Diverse chestii

Standard

Apna khayal rackhna – ai grija de tine, sloganul L’Oreal.

Cand citesc bloguri din Romania, nu mai vreau sa ma intorc.

Dar mi-e atat de dor! Mi-as dori asa de mult ca oamenii pe strada sa vorbeasca in romana si sa-i pot intelege. Devine alienant sa traiesti intre oameni a caror limba nu o intelegi. Si uneori simt ca m-am saturat de India; de penele de curent, de mizerie, de claxoane, de traficul ingrozitor, de timpul pe care-l pierzi la orice deplasare, de oamenii care se baga in fata, de delasare, de birocratia sufocanta, de procedurile fara sens, de felul lor de a fi… altfel.

Pe de alta parte, ce bine e sa nu intelegi! Dintr-o pura intamplare, ne-am petrecut Craciunul la o cazare unde mai era un grup de vreo 30 de romani. Mi se parea ciudat sa-i inteleg, dar sa nu vorbesc cu ei. Ca doar nici in Romania nu vorbesti cu fiecare om de pe strada, doar fiindca poti sa intelegi ce spune. Dar radeam singura la glume, imi venea sa comentez, eram nevorbita, cum zice Livia.

In Hampi am asteptat multa vreme sa vina o salupa hodorogita care te trece apa pana la temple. Langa noi, un grup tot mai mare de indieni care comentau de elevii nostri, sau cine stie ce ziceau, oricum aratau spre noi, se uitau insistent, deci clar nu vorbeau despre rezultatele meciului de cricket India-Pakistan de aseara. Ba chiar am impresia ca faceau niste comentarii cam nesimtite.

– Ma bucur ca nu pricep ce zic oamenii aia, pentru ca am impresia ca-s cam nesimtiti, i-am zis ghidului. Omul s-a inrosit tot si mi-a confirmat ca, la adapostul limbii lor pe care stiau ca noi n-o intelegem, oamenii aceia faceau tot felul de speculatii despre cati bani avem, cat de prosti sa fim ca sa ne imbracam asa, ce dracu’ cautam acolo, ce fete de fraieri avem, umblam ca oile numai in turma si alte dragalasenii.

Dorul de casa, in fond, e doar comoditate. Felul cu care esti obisnuit. Dar daca as trai la Paris, la Toronto, la Buenos Aires, la Johannesburg, la Melbourne? Poate nu mi-am ales bine tara.

Incet-incet, devin tot mai bilingva. Din pacate, si accentul se altereaza de la influenta indiana. De avut grija. Deocamdata imi selectez contextele si vorbesc engleza indiana cu indienii si engleza corecta cu restul lumii. Face parte din felul meu de a fi mimetica.

Am adunat multe cuvinte. De la cele utile: kettle, funnel, ladle, power cord/ strip, gas cylinder, flimsy, two/four-stroke, car shop (mecanic auto), până la cele devenite automatisme de limbaj: I see where you are coming from, at the end of the day, to say the least, the tail wagging the dog, to be on the same page, to keep you in the picture.
Ma trezesc adesea gandind intr-o combinatie de romana cu engleza. La volan injur in romana si strig “Chalo!” (Misca-te!) in hindi. Adesea nu mai deosebesc contextele; la scoala vorbesc engleza cu toata lumea in afara de profele de spaniola, cu care vorbesc in spaniola. In capul meu, vorbesc in romaneste.

Merg dreaptă, zâmbesc din inimă, spun mulțumesc și te rog, spun nu când e cazul și progresez. Intr-o zi m-am trezit cu gândul la iluzie, la maya. Contemplă iluzia, îmi spuneam, nimic nu e real. Asta pentru că în vis/ coșmar eram înspăimântată că acuși pleacă avionul înapoi spre India și eu nu îmi găsesc biletul. În caiet nu era, în teancul de foi printate nu era, în calculator nu reușeam să intru ca să dau de el. Și chiar de ar fi fost, mi-amintisem că am avion abia atunci, fără să am bagajele făcute. ”Lasă, că-mi iau alt bilet. E o cheltuială, dar asta e, dacă ești căscată…” îmi ziceam. Apoi mi-am dat seama, ușurată, că e un vis. Nu e real. Sunt în patul meu din India, a cărui saltea îmi provoacă suportabile dureri de spate. Nu am nevoie de bilet. Sunt deja aici. Dar dacă visul e, de fapt, ăsta?

Și dacă totul e vis, ce rost mai are viața? m-am revoltat. De ce să mai fii conștient, de ce să mai crezi, să te convingi și dezamăgești, să speri, să miști?

Pana la proba contrarie, parerea mea e ca traim pentru ca ne sculam dimineata. Daca primim zilnic acest cadou de a deschide ochii si a ne simti trupul viu, de a ne putea misca, de a putea gandi, vorbi, simti, atunci avem datoria sa continuam. Si nu in orice fel, ci incercand atat cat puteam sa facem bine si sa aducem un strop de bucurie si de frumusete in lume.

