goa si de vara. De fapt acolo era vara, cu toate cele 28 de grade.

Supermarketurile sunt imense. Librariile sunt infinite. Portiile de mancare, cum mi se spusese, sunt mari. Am vazut primele manechine grase intr-un magazin. Carucioarele de la supermarket au pe roti o substanta care interactioneaza cu spatiul de parcare ca sa invarta rotile. Rotile se blocheaza cand le scoti din zona de parcare, ceea ce le face inutile pentru hoti si vagabonzi. Am vazut in suburbiile San Francisco-ului niste slums ca in Mumbai. Am vazut livezi de migdali si steagul american fluturand in curtile oamenilor.

Am fost in America pentru prima oara si ma mai duc.

 

Sticks and Stones

Standard

Pentru cursul meu de master am citit o carte despre bullying (hartuirea care apare in contextul scolii, in general a elevilor mai mici sau mai slabi de catre cei mai mari sau mai puternici). E o carte care prezinta trei cazuri de hartuire – doua cu deznodamant pozitiv, in care victimele au reusit sa depaseasca cu succes momentul si unul in care victima si-a luat viata – si te lasa sa-ti tragi propriile concluzii. Cartea prezinta, de asemenea, o perspectiva echilibrata si bine documentata asupra legislatiei in vigoare in Statele Unite si porneste o discutie interesanta despre hartuirea online. Se numeste Sticks and Stones: Defeating the Culture of Bullying and Rediscovering the Power of Character and Empathy de Emily Bazelon si a fost publicata in 2013.

M-a mirat ca ni s-a cerut sa citim o carte despre bullying la un curs de tehnologie, dar cand am ajuns la capitolul despre cyberbullying am inteles. In anul 2010, autoarea acestei carti a petrecut luni de zile investigand sinuciderea unei tinere americane pe nume Phoebe Prince. Aceasta sinucidere a primit numele de „bullycide,” fiind una din primele sinucideri documentate ale unei victime a hartuirii online. Cu toate acestea, atunci cand a investigat cazul, Bazelon a descoperit ca lucrurile nu erau asa de simple cum fusesera prezentate in ziarele de scandal. Parafrazand, concluzia articolelor ei din 2010 este ca nu se poate spune clar ca una e doar victima, iar ceilalti sunt agresorii. Victima a provocat anumite reactii, a incalcat anumite norme ale grupului pentru care a fost agresata si a raspuns, la randul ei, cu agresivitate. Dar ramane faptul ca victima e moarta, iar colegii ei sunt in viata. Un tribunal din Statele Unite i-a condamnat pe acesti sase tineri (toti elevi de liceu la momentul producerii faptei) la inchisoare, dar pedeapsa a fost apoi schimbata pentru munca in folosul comunitatii.

Pornind de la aceasta investigatie din anul 2010, Emily Bazelon a continuat sa cerceteze fenomenul hartuirii in scoli si sa vada ce solutii s-au gasit de-a lungul timpului – sub forma de programe, de legi sau alte masuri care au reusit sa diminueze sau chiar sa stopeze acest fenomen.

Titlul cartii, Sticks and Stones, se refera la o zicala englezeasca (‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’ – in traducere si adaptare: Imi poti rupe oasele cu bete sau cu pietre, dar cuvintele tale nu-mi fac rau). E o expresie la fel de veche ca fenomenul hartuirii in scoli, spune autoarea. Dintotdeauna a existat o forma de hartuire, fiindca intre elevi se stabilesc niste relatii de putere. Expresia citata in titlu arata, intr-un fel, ca nu trebuie sa bagi de seama toate insultele care ti se arunca – un sfat pe care, cu siguranta, ni l-au dat si parintii nostri la un moment dat. Si in Romania spunem „cainii latra, ursul merge”, sau „cainele care latra nu musca” – cu alte cuvinte, vorbele nu pot rani fizic.

Totusi studiile de psihologie arata ca vorbele pot rani si chiar lasa urme pe viata – e drept, nu tuturor, fiindca nu toti suntem la fel de sensibili. Poate ca pentru unii copii e usor sa ignore rautatile, sa raspunda cu aceeasi moneda, sa-i puna la punct pe cei care-i hartuiesc, dar pentru altii hartuirea poate fi o tortura psihica ale carei sechele continua chiar si la maturitate. Si adultii pot hartui, zice Bazelon. Si adultii se comporta – mai ales la locul de munca – ca niste copii in curtea scolii. Si acolo se schimba vorbe dureroase, barfe, insulte care ranesc. Dar, mai nou, internetul a devenit mediul unde hartuirea scapa de sub control, pentru ca se produce adesea sub protectia anonimatului.

