Masca si zambetul

Standard

In usa supermarketului, las sa treaca o fata inalta. In loc sa intre, fata se opreste si striga:
– Esti tu, esti tu! A, a, aaaaa… dumneavoastra!
– ???
– Scuze, scuze, nu vreau sa fiu nepoliticoasa, dar ce ma bucur. Sunteti profa de spaniola, nu? Sau ati fost…
– Da, am fost.
Fata isi scoate masca si zice:
– Sunt eu!!
– Mina!
– Profesoara mea iubita!!! Urasc Coronavirus. Cum sa fac sa va imbratisez? Nu va suparati, puteti sa va scoateti o secunda masca? Mi-a fost dor de zambetul dumneavoastra!

Am fost profesoara Minei cand era o zgatie mica de clasa a cincea. La anul Mina intra intr-a opta, e inalta, schimbata, dar ce mult m-am bucurat ca-si aminteste de zambetul meu. Voi zambi si prin masca, Mina.

Despre perceptia subiectiva a timpului

Standard

Sunt inca uimita ca toti elevii mei intra la orele online. Le si zic, dealtfel:

– Fratilor, ma bucur enorm ca sunteti aici. Va dati seama ca traim niste vremuri misto cand, daca vrei, poti sa pui profa pe mute sau chiar sa-i dai ignore de-a binelea? Si fara consecinte?!

– Asa e, Miss Anghelina, dar mereu suntem curiosi sa vedem ce ne-ai mai pregatit.

Ca un vlogger de top ma simt la orele astea! Cand vad acolo 23 de ferestruici dragute, parca am castigat lozul cel mare. Daca lipsesc, se scuza unii pe altii.

– Miss Anghelina, l-am sunat pe Cutarescu de 12 ori. Cred ca doarme sau are telefonul descarcat.

– Miss, stiu sigur ca lui Georgica azi vin sa-i instaleze internet. Si-a schimbat reteaua si abia la 9 vin aia. Mi-a zis sa va spun sa il scuzati.

Cum sa nu ii scuz? Daca eram la scoala, ar fi venit 12 din 23, restul fiind prea obositi sa se mai scoale la 6:45 sa prinda microbuzul care-i aduce la scoala. Am fi facut ore-pauza-serbare-repetitie si ar fi fost un balamuc obositor pentru toti. Asa, ne vedem de treaba, ca si cum am avea tot anul inainte, nu zece zile pana la sfarsitul unui an dintre cei mai bizari.

– Miss Anghelina, ce tare!

– Ce?

– Pai cum ati zis acum ca la anul, in clasa a 11-a…

– ????

– Eu va jur, Miss, nu mai stiu nici cati ani am, nici in ce clasa sunt, zau. Parca numai in casa stau de ani de zile. Parca nu mai am varsta, scoala, prieteni, viata. Stiti ca zilele trecute am iesit cu mama si am vrut sa bem o cafea in oras si nu ne-a venit sa ne scoatem mastile? Am luat la pachet cafeaua, am baut-o acasa.

– Ai dreptate, intervine filozoful clasei, si eu am acelasi sentiment: ca stau acasa de o vesnicie. Dar stiti ceva? Inainte eram mereu in miscare; aveam repetitii, spectacole, antrenamente, competitii, teme, examene. Pai chiar saptamana asta am fi fost stresati maxim de teze! Eram intr-o goana infernala dupa note, recunoastere, premii, medii. Si apoi toate astea au disparut, lumea s-a oprit si noi n-am mai stiut cine suntem si ce cautam. Ma credeti ca eu abia acum ma bucur de pandemia asta? Da, pare urat si egoist ce zic, stiu ca sunt oameni care sufera, dar mie mi-a adus o liniste de care nu stiam ca am nevoie. Eu am citit ce-am avut chef, am avut timp sa imi fac temele cu grija si atentie, am dormit mai bine si, stiti si voi, vreo trei saptamani m-am jucat online nonstop si apoi eu am decis sa dezinstalez toate porcariile alea de jocuri.

– Hai, frate, lasa-ma cu astea, zice alt baiat. Daca nu era terenul asta de baschet aici, in spate, sa mai bat mingea cu un tovaras, cred ca muream saptamanile astea. Lasa-ma cu orele online (scuze, Miss Anghelina, stii ca pe tine te iubesc!) si cu cititul si cu pandemia. M-am saturat, frate, vreau sa ne lase in pace cu prostiile, eu nu stiu ce fac daca ne tine peste vara tot inchisi…

– Bai, dar sa va zic eu una, intervine o fata. Cam prin saptamana trei mi-am dat seama ca trebuie sa stau inchisa cu ai mei in casa o vreme. Eu inainte nu prea petreceam timp cu ei; dormeam pe la prietene, eram super-sociabila. Dar stiti ceva? Doi ani mai avem de stat acasa, doar doi ani. Si mi-am zis: ce-ar fi sa profit de pandemie sa-mi cunosc mai bine parintii? Bai, fratilor, sunt o norocoasa. Parintii mei chiar sunt oameni misto. Stiti ce bine ne simtim impreuna? Fara pandemia asta, poate nu ne-am fi apropiat atat. Intr-adevar, si eu simt ca stau casa de hat si cand, dar chiar a fost ok.

Inca putin si vom zice: „o facuram si pe-asta!” Nu stim daca la anul vom reveni online sau in clase, cu masca sau fara. Oricum ar fi, stim ca putem pastra o relatie frumoasa chiar si la distanta si asta e bine.

Mi-aduc aminte ultima ora cu ei in clasa, Romeo si Julieta, dar si multa teama si grija. Stiu ca m-am uitat dupa ei cum se urcau in microbuze si deja mi-era dor de ei. Am mai mers de atunci la scoala si mereu mi se pare aiurea scoala pustie, populata doar cu cativa adulti (directori, gardieni, IT, HR, cabinet medical, cantina…). Am stiut atunci ca treaba cu virusul e de durata, dar nu mi-am imaginat ca vom face scoala online aproape un semestru intreg. Nu stiu cum am reusit… pentru mine clar a contat ca mi-am pus repede in cui toate asteptarile si-am trait de la zi la zi, de la saptamana la saptamana, de aceea si mie perioada asta mi s-a parut mult mai lunga. Dar am si invatat! Mi-am reorganizat mobila in casa ca sa arate bine „clasa” pe camera si sa-mi bata lumina cum trebuie. M-am agitat sa fac ore interactive. Am invatat ca un minut de tacere online e ca o eternitate in clasa. Am invatat mult de la elevi, inclusiv sa tac si sa aceept acel minut etern… pentru ca dupa el vine un raspuns, apoi altele. Ori daca ma grabesc si vorbesc eu, am pierdut.

Inainte sa stim ca prin China bantuie un virus etc., la noi in scoala se vorbea de un program nou de dezvoltare profesionala, care presupunea sa ne filmam la ore si sa privim filmarea impreuna cu un coleg, ca sa ne analizam si corectam diversele ticuri etc., dar si ca sa ne admiram, cand e cazul. Unii colegi au fost reticenti, eu am apucat sa ma filmez si sa ma vad si sa fac o lista kilometrica cu tot ce nu-mi place… apoi a venit pandemia. Ei, ce sa mai spun, la scoala online ma vad in fiecare zi pe camera… predau si ma vad, imi sunt eleva si profa si e extrem de ciudat, dar si interesant. Acel PD enervant a devenit, brusc, singurul mod de a face ore.