Dupa doi ani jumate de India, nu ma mai mira decat oamenii carora viata li se pare o corvoada, nu un cadou. Mai ales cand sunt oameni care nu s-au nascut intr-o mahala indiana, ci in locuri frumoase ale lumii. In India se traieste in niste conditii care fac orice loc din Europa sa para paradisul.

De fapt ce-i aia Hampi?

Standard

(extras dintr-un e-mail)

Hai sa va zic ce e Hampi: un sit arheologic patrimoniu unesco, care dateaza din secolele 11-16. Inchipuiti-va Roma si Pompei una dupa alta. Istorie, grandoare, mister, frumusete. Inchipuiti-va coloane de granit sculptate cu atata gingasie ca rasuna ca niste instrumente muzicale atunci cand trece vantul printre ele. Inchipuiti-va un templu de granit pe un platou de granit… zici a crescut acolo, organic, viu, nascut, nu facut. Inchipuiti-va dantelaria aia superba de zei, plante, animale, oameni, toti incremeniti in piatra, toti parand ca se misca, ca sunt vii. Apoi priviti cu atentie cupola templului: hopa! Doamna nu are sutien, domnul nu are chiloti… hmmm, unde tine tipul ala mana? Ati ghicit: ca si in alte parti ale Indiei, statuile de aici sunt pornografie curata! Noroc ca sunt departe, in sus, numai cu zoom poti vedea si evident ca nu le-a explicat nimic copiilor ghidul despre asta. Doar noi, astia marii, ne uitam sa vedem cam cum se facea amor in secolul 11.

Inchipuiti-va niste dealuri de bolovani granitici cocotati unii peste altii, unii peste altii… la un cutremur s-ar prabusi, dar la Hampi nu sunt cutremure. Inchipuiti-va rasaritul si apusul de soare de pe aceste dealuri… cu un peisaj de campii verzi de orez si acel templu ca un vis eminescian.

V-ati inchipuit?

Bun! Acum adaugati INDIENII! Ce? Ati vazut cumva o vaca? Miroase a pipi? Corect! Vaca, evident, e sfanta. La fel boul, taurul, vitelul, iakul si toate bovinele. Deci umbla libere pe unde nici cu gandul nu gandesti. Urmasii lui Krishna Devaraya, regele luminat al Hampi-ului, se pisa si in templu; putin le pasa. Pute peste tot. Maimutele zburda in voie, la fel si cersetorii si hotii de buzunare. Toti oamenii se holbeaza la tine ca la felul 14, obositor, enervant. Toti vor sa-ti vanda ceva, se tin scai, nu accepta nu, sunt insistenti spre nesimtiti. Templele sunt in cea mai deplorabila stare, noroc ca coloanele alea sunt de granit si ala e dur, altfel tot ce era pictura, culoare a cazut, s-a scorojit, s-a nenorocit. Imi inchipui cum ar arata Roma in India, Vaticanul in India si ma apuca rasul! Rad si tusesc! De Pompei nu mai zic, ca a zis o eleva, fata umblata. I-a zis ghidului: “Aici parca suntem la Pompei!” “Ei na, a pufnit ala, cum sa fie ca la Bombay?”
Intr-un avant patriotic am fost dusi sa vedem cea mai tare parte a templului: the pinhole camera. In secolul 16 indienii cunosteau principiul aparatului de fotografiat. O gaura prin care intra lumina, un colt intunecos si soarele. Cand soarele se inalta pe cer, umbra cupolei mari (cea plina de pornosaguri) se reflecta rasturnata pe un perete din interior. HERE WORLD ORIGINAL PINHOLE CAMERA anunta o inscriptie stearsa in kannada si-n engleza. Miroase doar foarte discret a ceva intre balegar si mucegai, semn ca nu se chiar pisa pe primul aparat foto din lume.
La iesire, colegul meu din Uganda e scandalizat. Stiti cum zicem noi ca in Congo e mai naspa ca in Romania si alte rasisme. Deci omul e din Uganda, adica un fel de Congo pentru ignoranti. Si e socat. Eu sunt din Romania (tot un fel de Congo pentru ignoranti) si am vazut toaleta din gara de la Herculane, deci sunt mai obisnuita cu aspectul si mirosul. [Intrebare TOK: de ce indiferent de rasa cand ne pisam miroase la fel?]
- Nu inteleg cum se pot oamenii usura atat de aproape de un loc sfintit? cuvanteaza colegul.
Ghidul indian ridica din umeri si ne zice ca nici el nu intelege. Apoi isi da cu presupusul: daca le vine si nu se pot tine… Uneori se mai intampla. Apoi stiti cum e, locul prinde miros…
Bombay, Pompei… Hampi, Pompi…
Daca sterg ultimele paragrafe si raman doar cu dealurile, templele, istoria, coloanele muzicale, granitul acela incalzit de soare, atunci pot spune ca Hampi e un loc fermecator, care bate Roma si Grecia si toate locurile cu ruine de pe lume. E o minune a artei si a arhitecturii, pentru ca a rezistat in ciuda localnicilor!
M-am gandit, nu e frumos, dar uneori nu te poti abtine: indienii nu sunt vrednici de stramosii lor. Cum au ajuns de acolo aici? Mister.
Apoi apar ochii si zambetele si inima aia cu care ei umbla la vedere si te caiesti ca i-ai vorbit de rau. Poate nu suntem toti datori sa ne inchinam la ruine.
Dar nici sa ne usuram pe ele?
Oricum, asta e Hampi.
Si mai e ceva: cum treci raul Tungabhandra, dai peste Vama Veche fara mare. Aceiasi vamaioti bauti si fumati, aceiasi cercei si salvari si papuci la vanzare, clatite dansa-n-transa [lol, fara diacritice arata misto], hamsii … glumesc. Fara hamsii. In rest, Vama Veche de Hampi.
Cazarea e intre 30 si 70 lei pe noapte la casute cu baie in camera si curent seara.
Se gaseste alcool, se mananca carne, cu 40 lei/ zi se inchiriaza scutere.
Ascensiunile pe bolovani sunt spectaculoase.
Peisajul natural e de o frumusete uluitoare.
Acum am doua ruine preferate in partea asta de lume: Sigirya si Hampi.
Astept sa ajung si la Angkor Wat.