Ca solutii, autoarea listeaza cateva programe derulate in Suedia si in Statele Unite la nivel national sau la nivel de district, programe prin care se pune accentul pe rasplatirea comportamentelor pro-sociale, mai degraba decat pe pedepse. Din pedepse nu invatam mare lucru, argumenteaza autoarea, ba uneori ne pot inrai. In fenomenul de hartuire se manifesta intotdeauna o relatie inegala de putere, iar copilul cu mai multa putere (fie fizica, fie sociala), adica hartuitorul, intotdeauna are ceva de castigat din asta. Solutia ar fi sa ne intrebam: cine pe cine hartuieste? Care este profilul psihologic al victimei? Dar al batausului? Ce castiga fiecare din aceasta relatie? Cine face parte din cercul lor social?

O scoala din Statele Unite a implementat conceptul de „scoala fara bagatori de seama.” Atunci cand un copil e agresat, cineva e lovit sau se isca o cearta, de obicei exista un numar de bagatori de seama care fie observa (uneori incurajeaza!) conflictul, fie isi vad de treaba lor pentru ca nu stiu cum sa reactioneze. In aceasta scoala, directorul, profesorii si consilierii au organizat cursuri cu elevii pentru a le prezenta modalitati pozitive de actiune atunci cand observa un conflict sau un act de agresiune. Studiile au aratat ulterior ca hartuirea a scazut cu 70% atunci cand n-au mai existat elevi bagatori de seama, ci elevi activi care au stiut sa spuna „Stop”, sa ceara ajutor sau sa treaca de partea victimei. Atunci cand un bataus l-a impins pe un elev nou si acesta si-a scapat pe jos manualele, in loc sa rada sau sa se prefaca ca nu vad nimic, elevii din jur l-au ajutat sa-si stranga cartile si l-au asigurat ca „nu suntem toti ca X-ulica.” Profesorul de serviciu a intervenit si el, nu sa-l pedepseasca pe X-ulica neaparat, ci sa faca un check in, adica: „X-ulica, esti ok? Ce-a fost cu faza aia?” X-ulica, rusinat, si-a cerut scuze ca a intrecut masura.

Intr-o alta scoala, tot din SUA, unde elevii veneau cu arme si droguri la scoala, directorul s-a intalnit personal cu diferite gasti din scoala si le-a pus in vedere faptul ca la scoala sunt toti elevi. „Ce aveti voi de impartit acasa, va priveste. Aici veniti sa invatati si nu aveti voie nici cu cutite, nici cu droguri.” A mers pana acolo incat a exmatriculat cativa batausi renumiti, fara posibilitate de reinscriere. Apoi a concediat profesorii care nu-si faceau treaba, inchideau ochii sau erau neglijenti. „Avem nevoie de profesori pasionati si implicati,” a argumentat el. „Copiii au nevoie sa se simta vazuti, ascultati si intelesi. La scoala trebuie sa se simta in siguranta. Numai dupa ce reusim asta putem sa ne asteptam sa invete ceva.”

Daca autoarea acestei carti trage, totusi, o concluzie, aceasta este ca abordarile personale sunt, uneori, foarte eficiente, pe principiul „omul sfinteste locul.” Atunci cand e vorba de programe anti-bullying dezvoltate de cercetatori in educatie sau de ONG-uri, rata lor de succes e direct proportionala cu investitia de timp si interes a scolii. Un program va avea rezultate vizibile abia dupa primul an, poate, timp in care unii mai nerabdatori ar putea sa-si spuna „de ce pierdem vremea cu asta, oricum nu ajuta la nimic.”

Cartea e densa si greu de citit. Jurnalismul narativ pe mine ma prinde daca e sa citesc 10-15 pagini, dar pentru 386 de pagini e un stil cam greoi. Am citit-o pe sarite, asa cum mi s-a parut mie ca are sens, nu cum a organizat-o autoarea. Am citit-o cu creionul in mana, pentru ca mi-a ridicat foarte multe intrebari si m-a facut sa ma gandesc la experienta mea si ca elev, si ca profesor. La sfarsit am citit-o din nou, in ordine, pentru ca am inteles si logica acelei ordini.

Si m-am intrebat cum stam cu hartuirea in scolile din Romania? Cum stam cu educatia profesorilor in acest sens? Cum stam cu mesajele rautacioase pe Snapchat sau Instagram? Si, pana la urma, e treaba scolii daca elevii se insulta intre ei online atata timp cat la ore isi vad de treaba?