 

74 zile

Standard

Acum 74 de zile, pe 13 martie 2020, s-au inchis scolile. Vacanta din 4 aprilie s-a devansat si ne-am trezit brusc proiectati intr-o vacanta… de studiu, deoarece in doar o saptamana am trecut de la a preda unor copii de carne si oase la a ne auzi vocile distorsionate prin reteaua internet brusc supraincarcata. Cu sau fara imagine. In cazul scolii noastre, fara, conform normelor de protectie a datelor. Am transferat rapid toata munca pe google docs si slides, am regandit evaluarile, am facut cateva cursuri de Google Meet, Zoom si BBB ca sa vedem ce sistem ni s-ar potrivi mai bine si ne-am impartasit trucuri de youtuber (lumina din spatele ecranului, ecranul mai sus decat capul, eventual un background curat, nu cuierul cu haine aruncate pe el sau bucataria unde ziceai ca au dat turcii, haha).

Turcia a abordat pandemia astfel:
– scolile inchise de la primul caz.
– dezinfectant in locurile publice (restaurante, magazine, metrou, statii) de la primul caz.
– mall-uri si magazine inchise din prima saptamana: stiu ca stateam acasa si era deprimant sa vad cum totul in jur se oprea, pana in ziua aceea creepy cand am mers cu vecina si prietena mea, Elaines, la Viaport (un outlet plin de viata, cu magazine, restaurante, parc de distractii etc.). In ziua aceea si eu si Elaines purtam masti. Toate magazinele erau inchise, in afara de farmacie si de supermarket. Din boxe rasuna o muzica vesela, care contrasta cu aspectul post-apocaliptic al locului.
– mastile obligatorii in public din a doua saptamana. S-au distribuit masti gratis la intrarea in magazine sau la urcarea in mijloacele de transport, pentru cine n-a fost pregatit.
– masti de vanzare in supermarket in momentul cand au devenit obligatorii. Nu la pret de specula.
– scolile de meserii si fabricile au trecut la productia de masti, dezinfectanti etc. din prima saptamana.
– majoritatea oamenilor au continuat sa lucreze, cu masurile noi (masti, distantare, dezinfectare), dar in weekend s-a instituit carantina totala, la modul ca nimeni (in afara de medici etc.) nu are voie sa iasa din casa.
– cetatenii sub 20 de ani si peste 65 – carantina totala permanenta, cu echipe de voluntari coordonate de primarii care sa faca cumparaturi etc.

 

Ca peste tot, timpul ne va spune ce-a fost bine, ce n-a fost. Ministrul Educatiei a anuntat ca elevii nu se vor reintoarce la scoala anul acesta. Profesorii, da. Trebuie sa incheiem medii si sa supraveghem examenele de capacitate, bacalaureat si admitere, la sfarsitul lui iunie. Scoala continua online pana pe 16 iunie, iar sistemul de note si medii ramane inca sa fie anuntat, probabil pentru a-i tine pe elevi in priza.

53 de zile

Standard

Azi e ziua 53 de stat in casa. Ore online, teme de corectat, Netflix, banana bread, plimbari prin campus. Iesiri la supermarket ca la scufundari la mare adancime: aer in piept, curaj, adrenalina, masca, dezinfectant. Iesi din casa, te scufunzi in supermarket, iesi cu produsele dorite, ajungi acasa, te dezinfectezi pe tine si produsele – victorie! La inceput aveam, la supermarket, senzatia de normalitate: intram si mi se parea ca e un loc familiar. Acum nu o mai am, poate fiindca toata lumea umbla cu masca si se feresc unii de altii ca magnetii care se resping si facem toti un fel de balet ciudat in care ne ducem spre un raft, acolo e deja o persoana, dam inapoi, vine cineva din spate, ne furisam pe alta alee unde poate nu avem treaba, dar e goala si asteptam sa se elibereze unde avem nevoie. Vanzatoarele ne asteapta la casa cu dezinfectant si viziera. Intre noi, clientii, ne analizam cu coada ochiului mastile si ne amintim ce-am citit: mastile chirurgicale sunt cam apa de ploaie, mastile cu respirator te protejeaza pe tine, dar lasa aerul din gura ta sa infecteze totul in jur, unele masti lipsesc din spitale si se regasesc pe chipul unor oameni care le folosesc sa mearga la supermarket, mastile negre supraelastice nu au alta valoare decat ca se spala la masina etc. etc.

Nu e totusi atata paranoia in jur. Domnul simpatic care vinde fructe uscate, nuci si alune inca striga vesel de sub masca: „Da, poftiti, poftiti! Caise uscate, nuci, alune, stafide! Sanatate curata!” La fel si doamna extrem de amabila de la patiserie, unde acum totul se vinde preambalat. „Avem borek cald! Poftiti la paine proaspat scoasa din cuptor! Fursecuri si covrigi!” striga ea, cand trece cineva pe langa stand. „Da, va rog, cu ce va servesc?” spune imediat, atunci cand un client se opreste sa se uite la produsele din galantar. E o chestie care m-a surprins, asta ca in Turcia vanzatorii striga prin supermaket ca la piata.

Tanarul care vinde branzeturi si masline e aproape complet acoperit de masca, viziera, halat, capison, manusi. Pare un hibrid interesant intre un chirurg care se pregateste sa intre in operatie si un sudor care lucreaza, sa zicem, cu diamante. In sensul ca e impecabil de curat si lumina neoanelor i se reflecta in viziera. Ii cer branza, dar nu stiu de care, toate arata la fel, dar numai una are gustul care-mi place mie si masca ma impiedica sa le gust. De fapt nici nu ne mai ofera sa gustam, deocamdata. Insa se pare ca sub echipamentul de chirurg-sudor se ascunde acelasi vanzator care m-a servit si alta data si care, vanzadu-ma confuza, zice vesel:

– Aaa, sunteti doamna de la scoala? Stiu eu de care branza va place. Mergeti pe mana mea!

Si are dreptate!

Dupa Broadchurch am vazut Paranoid, un alt serial cu detectivi britanici. Am citit o singura carte, dar am inceput vreo cinci. Un coleg, prof de mate, a inaugurat „cararea distantatilor”, o poteca prin campus care urmeaza drumul principal, dar merge numai prin padurice si peste pajisti si e superba, fiindca ai impresia ca esti undeva in excursie. A fost proiectul lui de pandemie, la care a lucrat vreo doua saptamani zilnic, de la 5 la 7 dimineata. A curatat poteca, acolo unde era, a taiat poteca acolo unde nu era si a marcat drumul cu stegulete sau semne pe copaci. Apoi ne-a invitat la un „social distance walk” intr-o vineri, dupa ore. A fost atat de frumos, incat a devenit o traditie. In scurta vreme, a fost urmat si de „social distance beer”, care presupune ca ne aducem fiecare cate un scaun pliant si o bere si stam de povesti, in cerc, pe pajiste, la un metru jumate distanta unii de altii. Suntem cinci-sase profi, cu varste intre 35 si 64 de ani, cativa britanici, o frantuzoaica, o romanca, o turcoaica. Colegul de mate ne invata despre compost si ne ofera cu generozitate praz si ceapa verde din gradina plantata de mainile lui.