Răspunsul la întrebare [o poveste inspirata de vizita la Hampi]

Standard

Zboara cu 40 la oră pe un drum plin de praf, printre orezării verzi împestrițate cu egrete albe. Scuterul alb și prăfuit îl conduce el, iar pe el îl cunoaște de fix două zile.

Vrea să-l întrebe de ce o caută din priviri mereu, de ce la masă face cum face și se nimerește lângă ea, de ce i-a cumpărat o șopârlă-talisman din piatră neagră. De fapt asta l-a întrebat, iar răspunsul a fost: Ție ți-e frică de șopârle și m-am gândit că e vremea să te împrietenești cu ele.

Ar vrea să-l întrebe de ce o privește ca și cum ar cunoaște-o, deși nici măcar nu vorbesc aceeași limbă.

*

hampiboulders2Sunt multe legende despre locul acesta, povestește el cu vocea lui guturala cu accent fals-american. Geologii explică apariția acestor dealuri bolovănoase prin fenomene de eroziune aer-vânt pe parcursul a mii și mii de ani. Zice ani cu accent pe i, anii. E totuși impresionant cum unii bolovanii au rămas parcă în aer, zici că stau să se rostogolească. Din fericire aici nu avem cutremure, altfel n-am mai avea nimic din peisajul ăsta.

Ai încercat vreodată să împingi bolovanii? întreabă ea, amuzată.

De multe ori, râde el. În facultate ne adunam câte doisprezece colegi, ocheam un bolovan aflat pe muchie și ne încordam toți puterile. Niciodată n-am clintit vreunul, barem cu un milimetru.

Și care e legenda?

În India avem un zeu cu chip de maimuță, Hanuman. Hampi este locul lui de naștere. Hanuman și tribul lui de maimuțe s-au născut și au trăit aici multă vreme, până când Zeul Rama a avut nevoie de ajutorul lui Hanuman ca să-și salveze iubita, pe Sita, din ghearele unui demon. Poate știi povestea din Ramayana. Lupta s-a purtat aici, la Hampi. Demonii au slobozit săgeți, iar maimuțele s-au apărat cu pietre smulse din munți. În urma lor au rămas aceste peisaje născute parcă din închipuirea unui ilustrator de cărți de copii. E un peisaj potrivit pentru maimuțe, râde el. Și pentru amatorii de cățărare cu mâinile goale. Anual ne vin mii de turiști din toată lumea.

*

hampitempluUn scuter parcat, ochelari de soare, cupola templului Virupaksha aflat dincolo de râu. El urcă dealurile bolovănoase ca pe nimica toată. Îi întinde mâna, o trage, o împinge, urcă mai departe. Ei i se taie răsuflarea, pentru că peisajul este de o frumusețe incredibilă, pentru că pe măsură ce urcă lasă în urmă luma reală și avansează în basm. Au ajuns pe un platou ca un deșert de piatră din care izbucnesc ici și colo smocuri de arbuști cu ghimpi ascuțiți. Templul pare și el șlefuit de vânturi și de ploi, la fel ca dealurile care-l înconjoară. Acum vede și ea că râul Tungabhandra curge invers, așa cum a citit într-o carte de călătorii demult, când încă nu-și închipuia că va ajunge vreodată în India. Toate aceste nume au o sonoritate aparte: Tungabhandra, Virupaksha, Hanuman, Hampi. Probabil că visează. Mâine va suna alarma și va trebui să ia în piept iarăși traficul orei 7 dimineața, metroul aglomerat și cenușiu, zloata din Pipera.