 

 

Perlele elevilor

Standard

Am corectat de curand lucrari ale elevilor din intreaga lume, participanti la bacul international la materia numita „Teoria cunoasterii”. E oficial: perlele fac parte din faptul de a fi elev si de a da un examen.

Iata cateva exemple:

  • mi se pare trist ca Copernic si Galilei nu aveau acces la tehnologia de azi. Ar fi descoperit mult mai mult decat cu telescopul.
  • Istoria ne foloseste la a aduna informatii din trecut, dar pe urma apar alte puncte de vedere si mai rau ne zapacim.
  • „cunoasterea este o forta care absoarbe esenta celor ce o poseda”
  • ca sa cunosti ceva, trebuie sa iei informatie noua si sa o adaugi in creier peste informatia veche – cam ca atunci cand treci un numar nou in agenda, apoi agenda se face mai lunga
  • stiintele naturale sunt stiintele care creeaza lumea din jur
  • matematica e utila cand te duci la magazin, ca sa nu te pacaleasca la rest
  • „omenirea s-a intrebat ce este cunoasterea inca de la inceputurile sale, cand, abia ridicata din cenusa dinozaurilor, a inceput sa-si puna intrebari despre univers”
  • „cel mai important moment al secolului XVI a fost cand doi oameni de stiinta au aruncat de la balcon doua sfere, ca sa dovedeasca acceleratia gravitationala”
  • „in timp ce se gandea la diverse lucruri, Descartes a ajuns intr-o stare care acum se numeste scepticism cartezian”
  • „desi nu si-a potolit niciodata setea pentru adevar, Descartes a ajuns intr-o zi la concluzia ca gandeste ca sa existe”
  • „Invatam istorie pentru ca s-au intamplat razboaie si chestii, dar si pentru ca oamenii sunt curiosi. Altfel puteau sa uite ca s-a intamplat si nu mai trebuia sa invatam istorie.”
  • Jesus Christ is a man that was known to walk on large bodies of water
  • Si-atunci te intrebi: cine a atins magnitudinea tristetii? Chiar daca am multe teme, pot eu sa ma simt la fel de trist ca cineva caruia ii moare o ruda?
  • pentru ca mergem la scoala, noi nu ne mai speriem de foc si nu mai credem ca e ceva produs de zei
  • atunci cand omul a cunoscut bacteriile, omul a inteles ca nu tot ce exista in univers e accesibil prin cele cinci simturi
  • am constatat ca mi-e foarte greu sa fiu de acord cu ceva cu care nu sunt de acord

Voiam doar sa zic, apropo de perlele de la Bac: nu cred ca ele sunt reflexia crizei din sistemul romanesc de invatamant. Cred ca ele reflecta judecata unor pusti de 18 ani care asculta la ore cu juma de ureche si gandesc cu cuvintele adultilor din jurul lor. Ele reflecta faptul ca examenele sunt un mod limitat de a evalua gandirea unui elev, maturitatea, pregatirea pentru viata. Daca asta se vrea a fi evaluat… oricum demult bacul nu mai e un examen de maturitate. Reflecta poate si faptul ca unele scoli nu au ca misiune pregatirea elevilor pentru viata, ci doar „manarea” lor printr-un sistem care si-a pierdut intelesul.

Laptop in clasa – da sau nu?

Standard

Pentru ca din cand in cand nimeresc in pozitii de middle leadership care ma fascineaza si ma inspaimanta totodata, m-am decis sa fac un master in school administration & leadership, ca sa nu ma mai inspaimante lipsa mea de pregatire. Am inceput acum al doilea curs al celul de-al doilea an si e un curs de tehnologie, asa ca sunt entuziasmata sa aflu cum folosesc alte scoli aceste instrumente digitale pe care le avem cu totii la indemana in anumite locuri ale lumii.

Scoala unde am lucrat in India era 1:1 iPad la clasele primare si 1:1 laptop/ byod la clasele de gimnaziu si liceu. Cu alte cuvinte, toti elevii de primara primeau de la scoala gratis un iPad pe care il foloseau pentru a invata (si-l returnau cand paraseau scoala, si-l reparau pe banii lor daca-l stricau), iar cei de la gimnaziu primeau un laptop. Clasele mari, a 11-a si a 12-a, erau BYOD (bring your own device – adu-ti propriul laptop). Interesant e ca telefoanele mobile, in tot acest timp, stateau incuiate in dulapioare si nu puteau fi folosite decat dupa ore. Avantajul unei scoli unde elevii au acces la tehnologie non-stop? In primul rand, cantitatea de hartie economisita. Atunci cand lectiile, temele si notitele sunt pe suport digital, e mai greu sa pierzi foaia, sa-ti manance catelul tema, etc.