 

Stam in casa

Standard

Predam online, invatam lucruri noi, ne adaptam, ne mai dam si cu stangul in dreptul, invatam, ne mai invata si copiii, iar acesta e „the new normal”. Elevii mei vor la scoala, intra toti pe lectiile online, isi fac temele, sunt extra-creativi unii, altii extra-lenesi, dar toti sanatosi si dornici sa se reintoarca la scoala. Mi-e foarte dor de ei!!

Ieri a venit o colega sa o ajut cu computerul care nu afisa corect prezentarea pentru lectiile online. A venit cu masca, cu manusi, cu sticluta de dezinfectant din care isi tot dadea cate un fas pe maini si pe haine. Mi-amintea, nu stiu de ce, de Nasa Zana a Cenusaresei, care aparea mereu intr-un vartej, asa. Am stat, fireste, la doi metri una de alta. Fas! Uite aici, cand vreau sa deschid un PPT mi-l taie si se vede doar jumate, vezi? Fasss! Pai nu stiu unde l-am salvat. Fasss!

Am rezolvat calculatorul, am baut si un ceai impreuna, ne-am povestit fiecare noile apucaturi dobandite, dar si erorile din care am invatat pe pielea noastra: ea a lasat ouale la inmuiat in apa cu detergent de vase. Gresit! Detergentul a trecut prin coaja oului si au trebuit aruncate. Amandoua lasam plasele de la magazin pe balcon cateva zile, daca produsele dinauntru sunt neperisabile. Amandoua spalam legumele si fructele in apa cu otet (ea spala si cu detergent de vase, eu nu vreau alte chimicale pe mancare). Amandoua spalam ambalajele inainte sa desfacem si sa mancam – iaurt, branza etc. Eu le spal cu sapun de maini, ea cu detergent de vase. Amandoua ne spalam hainele cand venim de afara. Eu am iesit miercuri, sa merg la supermarket. Ea nu a mai iesit din campus de 15 zile.

Incet-incet, invatam apucaturi noi.

 

 

Pandemie si paine

Standard

Dintr-un mesaj pe care i l-am scris unei colege:

Between online lessons, marking and worrying about life, it’s been a month since we last saw each other. How are you doing? I miss you and I want to hear your news.

I’m ok, not quite able to get into a routine because I can’t sleep very well, so I wake up in a panic every day haha. I go out for walks around the campus every day, watch endless episodes of Doc Martin on Netflix, read a lot of assignments that my IB students so diligently produce and yesterday I even went to Migros, which is always a mixed experience – because it feels normal and scary at the same time.

I miss the pre-virus world, when we could touch door handles and hug each other without putting each other in mortal danger! My family are well – all tucked at home and wondering when we will be able to travel across borders and see each other again. I just had this horrible thought that wherever we go we might have to be quarantined first, which would ruin our holidays.

~

Ieri m-am intalnit cu o colega, fuma in gradina casei. „Iti spun sincer, Christina,” mi-a zis, „eu inca nu mi-am revenit din soc. Inca ma trezesc dimineata si sper ca a fost un vis urat.”

Dar primavara merge inainte, infloresc pomii, canta pasarelele, iarba e verde si eu imi inchipui ca m-am mutat pentru o vreme intr-o manastire zen, unde am ocazia sa ma relaxez si sa privesc mugurii cum se deschid si iarba cum creste. Gaudeamus igitur.

Sa treaca beleaua

Standard

In primele zile de pandemie, cand inca mai radeam la poze si filmulete despre carantina, am vazut o poza de la un magazin local care anunta ca e inchis „pana trece beleaua.” Acum ca ne-am lamurit ca nu trece cu una, cu doua, ne repliem si noi si ne adaptam la noua situatie, fiindca ce alta optiune avem?

Am inceput orele si copiii ma fac sa uit de pandemie. E ciudat si singuratic sa-ti petreci ziua in casa, corectand si predand pe internet. Timpul zboara cand sunt cu copiii sau in sedinte si se taraste cand nu am ore. Pot sa beau cafea cat si cand am chef. Pot sa iau micul dejun in sedinta, cu camera si microfonul oprite. Lucram pana la ora 4, de la 4 la 5 mai discutam intre colegi sau incercam vreun sistem nou de videoconferinta, verificam daca se vede prezentarea, daca se aude etc. Dupa 5, uneori citesc, alteori ies la plimbare prin campus. O tura completa de campus are 5000 de pasi. Am inceput sa fac niste ture smechere, gen parkour, sa o cotesc pe neasteptate sau sa lungesc plimbarea cu cateva ture in sus si-n jos pe scarile de la intrarea in scoala. Apreciez copacii si aerul curat. E frig, sunt 6 grade, ploua, mi-e dor de mare. Nu am mai iesit din campus de opt zile.

Colega care mi-a adus joi banane de la Carrefour mi-a zis ca si acolo s-au instalat acele geamuri de protectie la case si se intra in serii de maxim 10 persoane, calcand la intrare pe o covoras cu dezinfectant. Nu se mai poate circula intre orase, nici merge aiurea cu masina prin Istanbul, fara sa ai treaba. La orice ora m-as uita, Google Maps imi arata ca in Istanbul nu este deloc trafic… the new normal. Scoala ne tine la curent cu stirile din Turcia. Mai multe hoteluri au fost alocate medicilor care lucreaza in spitalele dedicate acestei maladii. La ora 9, in fiecare seara, se aplauda de la balcoane munca celor din linia intai: personal medical, salubritate, cei care spala strazile, lucratori de la supermarket, firme de livrari, farmacisti etc. Chiar si dintre colegii nostri, unii merg la scoala: ar fi imposibil sa trecem cu bine prin perioada asta de scoala online fara munca constanta a celor de la IT, de exemplu.

Turcia gestioneaza bine criza pana acum. Ministrul Sanatatii pare a fi seful desemnat. Numai el vorbeste la TV, update-urile ne vin de la el, el ne anunta seara de seara cate cazuri noi avem, cati oameni au murit. Ministrul Educatiei a aparut sa clarifice unele intrebari legate de bac si examenul de capacitate, care acum se vor da exclusiv din materia semestrului I. Ni s-a spus ca inainte de 30 aprilie nu iesim din case – in 30 aprilie se va re-evalua situatia.

Consideratii lingvistice

Standard

Intr-o saptamana, lumea s-a oprit in loc. Virusul care in ianuarie facea ravagii in China a ajuns acum pe toate continentele, mai putin Antarctica. Este o epidemie globala de un fel de boala respiratorie contagioasa cauzata de un virus nou si agresiv. Pe 11 martie 2020 OMS a declarat ca lumea se confrunta cu o pandemie.