– Rupa, frumos. Virupa, urât. Aksha înseamnă ochi. Virupa-aksha. Un ochi urât. Este al treilea ochi al lui Shiva, ochiul urât sau ochiul rău. Dacă te-a privit cu ochiul acela ești gata, te-a deocheat. De aceea noi ne desenăm copiii cu creion negru la ochi, le punem un punct mare în frunte, îi urâțim ca să nu ni-i deoache.

Și ea e desenată cu creion negru la ochi și poartă pe cap o eșarfă de cașmir pe care abia și-a luat-o. De pandantivul cu șopârla știe că nu se va despărți niciodată, dar nu vrea s-o știe și el. De aceea îl poartă ascuns sub bluza lălâie de in.

Au ajuns sus de tot, pe cel mai înalt bolovan. Totul în jur e piatră și deșert arid; plantele sunt mărăcinoase, șopârlele se odihnesc în văzul lumii pe pietrele încinse de soare. Apele râului oglindesc cerul, iar templul nu pare făcut de mâna omului, ci crescut din roca aceea, format și sculptat organic, ca Babele, ca Sfinxul.

– Vrei ceai?

Din rucsacul pe care l-a purtat în spate ca și când ar fi fost ca fulgul de ușor, bărbatul scoate un termos și două căni de tablă. Ea zărește scurt ambalajul galben al biscuitilor Parle G. Toți indienii pe care-i cunoaște adoră biscuiții ăștia, care le amintesc de copilărie.

– Care e povestea ta, Mike?

– Am crescut ca o buruiană și nu-mi găsesc locul decât în natură. Eram în clasa a treia când mama a fost diagnosticată cu cancer și a murit în șase luni. Tata a urmat-o la scurtă vreme, lovit de o motocicletă. O vreme frații mei n-au prea știut ce să facă cu mine. Sunt cel mai mic și ei toți sunt mult mai mari ca mine; mi se reproșa că am fost un capriciu de bătrânețe, ce-i trebuia mamei alt copil, la 43 de ani, când deja avea șase, aproape adulți?

Toarnă ceai în cănile de tablă. Ceaiul aburește marginea cănii. Ceai fierbinte în zi toridă. Dar ea de ce a venit în această călătorie? Poate ca să scrie povestea lui Mitesh zis Mike, născut din dragostea unor părinți cărora nu le-a fost dat să se bucure de el.

– Mi-au zis Mitesh, care înseamnă „cel cu dorințe puține”. Aveam să fiu un copil cuminte, nu un luptător ca Samarjit, sau unul care va birui lumea ca Vijay. La patruzeci de ani alor mei nu le mai trebuiau copii viteji; cred că voiau un copil care să le țină de urât, să le mute gândul de la faptul că deja îmbătrâneau. Când m-am apucat de alpinism, mergeam pe munți cu niște americani, am fost apoi cu ei și-n Chile, și-n Peru și-n Munții Stâncoși. Ei mi-au zis Mike și-așa am devenit din copil fără dorințe – arhanghel.

S-au născut în același an amândoi, el cu o lună înaintea ei. Au mers la școală deodată, el în India, ea în România. S-au urcat în pomi, au căzut, și-au fracturat mâini la vârsta potrivită, s-au julit și tăiat încercându-și limitele trupului și pe ale minții. Ea, fiica unei mame alcoolice, decisă să păstreze acest secret rușinos doar pentru ea, deși la un moment dat a trebuit să-l dezvăluie. El, orfan de mic, probabil firav, tăcut cum îi era numele, încercând să treacă neobservat prin viața fraților lui ca să ajungă mai repede mare.

– În cele din urmă m-a păstrat fratele meu, Vijay. Avea 20 de ani pe atunci și abia se însurase. Nevasta lui era o copilă, abia șaptesprezece ani. Foarte repede au avut un bebeluș, apoi altul. Înainte să termin școala primară deja eram trei copii în casă. Sangeeta nu mă iubea, dar nici nu s-a purtat urât cu mine. La noi, la indieni, familia e o datorie sfântă. Când am ajuns în clasa a cincea, Vijay a avut un accident de muncă și a rămas invalid. Nu ne mai putea întreține. Atunci am fost trimis la sora mea, Preetha, care locuia la Bangalore. După viața liniștită de la țară, orașul mă speria, mă obosea. Mi-era frică de claxoane, de autobuze, de țipetele guturale ale oamenilor, care vorbeau altfel decât eram eu învățat și-și râdeau de accentul meu de copil de la țară. Preetha nu ieșea niciodată din casă, fiindcă soțul ei era foarte gelos. În casa lor aveau loc certuri aprinse, care se lăsau cu vânătăi pe pielea bietei mele surori. Preetha era sterilă, deci nu-și avea nicin rost pe lume, iar bărbatu-său murea de furie că a fost înșelat. Mă străduiam să trec neobservat, să merg la școală, să iau note bune, să nu le dau prilej de supărare.