Nu cred neaparat in distinctia lui Prensky intre digital natives si digital immigrants, dar mi-e limpede ca pe copii accesul la tehnologie ii ajuta si sa se organizeze mai bine, si sa fie mai atenti la ora, si sa invete fiecare la nivelul lui, ceea ce intotdeauna duce la bucurie, mai degraba decat la frustrarea care se naste cand toti progreseaza artificial in acelasi ritm. Noi, profesorii, puteam sa monitorizam prin Google Classroom munca elevilor, iar portofoliile erau cumva mai usor de organizat.

De asemenea, directorul scolii promova scoala prin social media, Twitter in special. Nu era neobisnuit sa vezi elevii la lucru si profesorii cu telefonul in mana, facand poze pe care le incarcau imediat pe Twitter folosind un anumit #hashtag. Avantajul? Twitter face la sfarsit de saptamana un colaj cu pozele saptamanii, iar acest colaj practic constituia o oglinda a activitatii noastre in saptamana respectiva – adica cel mai simplu de generat si de efect newsletter pentru parinti.

In scoala unde lucrez acum, folosim la comun niste iPad-uri pe care le inchiriem pe ora sau pe zi de la IT. Fiindca nu sunt ale copiilor, nu le putem personaliza, deci gasim pe ele diverse aplicatii, instalate de diversii profesori care au folosit aceste iPad-uri la ore. Mai exista posibilitatea sa folosim sala de calculatoare de la biblioteca, unde se poate lucra cu PPT sau Word, elevii pot cauta informatii pe internet etc. Si aici elevii isi lasa telefoanele la dulapior, dar au voie sa le aduca cu ei in clasa, cu permisiunea profesorului, asa ca putem folosi la ora sisteme de invatare si recapitulare interactive, precum Kahoot!, Quizlet sau Nearpod. Legile din Turcia nu permit incarcarea pozelor cu elevii pe social media, asa ca nu folosim Twitter pentru a ne promova activitatea.

La cursul pe care l-am inceput invat despre diferenta care exista intre o ora normala, planificata normal, in care, printre resurse, includem si accesul la calculator, internet etc. si o ora – sau un curs – transformate prin folosirea tehnologiei. In al doilea caz, nu mai zicem „deschideti laptopurile”, cum am zice „deschideti cartile”, ci am configurat un mediu virtual de invatare in care elevii primesc feedback si avanseaza in ritmul propriu, in care fiecare stie ce are de facut si ce resurse poate folosi – cu alte cuvinte, am creat conditii pentru invatarea personalizata. Mai vorbim si despre cum ne raportam, ca profesori, la tehnologie. Daca am inlocuit cartea cu internetul, am pierdut multe din avantajele oferite de internet, in principal legatura instantanee dintre diverse locuri ale lumii. Am putea intra in legatura prin internet cu elevi din alte scoli, cu persoane de la care avem ce invata, experti din diverse domenii, etc. In fine, posibilitatile sunt multe.

Limitarile? Accesul – in multe locuri. Lipsa de cunostinte a profesorilor, sau mentalitatea conform careia computerul se foloseste la ora de informatica. Controlul – cum stiu ca elevul isi face treaba si nu pierde vremea pe facebook, mai ales la clasele mai mari? Lipsa unor proceduri specifice la nivelul scolii, a unui regulament intern de folosire responsabila a tehnologiei la care avem acces. For that matter, cum stiu ca profii isi fac treaba si nu stau pe facebook?

Solutii? Bugete pentru dotarea scolii cu tehnologie – conform unui plan care include modurile de folosire si beneficiile pe care vrem sa le obtinem. Educatia profesorilor. Educatia elevilor. Educatia parintilor („nu, nu pierd vremea pe computer, chiar invata”). Pe buna dreptate se pune problema timpului pe care copiii il petrec in fata ecranelor – nu vrem sa-si strice ochii, nici sa devina dependenti de tehnologie.

E o discutie interesanta si astept sa vad cu ce ma mai destept in urma acestui curs.

Ziua limbii materne

Standard

„Miss, what is your mother tongue?”
„Romanian.”
„Can you say something in Romanian?”
„Da, normal ca pot. Numai ca tu nu vei intelege nimic si te vei simti pierdut si frustrat, asa cum ma simt eu uneori cand voi vorbiti toti in turca.”
„Wow! I mean… was that Romanian? Because it didn’t sound like a language. I mean… I didn’t understand a single word.”
„Do you know any Romanian words?”
„I know you guys say „da” for „yes”. Could you say „da”?”
„Da.”
„Now it sounds like you’re speaking Romanian!”
#worldmothertongueday