Cuvintele:

Pandemie – adica o epidemie „pan” – universala. De ce am simtit nevoia sa avem un cuvant mai grav ca epidemie? Ce sentimente ne produce sa stim ca traim o perioada de pandemie? Ne simtim speriati pentru ca percepem ca e ceva mai grav? Sau linistiti ca macar nimeni nu mai e mai cu mot in situatia data – pandemia ne loveste pe toti la fel, americani sau chinezi, bogati sau saraci. Oare sa fie asa, insa? Evident ca nu. In primul rand se stie ca nu ne loveste pe toti la fel, fiindca nu avem toti aceeasi stare de sanatate si imunitate. Unii sunt mult mai expusi ca altii (expunerile repetate maresc incarcatura virala – caut link si va spun unde am citit) pentru ca nu au optiunea sa STEA acasa (sau macar sa LUCREZE de acasa, ceea ce cu totul altceva). Unii nu au casa. Unii nu au apa curenta sau alte metode de a isi dezinfecta mainile etc. Deci treaba cu egalitatea nu sta in picioare. Ma mira sa citesc pe social media cuvinte (frumoase, nu zic, emotionante maxim si uneori chiar bine scrise) care pleaca cumva de la premiza ca toti stam acasa si ne plictisim si singura noastra preocupare acum este sa facem mai des yoga, sa respiram si sa ne conectam cu sinele nostru profund sau, maxim, sa ne tinem copiii fericiti si ocupati. Uneori ma gandesc daca mai mor oameni si de altceva? Daca se mai nasc copii? E ciudat sentimentul asta ca lumea s-a oprit in loc. Dar la supermarket e deschis. Gunoaiele nu ne-au inundat inca. Avem apa, curent, ba chiar si strazi spalate cu detergent. Si-mi inchipui doar cum trebuie sa fie sa lucrezi acum intr-un spital, sa ai o secunda, sa intri pe net si sa vezi cum se plictisesc altii.

Covid-19 – in orice limba e un cuvant bizar. In romana are o conotatie putin comica data de asemanarea cu „guvid”. Nu e o raceala. Nu e o gripa. Nu e nici macar o boala, pentru ca bolile in limba romana sunt feminine. E un covid. Oare ne temem de covid mai mult decat de gripa? Oare il asociem cu imaginea aceea a bilei cu tepi care e omniprezenta? Oare descrieri de tipul „virusul ucigas” ne induc teama? Oare daca se numea SARS-19 il asociam cu altceva?

Izoleta si contactii – doua cuvinte noi pe care ni le-a daruit pandemia. Intrati si cititi articolul din Dilema Veche, ca merita. Discutia despre „izoleta” ca un feminin cochet e misto.

Nu ies din casa. Am cumparaturi facute pentru multa vreme si nu consum mult. Am inceput scoala! Mi-e dor de ore, de copii, de vocile lor. Mi-e drag sa-i regasesc online si ei – adolescentii! – sunt bucurosi ca deocamdata lucram asincronic si inca se pot trezi la 10 si nu le pune nimeni absenta. Lucrez zilnic mai mult de 10 ore – am opt ore online cu elevii / colegii, plus eseuri IB de corectat. Gatesc mai mult ca oricand, fiindca e o activitate creativa si relaxanta. In vacanta de saptamana trecuta am vazut doua filme cu pandemii si TED Talk-ul faimos al lui Bill Gates. O trece si asta.

Sfarsitul lumii a avut loc

Standard

21 martie 2020

Ora 11:00. Suna telefonul. Este vecina mea din Venezuela.

– Christina, scumpa mea, nu vreau sa te deranjez, am o mare mare mare rugaminte…

– Scumpa mea, tu nu ma deranjezi niciodata. Spune!

– E ziua fetei mele luni, face 20 de ani… Nu-si va putea face ziua. De o saptamana suntem inchisi in casa, nu iesim decat cu cainele… As vrea sa-i fac un tort. Ea nu stie. S-a intors din Spania si mai are 2 zile de carantina, nu, e bine, slava Domnului, toti suntem bine. Dar abia dupa ziua ei poate sa iasa. Te superi daca te rog sa imi iei niste lucruri de la supermarket?

Ora 12:00. Merg la mall-ul din apropriere, care e un outlet in aer liber. Nu am masca, fiindca n-am inteles la timp amploarea pandemiei, apoi s-au terminat mastile. Am manusi. Mall-ul insa e complet pustiu, sinistru de pustiu, in afara de farmacia unde farmacistii poarta masca si ne lasa sa intram cate unul. Imi cumpar o masca la suprapret, dar mi-e mila sa o port de frumos ce e ambalata. Mai iau una, mai ieftina. Mi se spune ca nu-mi pot da mai mult de doua. Macar acum am masca. Din pacate, centrul Turkcell de unde trebuie sa-mi incarc telefonul s-a inchis. Supermarketul e deschis, dar mi se pare full si nu exista notiunea de distanta de siguranta. Casieritele nu poarta nici masca, nici manusi. Decid sa ma duc in satul invecinat, Kurtkoy.

Ora 12:25. In Kurtkoy viata isi urmeaza cursul. E soare, frumos, firesc. Batraneii carora primaria le-a scos bancile de pe strada si le-a inchis cafenelele, stau acum pe garduri. Cateva persoane au masti, dar majoritatea nu au. Multi au copii. Unii copii tusesc. Imbracata, inmanusata, mascata, cu ochelari de soare, Christina pare din alt film. Dealtfel mi se pare ca si aud o muzica prevestitoare: bum-bum-buuum. Iata magazinul Turkcell. Sunt vreo 4 clienti, care pipaie telefoanele expuse la vanzare. Vanzatorii nu poarta masca. Doi dintre clienti, da. Pe perete e o sticla de dezinfectant. Imi vine sa ma imbaiez in ea. Imi pun credit, sterg cardul cu dezinfectant si-l bag in portofel. Vanzatoarea pufneste in ras. „E epidemie,” zic. „Am auzit,” zice. La iesire vad o farmacie. Nu strica inca o masca.

In farmacie e pliiiiin de lume si toti par cunoscuti de-ai farmacistei. Dealtfel e un sat mic. Stau la taclale ca in orice zi. Nimeni, nici chiar farmacistele, nu poarta masca. Farmacistele au manusi. Nu intru. Farmacista ma vede la usa, ma invita, ii spun ca astept sa iasa lumea. Conversatia despre situatia asta ciudata continua degajata: unul dintre clienti lucreaza de acasa, dar e plictisit de atata stat in casa, oare cat o mai dura si prostia asta? In sfarsit, se goleste si intru eu. Cer o masca. E 4 lire mascuta obisnuita, cea mai simpla. Dincolo era 50 de lire! Cer zece bucati. Poate sa imi dea zece? Normal, zice doamna, va dau si toata cutia. Aveti 20 de masti in cutie. Vreti si dezinfectant? Am si propolis, pastile pentru imunitate, pluseaza ea. Aici pandemia nu a ajuns inca. Bum-bum-buuuum, zice muzica prevestitoare din capul meu. A ajuns, dar bietii oameni nu si-au dat seama. Brusc, ma simt ca un turist din viitor. Clar am vazut prea multe filme.