Amintirea o lovește ca un fulger. Era o zi de joi. De ce zilele poartă mereu același nume, când nicio joi nu e ca altă joi? De ce nu le născocim numele lor, numele pe care și-l merită, de exemplu: joiacândamcrezutcămamaamurit?

Abia întoarsă de la școală, copil cuminte, cu cheia de gât, se pregătea de lecții când i s-a făcut sete. Paharele erau în bucătărie, dar tot acolo era și ea, femeia căreia îi spunea mama, ale cărei lacrimi îi udaseră capul de sute de ori, când plângea te miri pentru ce. De data asta mama nu stătea la geam, în capotul ei alb cu frunze verzi, urmărind trecerea norilor pe cer. Nici nu deșerta o sticlă de coniac într-un pahar cât un degetar, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Era acolo, întinsă pe linoleum, fără suflare.

Din toată amintirea asta, cel mai tare o doare senzația de ușurare-aproape-bucurie pe care a simțit-o atunci.

Și-au băut ceaiul și au mâncat fiecare câte patru biscuiți. El îi povestește despre diversele feluri de roci și-i demonstrează trucurile cățărării pe stânci fără niciun fel de echipament.

Trebuie să citești stânca, zice mereu. Te duci lângă ea, o simți. E mult mai puternică decât tine. Când o citești vezi că are multe puncte de suport; mâinile se pot agăța ca niște gheare, picioarele se pot prinde, sau sprijini pentru o fracțiune de secundă în puncte invizibile.

Arată ca un om-maimuță; a îmbrățișat cu totul stânca uriașă și-și croiește drum spre vârf.

Încearcă și ea să citească mesaje în cutele rocii, dar poate că nu știe încă limba. Tot ce știe e că-i place să-l privească; agilitatea lui e uimitoare. Bărbatul pare să-și dea seama de gândurile ei, căci îi zâmbește deodată și-n acel zâmbet e toată inima lui.

– Dacă aș fi trăit acum o sută de ani, m-aș fi făcut copil de circ. De mic am fost bun la cățărări, știam să cad, nu mi-era frică de înălțimi. Prin clasa a cincea m-au dat la o fermă să culeg mango. Atunci l-am cunoscut pe Ramesh. M-a încurajat să fac sport la școală, să intru în echipa de cercetași, să îmi folosesc agilitatea ca pe un dar. Cumnatul meu avea accese de furie tot mai dese. M-am mutat de la ei. În clasa a opta am participat la un concurs național de cercetași, unde am luat locul întâi. Președintele Indiei în persoană mi-a înmânat medalia. O dată cu medalia au venit și niște bani. Am fost norocos. Cu banii aceia mi-am plătit primul an de liceu. De la cercetași am ajuns la alpinism, am cunoscut oameni din toată lumea, am luat premii. Cumva am reușit să termin liceul. Ramesh mi-a plătit ultimii doi ani… îmi devenise ca un tată… a murit, săracul. El mi-a găsit o cameră în oraș, într-un cămin de băieți. La bacalaureat eram deja pe picioarele mele și primisem o ofertă să lucrez cu o organizație abia înființată care voia să aducă turismul de aventură și sporturile extreme în Bangalore. Ne-am potrivit foarte bine. Ei m-au sprijinit să fac facultate… Știai că am diplomă de inginer?

În ziua aceea venise salvarea și, fiindcă mama trebuia internată în spital, pe fată o dăduseră în grija unei femei în vârstă, care o strângea mereu în brațe. Atunci a aflat și ea că are o bunică și că a avut un tată, care a murit într-un accident nefericit, în fabrică. A văzut poze cu mama ei tânără, o adolescentă cu privirea exaltată, cățărată pe un bolovan imens, într-un peisaj suprarealist de bolovani suprapuși într-un echilibru precar.

Mama, victorioasă, cu o eșarfă de cașmir legată în jurul capului, cocoțată pe bolovanii de la Hampi, cu doar câțiva ani înainte de a se mărita, de a avea copii, de a-și pierde soțul, de a deveni o bețivă tristă.

*

Se înserează. Stau amândoi pe bolovanul pe care a reuși și ea să-l escaladeze până la urmă. Soarele apune dincolo de templu, într-o vâltoare roșu-aprins. Ar trebui să coboare dacă nu vor să-i prindă noaptea pe munte. Dar nu se mișcă nici unul.