Ora 13:00. Am cumparat de la supermarket cele necesare. Vanzatoarele nu poarta nici masti, nici manusi. Supermarketul arata mai ravasit ca de obicei, dar nu pentru ca e gol, ci pentru ca prea plin. Practic, cred ca nu se mai obosesc sa duca marfa in depozit, si o stocheaza langa rafturi. Arata ca in India, doar ca in loc ca totul sa fie prafuit, marfa e squeaky clean. Jur. Istanbulul nu e un oras murdar, dar zilele astea totul e STRALUCITOR de curat. Cel putin prin partea asiatica, unde locuiesc eu.

Ora 13:10. Am ajuns acasa cu telefonul reincarcat si sacosele pline. Livrez la vecina. Ma simt plina de ceva nedefinit si periculos. Dupa ce cobor din masina, sterg volanul si bordul si usa si tot ce am atins cu dezinfectant. Intru in casa ca in filmele SF, ma descalt la intrare, pun hainele la soare sa moara virusii, pun restul la spalat, ma spal cu sapun, dezinfectez pungile, produsele, pun la soare ce se poate, pun in frigider restul, ma spal din nou pe maini. Rasuflu usurata: am supravietuit si de data asta. Nu mai ies o vreme. Am de toate. Mi-am facut un meniu ca sa mananc alimentele in ordinea in care expira, nu dupa cum mi-e mie pofta, ca pana acum. Nu mai avem voie sa risipim mancarea. Nu ca inainte ar fi fost bine sa facem asta, dar necesitatea bate posibilitatea.

Ora 14:00. Ma uit cu tandrete la toate lucrurile din casa pe care le am dinainte de pandemie si pe care pot pune mana cu incredere, fara sa ma dezinfectez. Acestia sunt prietenii mei pe care nu stiam ca-i am, spre deosebire de tot ce vine de-afara acum, la care ma uit chioras, gata sa-i prind cu covidul ascuns pe undeva. Cuget la paranoia si OCD, pe care slava Domnului nu le am, si-as prefera sa nu le dezvolt in perioada asta. Cuget la bunul simt si la simtul umorului, pe care cred ca le am si voi continua sa le exersez.

Concluziile mele dupa o saptamana de stat acasa:

  • sfarsitul lumii a avut loc pe 11 martie cand s-a declarat pandemia. De aici incolo, tarile au inceput practic sa se inchida si cand se vor redeschide multe lucruri se vor fi schimbat (o zice Harari, o zic si altii– schimbarile nu trebuie sa fie negative, dar the new normal is here to stay).
  • nu vom sta in casa pana la 1 aprilie cum ni s-a spus initial. Eu nu cred ca vom putea iesi nicaieri de Paste si sunt curioasa daca ni se va da voie sa parasim Turcia in vacanta de vara. E cazul sa ni se comunice mesaje clare ca treaba e de durata.
  • regulile sunt facute sa fie respectate; chiar e pandemie, chiar e o gripa mai nasoala, chiar trebuie sa stam in case si la distanta unii de altii.
  • e bine sa ai un tel, un program, un meniu. M-am apucat de sport zilnic, tai chi dimineata, apa multa, mancare putina si fara mancat seara, ca nu trag in plug.
  • e bine ca pot lucra de acasa, ca sa continui sa am un venit, cat se va putea.

Imi dau seama zilele astea ca mintea mea e destul de interesata – nu de conspiratii, ci de intrebari care unora li se par conspiratii: de ce alte virusuri n-au dus la pandemie? Cine si ce castiga din faptul ca stau miliarde de oameni acasa (audienta captiva) si li se serveste pandemie media pe toate canalele (companiile de internet, clar)? Observ nuante lingvistice: „o simpla gripa” in ianuarie a devenit de azi „virusul ucigas”. Suntem in razboi, se lupta in prima linie, armata e chemata sa care sicrie, ministrul de interne anunta la televizor masuri aspre (necesare, dar de neconceput acum doua saptamani!). Oamenii care ies din case ne sunt dusmani (in India oamenii care trebuie sa stea in izolare sau carantina sunt stampilati, ca sa poata fi reperati si reclamati daca parasesc casa sau spitalul).

Sa ne intelegm: stau in casa. Stiu ca e o boala reala si grava, stiu ca e foarte contagioasa, stiu ca nu vreau sa aflu first hand ce inseamna si nu vreau s-o afle nimeni dintre noi. Respect munca epuizanta a personalului medical si a tuturor celor care acum nu pot sa stea in casa. Protejez, ajut, nu sabotez. Ma organizez cu intelepciune, ca sa nu ma duc cu capul stand singura in casa si intrebandu-ma cand imi voi revedea familia si prietenii, cand voi vedea iar lume pe strada (si cate luni de-acum inainte vom purta masca si vom pastra distanta sociala devenita poate lege), oare voi rata inflorirea magnoliilor anul asta, cand ne vom intoarce la scoala si in ce conditii, oare vom intelege ca unele chestii se fac simplu si eficient de acasa, oare se vor redistribui averile, oare planeta se va mai reface in pauza asta pe care i-o dam etc.

E ziua 8 de stat acasa si sunt si eu curioasa sa vad ce voi scrie in ziua 30.

Sa fim sanatosi, compassionate and compliant.

 

 

 

5 days in

Standard

Ma felicit ca in ziua 1 m-a dus capul sa-mi fac un program, pentru ca ma simt f fericita ori de cate ori bifez un element de pe lista. Pana acum mi-am atins toate obiectivele, am citit mai mult decat de obicei, am vazut mai putin netflix, nu am vegetat deloc pe canapea, am gatit si am facut 5000 de pasi zilnic.

Azi am iesit cu masina din campus, am dat o tura prin satele invecinate si, din pacate, in ciuda avertismentelor TV, acolo viata merge inainte, oamenii stau la coada si-si sufla in ceafa unii altora, se tuseste, se lucreaza, magazinele deschise, farmaciile pline de oameni care-s lasati sa intre toti odata. In mall-ul unde merg de obicei, care e un outlet, adica totul e afara (fapt pe care-l blestemam, acum il binecuvantez!!) nu era lume mai deloc. La supermarket se dezinfecteaza casele de marcat, banda, produsele. Nu se mai vinde nimic varsat, totul e ambalat. Se gasesc de toate, cu unele goluri, dar nu lipseste niciun produs.

E interesanta disonanta cognitiva. E greu de acceptat, totusi, ideea ca acest virus ne-a dat vietile peste cap. E greu de crezut ca „prostia asta” nu se va termina in cateva zile, urmand ca viata sa revina la normalul acela cu job, aglomeratie, consum, zile si luni si ani intregi cand nici nu-ti trece prin cap sa stergi clanta de la usa dupa ce intri in casa. Eu observ la mine ca mi-e greu sa vad filme despre altceva decat virusi si doctori. Cand vad in film un tip care se aseaza la masa intr-o cafenea ma apuca furia. E normal? Conform acestui splendid articol pe care l-am citit in The Atlantic, da. E normal sa oscilezi intre apreciere si furie. Sa simti ca ai fost jefuit de ceva care nu credeai ca-ti poate fi luat. Sa simti anxietate si grija pentru cei dragi. Sa te urci pe pereti intre patru pereti. Sa te bucuri ca au revenit delfinii pe coastele Italiei si apele de la Venetia sunt cristaline pentru prima oara. Ideea e sa functionezi pe modul both/ and – si furios, si recunoscator, si speriat, si optimist, si stresat, si odihnit.

Ma sperie balbaiala guvernelor, lipsa unei reactii coordonate la nivel global, masurile de criza gen stare de necesitate, panica din jur care duce la penurie de provizii, inconstienta oamenilor care expun alti oameni la virus, vestile contradictorii din China (e doar o raceala, versus e un virus care te rapune), efortul continuu de a decide care surse de stiri sunt sigure, faptul ca nu stim exact cand se va termina (si cu ce consecinte economice etc.). In capul meu e cumva o chestie care ar trebui sa aiba o solutie simpla, un medicament, ceva, nu sa bage in faliment economia unei tari.

Pentru moment, insa, realitatea este ca am multa bafta. Sunt foarte recunoscatoare pentru ca:

  • am un job care continua sa ma plateasca si pot lucra de acasa cu succes (o vreme);
  • sunt inca in vacanta, deci odihnita;
  • dorm bine;
  • nu am copii, catei, pisici („nici macar un iepuras?” a intrebat socata vecina mea Eliza, de cinci ani, cand a vazut ceea ce pentru ea era prima casa fara copii de pe lume!!) si sunt libera sa-mi fac ce program vreau;
  • am masina si pot sa ies;
  • locuiesc intr-un campus verde caruia ii dai ocol in 10 000 de pasi;
  • turcii pana acum au raspuns eficient si preventiv;
  • avem o infirmiera non-stop in campus.

Voi cum va descurcati cu pandemia? Sanatate, rabdare, compassion and compliance. Vom fi bine.

Mi-a placut poza asta. Eu dupa pandemie sigur voi continua sa fac zilnic sport de-acasa. Chiar e usor si ajuta foarte mult, mental.

Pandemia

 

 

Ce fac de pandemie

Standard

Ce fac in vacanta de COVID:

1. Gatesc cu Jamila Cuisine si alte site-uri;
2. Citesc ‘Persepolis’ si imi pregatesc lectiile;
3. Corectez si scriu scrisori de recomandare pt elevii care aplica la scoli de vara;
4. Yoga si tai chi online (cu video-uri de pe youtube);
5. Plimbari prin campus, unde nu e tipenie de om nici cand nu e pandemie;
6. Intalniri Zoom cu colegi si prieteni, in care incercam impreuna sa invatam cum sa folosim tehnologia in beneficiul elevilor nostri, pentru a putea continua invatarea;
7. Ma distrez cu meme-le care apar, mai ales cele legate de hartia igienica ))
8. scriu pe blog 👀 (https://chrismilla.wordpress.com) si, iata, pe facebook;
9. citesc despre virusi, pandemii, epidemii, ciuma, cod genetic, imunitate, vad filmul 93 Days pe netflix – fara sa ma incarc, dar incercand sa ma informez.
10. Dorm pana la 9 cu mare pofta.

Ce vreau sa fac:
1. Sa prind o piesa de teatru sau un spectacol de opera online.
2. Sa citesc tot ce-mi doream si n-am apucat de luni de zile.
3. Sa imi organizez lucrurile pentru mutarea din mai (ma mut din campus in oras, inshallah).

In Turcia cazurile se aduna, dar autoritatile nu comunica cine, unde, ca in Romania. Stim ca sunt toti in spital. Stim ca sunt multi oameni in izolare. Stim ca primul pacient a infectat minim alti sase. Stim ca o parte din cazuri sunt barbati intorsi de la Mecca, din pelerinaj. Stim ca ieri primul caz de covid-19 in Kazahstan e o femeie proaspat intoarsa din Istanbul. Deducem ca exista cazuri in Istanbul. Stim care e numarul unde ni se raspunde in engleza. Stim care sunt spitalele care gestioneaza cazurile cu covid. Sunt deschise doar magazinele, farmaciile si exista stocuri de de toate, inclusiv dezinfectant. Se dezinfecteaza toate locurile publice, inclusiv moscheile, unde vinerea nu se mai tin rugaciunile publice (credinciosii sunt liberi sa mearga sa se roage, pastrand distanta).

De luni incepe scoala la distanta. Pandemia ne obliga sa ne reinventam metodele si orele. Mi-e dor de elevii mei si abia astept sa facem ore misto online!

The new normal

Standard

O prietena pe care am cunoscut-o la cursul de master este de opt saptamani inchisa impreuna cu sotul ei in apartamentul lor din Shenzen, China. „Ne-am obisnuit,” zice senina. „Scoala la care lucrez e foarte bine organizata. Avem un orar clar si zilnic facem ore online. Avem si un program de mindfulness si de sport pentru copii. Organizam competitii online si profesorii nostri de sport inregistreaza video-uri pentru toata familia cu exercitii de yoga si de zumba care se pot face acasa. O data pe saptamana iesim la cumparaturi, bine protejati, cu masca si manusi. Supermarketurile sunt deschise, la fel si restaurantele, dar numai pentru comenzi. Si supermarketurile livreaza acasa, dar preferam sa iesim. De curand s-a reluat transportul public. Fireste ca autobuzele sunt mai mult goale.”

E o adevarata binecuvantare sa o avem pe aceasta colega „din viitor” pe grupul nostru de Whatsapp, al colegilor de la master. Fiecare e in alta tara (Qatar, Spania, UK, Turcia, Sierra Leone, Mauritania, Cehia, India, China, USA etc.) si in fiecare tara se ajunge la un moment dat tot acolo: distanta sociala, totul inchis, lockdown, etc. „E ok,” ne incurajeaza colega (tot ea ne-a invatat sa folosim si Zoom.us, aplicatia care ne salveaza orele online in perioada asta!) „O sa vedeti; cu timpul asta va deveni noua voastra normalitate.”

Normalitate?

„Plangeti azi dupa lucrurile de care va plangeati ieri,” scrie cineva pe Facebook.

In Turcia sunt 18 cazuri de infectii cu noul coronavirus. Ieri erau sase. Peste noapte s-au triplat. Desi guvernul nu ne spune unde anume in Turcia, ne putem inchipui ca Istanbulul e printre suspecti, fiind un oras imens. Mai mult, conform site-ului Worldometer in Kazahstan a aparut primul caz: o femeie recent intoarsa in Istanbul. Na belea!

Suntem in vacanta si mi-am facut un program de care azi m-am tinut 100%. Zilnic fac sport, gatesc, citesc in noul loc pe care mi l-am creat la geam, ma uit la un episod din ceva si ies afara o ora, la o tura de campus (pustiu). E prima oara cand apreciez acest loc pustiu si verde in care locuiesc de trei ani. Ma bucur ca am masina, ca sa pot umbla brambura pe strazile pustii, cat ne-or mai lasa sa iesim din casa. De maine se inchid toate localurile ne-esentiale. Ne raman supermarketurile si restaurantele, care prepara doar la pachet.