– Mă bucur că porți șopârla, zice el cu un zâmbet luminos. Nu trebuie să-ți fie frică de nimic. Nu ziceți voi așa: are Dumnezeu grijă! De multe ori când mă gândesc la viața mea, îmi spun că nu eu am trăit-o pe ea, ci ea și-a făcut mendrele cu mine. Am fost o frunză în vânt. Acum aș vrea să devin un copac. Știi, anul trecut m-am însurat și am o fetiță de opt luni. Vreau să aibă o viață stabilă, frumoasă, fericită.

Atunci de ce suntem aici? Ce căutăm? Am găsit?

După o clipă de tăcere, el adaugă:

– Tu trebuie să înveți să nu-ți mai fie frică. Ești în siguranță. Eu trebuie să învăț să nu mai fug.

De-acum e noapte plină și farul scuterului străpunge întunericul. Zboară iarăși printre orezării. Vor ajunge la timp pentru cină.

Mi-ești dragă, zice el. Ai un aer pierdut, de parcă mereu ai fi pe jumătate în altă lume. Bătrâna care ține pensiunea asta mi-a atras atenția asupra ta. Crede că ești reîncarnarea unei femei străine, pe care a avut-o în gazdă cu mai bine de 30 de ani în urmă. Venea tot din România, ca și tine. A stat aici aproape șase luni. Când a plecat, era gravidă. Cine știe ce s-o fi ales de ea?

Experiente

Standard

Grup de meditatie cu Lia, Liz, Carrie, Kerstin, Kay. Grup de prietenie. Frumos cum ne aduc impreuna unele lucruri, desi normal poate nu petrecem timp impreuna, dar suntem in acelasi spirit cumva, sau ne dorim sa fim. Ne-am constientizat corpul, ne-am pus dorinte, le-am visat, simtit si trait. In urma intalnirii am scris cateva randuri, pentru a-mi aminti. Le impartasesc, pentru ca stiu ca si voi vreti sa va amintiti.

Grup de meditatie, grup de intalnire

Spatiu de dezvaluire a dorintelor de care ne temem

Oare toate dorintele sunt menite sa devina realitate?

Oare putem zbura?

Barbatul pe care sa-l servesti, caruia sa i te dedici trup si suflet

Si care sa inteleaga si sa accepte acest cadou

In vreme ce te ridica cu blandete

Ca pe egala lui

Oameni care au rabdare unii cu altii si se sprijina in cautari

Spatiul liber pentru arta, unde sa fii curator

In vreme ce te indoiesti de tine ca artist

Arta ca mod de a aduce impreuna familia

Frati si surori care picteaza impreuna lumea in care vor sa traiasca

Echilibrul si implinirea/ impacarea din care acum poti sa dai

Nimeni n-a saracit dand.

Dorinta de a fi mai aproape de tine

De a sti ce-ti place si cum sa iti dai voie sa iti placa

Visul de-a fi mama, in ciuda fricii de raspundere

Dorinta de a scrie, de a fi citit, de a schimba o viata

In vreme ce cresti un copil sanatos si fericit

Intr-un camin unde esti iubita, inteleasa, acceptata, sprijinita.

Frica de a ne autodepasi. Limitele care protejeaza si ingradesc.

Si zborul.

Ca intotdeauna, s-a dovedit ca suntem toti in cautare, unii mai aproape de a gasi, sau macar de a trai intrebarile. Si asta ne aduce impreuna. Si suntem vulnerabili si curajosi, puternici si fricosi, suntem femei si fetite si mame si viitoare mame.

Astept cu mare drag viitoarea intalnire!

Perioada albastra

Standard

În aceste zile cel mai fericită sunt la sala, unde mi se spune ce să fac, mi se spune că fac bine, sunt înconjurată de tipi care arată beton și simt că fac progese în relația cu corpul meu.
Zilele trecute Dragoș mi-a cerut să fac o mișcare, care o fi fost ea. N-o nimeream. Nu e nimic nou; sunt destul de impiedicată din fire și nu prea dotată cu inteligență kinestetică. Din fericire, Dragoș e răbdător, iar eu – perseverentă. A repetat mișcarea. L-am copiat punct cu punct, dar iată că tot aiurea mi-a ieșit. Ceva nu făceam bine.
– Asta e bună, a țipat Kerstin, ce mare scofală, uite-așa se face.

Nu mă mai simt strivită de nerăbdarea oamenilor care judecă lumea după ei înșiși, am învățat să diferențiez nerăbdarea lor de nevoile mele, dar totuși ce bine a fost când Dragoș a zis, ferm:
– Las-o, că o să înțeleagă. Ea se gândește întâi la mișcare, o înțelege, apoi să vezi ce corect execută.
– Se gândește, a zbierat Kerstin (așa vorbește ea, tare. Dealtfel e o scumpa și mi-e buna prietena!), ce e de gândit?
– Așa face Christina; stai să vezi când o s-o priceapă ce bine lucrează.