Suntem in vacanta scolara, dar unii din elevii mei mi-au scris sa-mi ceara scrisori de recomandare pentru niste – acum incerte – cursuri de vara la Harvard si Stanford. Le-am dat + cuvinte de incurajare. Teacher Tom ne vorbeste pe blogul lui de doua adevaruri care coexista: frica si speranta si ne indeamna ca, mai ales in fata copiilor, sa rostim cu incredere adevarul sperantei: atentie, adevarul, nu minciunile pe care copiii le detecteaza imediat!! Sa spunem deci: este un virus nou, o epidemie la nivel mondial (de aceea se numeste pandemie), trebuie sa ne spalam bine mainile, nu putem iesi la joaca o vreme, vom sta izolati de alti copii, asa se mai intampla uneori in lume, va trece si asta. Copiii au nevoie de rutine: calendarul zilnic ii va ajuta, mai ales colorat impreuna cu parintii. Cat e ora? Rosu! E vremea sa citim o poveste. Albastru! Hai sa facem o activitate sportiva, etc. Adevarul sperantei. Adevarul fricii nu e bine sa-l spunem nimanui; teoriile conspiratiei acum nu au loc, e un virus creat in laborator, sigur vor sa ne omoare pe toti, e o minciuna aia cu „simpla raceala”, pacientul 1 din Italia abia acum si-a revenit – 37 de ani si a fost asa de grav afectat ca a stat doua saptamani pe aparate, dar cand nu vor mai fi aparate? Dar cand se vor imbolnavi medicii? Dar cand va muri – Doamne fereste! – prima vedeta iubita si ne va durea pe toti?

Observati ca mi-e greu sa ma comut mental pe adevarul sperantei, mai ales cand locuiesc singura intr-un campus verde si pasnic si stiu ca o parte din familia mea e in UK – tara unde se practica un experiment pe oameni -, iar cealalta parte urmeaza in curand sa zboare spre Romania… de parca asta mai e o lume unde sa zbori linistit undeva? Dar am pe masa un caiet cu programul acestei saptamani: trezire, stretching, citit, pregatit lectii, meditatie, sport, plimbare in natura (sunt norocoasa!), zoom cu prietenii, yoga pe youtube, un film. Stiri minime despre corona; rugaciune si speranta.

Traim vremuri ciudate. Imi plac oamenii care se unesc in cele mai frumoase feluri, din izolare. Italienii si spaniolii care canta de la balcoane. Oamenii care ajuta financiar, hotelurile transformate in spitale, donatiile generoase de ventilatoare. Imi plac cifrele care arata ca s-a redus poluarea, chiar si in China.

Acum cateva saptamani mi-am luat o perdea opaca la geam, pentru ca administratia campusul mi-a instalat un felinar care nu ma lasa sa dorm. Cu perdeaua opaca acum aveam alta problema: dormeam de nu aveam chef sa ma trezesc dimineata. De cateva saptamani visez asa:

  • sa nu mai trebuiasca sa ma trezesc dimineata devreme; sa ma bucur de somnul linistit in barlogul meu intunecat!
  • sa nu mai trebuiasca sa merg zilnic la scoala – sa am cateva zile in care sa-mi trag sufletul, sa citesc, sa corectez, sa planific.
  • sa nu mai trebuiasca sa alerg ca dementa prin avioane in fiecare vacanta. Sa am o vacanta in care sa fiu obligata – repet sa fiu obligata – sa nu fac nimic.
  • sa am timp sa imi fac curat in dulapuri si sertare, ca in fiecare primavara.
  • sa am timp sa citesc fara sa ma simt vinovata.
  • sa fac sport de acasa, zilnic.
  • sa nu mai trebuiasca sa port sutien tot timpul :-)))

Epidemie, pandemie, stam in casa, ne distantam, ne protejam unii pe altii. Dar zau ca as fi nerecunoscatoare sa nu zic macar un pic mersi ca am timp sa-mi trag sufletul, dorm dupa pofta inimii si n-am mai pus sutien pe mine de vineri!!!

Vacanta de virus

Standard

De azi intram in vacanta fortata cauzata de epidemia de coronavirus. Oficial, in Turcia s-a inregistrat doar un singur caz, un pacient care este – se pare – izolat si a carui familie a fost testata si izolata. Nu stim in ce oras este acest pacient. Guvernul turc a luat masuri foarte prompte inca din ziua cand a fost anuntat primul caz:

  • s-au dezinfectat toate mijloacele de transport, statiile de autobuz si de metrou si garile.
  • in spatiile publice s-au instalat dispensere de dezinfectant de maini, care chiar au dezinfectant in ele.
  • s-au facut anunturi de bun simt la TV despre masuri de prevenire, apa si sapun, vitamina C, legume si fructe – fara panica, fara dramatisme, totul pe un ton practic.
  • retorica triumfalista a intrat in actiune, ni s-a spus ca sistemul medical turc e mai puternic decat virusul, am primit imagini cu oameni in costume de protectie care dezinfecteaza scoli, spitale si alte institutii.

In aceeasi seara s-a produs golirea rafturilor din magazine si obisnuita luare cu asalt a farmaciilor, care au ramas fara vitamina C, masti si dezinfectant.

Dupa doua zile s-a anuntat inchiderea scolilor. Pentru ca masura e brusca si scolile nu sunt pregatite (sau capabile) in marea lor majoritate sa sustina cursuri online, ministerul educatiei a luat masura de bun-simt de a devansa vacanta din aprilie pentru a da timp scolilor sa isi faca un plan. Asadar, elevii sunt in vacanta saptamana viitoare. Responsabilii din minister si directorii de scoli sunt la munca si pun la punct un plan de criza. Dupa aceea, revenim cu scoala online, cat o fi nevoie.

Zborurile intre Turcia si Italia, China, HK, Coreea de Sud si Iran sunt sistate. Zborurile catre alte directii sunt restrictionate sau se cere carantina de 14 zile. Ministerul cere insistent profesorilor sa nu calatoreasca in timpul saptamanii de vacanta, deoarece scopul nu este socializarea, ci izolarea. Cu toate acestea, autobuzele si avioanele locale sunt pline, pentru ca universitatile au inchis pentru trei saptamani si studentii se inghesuie sa plece acasa. Preturile la zborurile locale au crescut. Autobuzele sunt arhipline.