Reassuring să fii acceptat așa cum ești: o femeie grasă care își gândește mișcările fiindcă încă are undeva un Mare Canion care-i separă corpul de cap.

Când îmi recitam în clasa a XII-a „Les jours s’en vont je demeure.” nu știam că-mi prezic viața de peste 18 ani.

In dar ti-am adus inima

Standard

Daca sunteti Varsatori ca mine, stiti probabil sentimentul acela ca ziua ta e cea mai frumoasa zi (de fapt ea straluceste intre toate zilele din calendar; nu e luna ca februarie si nu e zi ca ziua de 1!); ziua pe care o astepti tot anul, ziua cand orice e posibil.

Ei bine, ziua mea tocmai a trecut si a fost cea mai frumoasa zi, intr-un mod neasteptat si simplu.

Au trecut deja doi ani de cand fac o naveta de circa juma de ora zilnic spre scoala, cand prin sate colorate, cand pe o autostrada prafuita unde ricsele ocupa adesea banda de viteza, iar pe celelalte benzi se lafaie in voie mastodonti de autobuze hodorogite, ori camioane ce cara piatra de la o cariera din apropiere.

Au trecut doi ani, dar in primul nu am avut permis (expirase) si am depins de bunatatea colegei Catherine pentru a merge si veni de la scoala. Aceste aranjamente nu sunt deloc neobisnuite; multi colegi se combina la masina si benzina; neobisnuit a fost insa raspunsul lui Catherine cand am vrut sa-i dau bani:

– Eu ma duc oricum la scoala, cu sau fara tine. Daca vrei neaparat sa-mi platesti, te rog sa donezi unei familii nevoiase sau unei organizatii, care vrei tu.

Dupa uimirea initiala, am inceput sa donez regulat unei colege care – cu o inima uriasa – aduna de pe strada toate vietatile Domnului si le ingrijeste, vaccineaza, insantoseste, gaseste stapani. Caini, pisici, dar si cai, vaci, magarusi si cateva ciori sau porumbei au scapat de la moarte gratie acestei sufletiste colege si sotului ei. Cu banii pe care-i dadeam lunar, colega a vaccinat o multime de pisici si caini, a cumparat mancare uscata si covorase de pus in cusca atunci cand e frig. Aproape ca mi-a parut rau cand mi-am luat masina si n-a mai trebuit sa-i dau bani (desi am continuat sa-i dau, e drept ca mai rar).

In masina mea au aparut curand pasagerii: un an de zile am mers la scoala cu doi americani si, pe principiul lui Catherine, i-am invitat sa doneze. Fiind ei mai cinici din fire si tare carcotasi, aproape ca-mi luasem gandul, na, imi ziceam, ii duc moca la scoala, bafta lor ca au dat peste o proasta ca mine.

Nu mica mi-a fost mirarea cand, la sfarsitul anului scolar, carcotasul #1 a scos din geanta o chitanta care dovedea ca platise o suma cu mult peste ce mi-ar fi datorat mie pe benzina unui spital care ingrijeste copii bolnavi de cancer, in statul New York.

– Le dau an de an, mi-a zis, dar anul asta datorita tie am putut sa le dau de doua ori mai mult.

Mi s-au muiat picioarele.

Anul acesta merge cu mine la scoala chiar sora mea, Zeenat. Acum ei nu i-as lua bani in ruptul capului, dar ea fiind foarte corecta (si venind dintr-o experienta de socotit fiecare rupie anul trecut, la modul “ai intarziat 5 minute si te-am asteptat cu motorul mergand, deci imi datorezi in plus 18 rupii”) a tot insistat, pana i-am zis care e principiul meu, mostenit / adoptat de la Catherine. A zis ca e de acord.

– Il stii pe duudwalla uncle, nenea care ne aduce lapte la noi acasa, la Mussoorie? mi-a zis dupa vacanta de Craciun.

– Cum sa nu?

– Am calculat cat ar trebui sa-ti dau pe benzina pe tot anul si am adaugat de la mine doua mii de rupii. A iesit o suma cu care i-am platit fiicei lui celei mari scoala pentru anul urmator [in India invatamantul nu e gratuit], i-am luat caiete, uniforma si ghiozdan. Fata e in clasa a opta si el voia s-o retraga, pentru ca nu mai avea bani, dar i-am zis ca ne vom descurca noi cumva sa faca si liceul. Invata foarte bine si e tare desteapta. Duudwalla uncle iti multumeste din suflet.

– Mie?! Poate tie!

– Sunt banii tai.

**

Dupa aceste doua experiente inmuietoare de picioare, nu e de mirare ca am prins gustul. Cand a venit vorba de invitatiile la ziua mea, ele s-au incheiat cu “vreau sa-mi petrec ziua cu voi pentru ca-mi sunteti dragi, nu pentru ca-mi aduceti cadouri, deci va rog fara cadouri. Daca insistati, puteti darui banii cu care mi-ati fi luat cadou cui vreti voi, atata timp cat vor face un bine.”

– Ah, acuma zici, mi-a zis Carrie. Eu deja ti-am luat cadou, na. Dar sa stii ca o sa si donez.

– Pot sa ma transform intr-un ONG si sa-mi donez mie? a glumit Kirk. Apoi mi-a zis ca doneaza lunar unei organizatii din UK si luna asta le va da dublu. Nu ti-as fi luat cadou de atatia bani, a glumit el.

Cancer research, bolnavi de Alzheimer, adapost de animale in Bangalore, vaccinarea a cinci pisici au fost cateva cadouri pe care nu le-am primit anul asta, ci le-am daruit.

Apoi a venit CEL MAI FRUMOS CADOU.

– Stii orfelinatul ala din Vellatur unde mergem in excursie? a zis nimeni alta decat mentorul si sursa mea de inspiratie, Catherine. Ne-au dat o lista cu ce au copiii nevoie: haine, incaltari, uniforme, rechizite, paturi. Stii ce m-am gandit? Sa le ia altii ce au nevoie! Eu o sa le iau ceva ce-si doresc! Asa ca le-am luat la toti Rainbow Looms, iar la fetite le-am luat clipsuri, agrafe de par, bentite colorate. Am sunat la orfelinat si-am intrebat daca avem voie sa le dam asa ceva. Mi-au zis ca bineinteles si ca or sa se bucure tare mult! Dealtfel cica au haine si rechizite. M-a rugat daca pot sa spun si la altii ca le-ar prinde bine carti si jocuri sa joace seara inainte de culcare. Asa ca le-am luat si un sah si un scrabble… Ce zici? Frumos cadou ti-am facut, nu?

– Cel mai frumos cadou pe care mi l-ai facut a fost ca m-ai invatat sa dau mai departe, nu sa primesc inapoi :-)

– Ei, a zis ea fastacindu-se, lasa asta.

**

In mod neasteptat, de ziua mea s-au invitat la mine acasa cateva fete cu care sunt in relatii bune, dar nu suntem nici pe departe besties. Una dintre ele viseaza demult la un grup de femei care sa se sprijine si mentoreze reciproc. M-am oferit sa gazduiesc prima intalnire, ea a ales data, eu nu i-am spus ca e ziua mea. Dar inainte sa vina aflase deja, de pe facebook.

– Vai, ce ti-am facut, ti-am stricat planurile si nici cadou nu ti-am luat.

– Cadoul meu e ca-mi petrec ziua cu voi.

– Asta si tortul de frisca pe care-l aduce acuma soferul!

Tortul a fost delicios. Cand m-au intrebat ce-am primit de ziua mea, le-am spus mandra ca multe zambete si fapte bune. Intalnirea noastra de grup s-a desfasurat excelent, dovedind ca intre besties si oameni cu care nu ai nimic in comun e un spectru larg de oameni cu care te intalnesti in diferite puncte pe cararea vietii si-a incercarii de a fi oameni.

– La multi ani, stiu ca a fost ziua ta ieri! m-a salutat o colega cu care chiar ca abia vorbesc. Am vazut-o pe Cutarica si mi-a zis de ideea ta cu ziua fara cadouri. Stiu ca nu suntem prietene, dar sper ca nu te super daca donez si eu – tot cu ocazia zilei tale – unei fundatii care se ocupa cu scolarizarea copiilor din mahalale. Demult vreau sa le dau, dar cumva nu ma induram sa ma despart de bani ca na, nici noi nu stam pe roze. Dar acum parca-mi inchipui ca ti-am luat un cadou si nu-mi pare rau de bani.

Atunci am auzit clar o voce de copil care canta in capul meu:

“E ziua ta, mamico,

In dar ti-am adus inima

Si crede-ma, mamico,

Un dar mai frumos nu se putea!”

Domnul Liiceanu combate bine

Standard

“Dacă am înțeles eu bine, normalitatea creștinismului este tocmai această anormalitate care intră în lume pe poarta unei uriașe mizericordii: credința că până și în ultimul criminal palpită flacăra uitată, sau încă neaprinsă, a umanității sale. Că în oricare dintre noi există, chiar dacă atrofiată, dar aptă să renască, capacitatea de a-l recunoaște în cele din urmă pe celălalt ca seamăn. ”

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/gabriel-liiceanu-un-papa-care-da-cu-pumnul/