Pana mai iei, elevii mei de-a zecea studiau „Romeo si Julieta” mai cu chef, mai fara, pentru ca urmeaza un examen in ultima saptamana din martie. Azi am avut cea mai buna ora cu ei din tot semestrul. Am citit, am discutat, am analizat anumite cuvinte, am facut legaturi cu teme, personaje, simboluri. A fost o ora normala, dar la o intensitate anormala. Intr-o clasa de 23 de elevi, mereu ai cativa care realmente si-ar dori sa fie altundeva, sau sunt obositi, sau nu au inteles si le e rusine sa intrebe etc. Acesti elevi azi s-au activat, au intrebat, au participat. Si am gasit si cateva conexiuni intre epidemia de ciuma care-l impiedica pe Romeo sa afle de planul Julietei si lumea noastra afectata de coronavirus. Si mi-au spus ca nu-si dadusera seama in ianuarie, cand au citit piesa, ce inseamna de fapt ca un oras sa fie in carantina si mobilitatea oamenilor sa fie redusa. Si mi-au spus ca nu vor vacanta si incertitudine, vor sa fie normal totul, sa vina la scoala, sa citim „Romeo si Julieta”, sa dam examen, sa avem de-a face cu maruntisuri enervante, nu cu pandemii globale care ne sperie. Am vorbit despre spalatul pe maini, despre virusii mentali, despre stiri si cate stiri sa citim si cum sa citim critic si ce sa raspandim. Ca profesor, ajungi la un moment dat sa simti clasa: simti cine e cu tine si cine e neatent sau absent si dupa o vreme incepi sa simti si de ce unii sunt cu tine si altii nu. Sunt foarte rare orele cand simti, cum am simtit eu azi, nu ca toti elevii sunt cu tine, dar ca se agata de tine si se agata de Shakespeare ca de un loc de normalitate. Cand s-a sunat nu voiau sa plece. Cand o sa ne mai vedem? Ce vom face pana atunci? De ce nu ne putem imbratisa, cum am fi facut in mod normal daca plecam in vacanta? Le-am spus ca eu nu plec nicaieri, sunt la un click distanta de fiecare dintre ei si tinem legatura prin google classroom si, poate, prin zoom.

Pandemia ne testeaza caracterul, le-am zis elevilor mei ieri, cand izolasera o fetita cu alergii si o strigau „corona”. Pandemia se traverseaza cu bine agatandu-ne de doua cuvinte-cheie: compassion and compliance. Maine „corona” poti fi tu si poate fi pe bune si vei vrea compasiune, nu bullying. Maine bunicul tau va avea nevoie de un pat de spital (Allah korusun!) si vei regreta ca, cuprins de un elan tineresc si smecheresc de tip „mie nu mi se va intampla nimic”, te-ai dus sa-l vizitezi pe bunicul cand erai recent intors din Italia si fara sa fi facut carantina. Elevii mei au facut niste fete de oameni care inteleg ca exista anumite implicatii pe care initial nu le luasera in calcul. Si-au cerut iertare colegei si au inceput intrebarile: miss, ce va fi? miss, ne vom imbolnavi? miss, urma sa plec in State in aprilie, sunt asa furios ca s-ar putea sa nu ma mai duc! miss, cum s-a ajuns aici? miss, miss, miss, miss.

Incepe vacanta de virus, experimentam putina izolare, poate voi citi mai mult, poate voi scrie mai des pe blog, poate, vorba unui coleg, vom ajunge sa numaram si sa etichetam fiecare copac din campus. Facem ce e nevoie ca sa colaboram cu autoritatile in aceste momente de incertitudine; ne spalam pe maini si nu cumparam ca haplea din farmacii si supermarket. Hai sa ne vedem cu bine on the other side!

 

 

O intalnire cu Marina Abramovic in Istanbul

Standard

Zi frumoasa pe Bosfor cu prieteni dragi din India, plimbare, soare, apa albastra, cer albastru, bucurie. Voiam sa merg la muzeul Sabancisa vad expozitia Marina Abramovic si am mers. Bilet redus, doar 25 de lire, pret de profesor. Expozitia era in subsol, unde au ei expozitiile temporare. Inainte sa intru, chiar cand incercam sa ma orientez prin muzeul in care n-am mai fost de vreo doi ani, m-a apucat o groaznica durere de spate.

Marina Abramovic face performance art („It can be any situation that involves four basic elements: time, space, the performer’s body or presence in a medium, and a relationship between performer and audience” (Wikipedia) – nu stiu cum se zice in romana?).

In subsol am vazut video-urile Marinei:

  • Aici se piaptana cu o perie intr-o mana si un piepten de metal in mana cealalta. Se piaptana intr-o nestire, pana se raneste, pana isi rupe parul din cap, repetand mereu „arta trebuie sa fie frumoasa.”
  • Aici atarna cumva cu capul in jos si racneste pana ramane fara voce.
  • Aici sta spate in spate cu Ulay, amandoi legati de par.
  • Aici Ulay si ea se palmuiesc incet si tresar pe rand de durere.
  • Aici Ulay o atinteste cu un arc cu sageata, din care ea tine un capat.
  • Aici danseaza si cand ea iese din cadru, danseaza umbra.
  • Aici mananca o ceapa necojita, musca din ea ca dintr-un mar, plange si zice ca nu mai vrea durere pe lume, in timp ce continua sa manance.
  • Aici spala cu clabuc oasele unui schelet.
  • Aici priveste in ochi un cal.
  • Aici sta intinsa intr-o stea in flacari.
  • Aici canta in nestire cantece populare sarbesti.
  • Aici e masa cu obiecte din expozitia Rythm 0 din 1974. Unele dintre ele au fost folosite pentru a o rani.
  • Aici e video-ul cu cele trei luni din 2010, „The Artist is Present” la MoMA.

Apoi alte performances, de data asta in direct, cu artisti turci sau straini care lucreaza cu Marina Abramovic Institute:

  • Aici o fata care-si construieste in jur un labirint, legata la ochi. Pune caramida peste caramida. Le pipaie incet muchiile. Le stropeste cu apa. Caramizile se lipesc. Lumea face poze, filmeaza. E liniste deplina. Munceste in liniste, laborios, pe pipaite. Pe masura ce labirintul se inalta, ea dispare.
  • Aici un cuplu intr-un spatiu cu caramida rosie: ea e suspendata si face acrobatii pe o franghie sau doar spanzura in gol, ca o papusa. El o misca uneori, de capatul celalalt al franghiei. Un al treilea participant scoate caramizi dintr-un zid, ca intr-un joc de Jenga. Din cand in cand totul innebuneste: fata se contorsioneaza, tipul alearga in nestire cu capatul franghiei in mana, celalalt arunca in stanga si-n dreapta cu caramizile. Apoi totul revine la nemiscare.

Ideea de baza: depasirea limitelor corpului.

Dar ce e dincolo de aceste limite? Neputinta, nebunia, boala. Libertatea?

Marina are peste 70 de ani. Ulay a murit de curand. Ultima limita nu o poate nimeni incalca. Asta face ca totul sa fie inutil, desertaciune, goana dupa vant?

Arta trebuie sa fie frumoasa, pentru ca viata nu este.

Pecha Kucha

Standard

Saptamana asta am facut o prezentare Pecha Kucha. In japoneza inseamna „chit chat” sau o conversatie scurta, care nu se lungeste peste masura. Modelul prezentarilor pecha kucha a aparut in 2003 la Tokyo si, desi mi se pare ca a fost ieri, au trecut 16 ani de atunci.

Profa noastra de business si strategie s-a gandit ca ar fi bine sa producem o prezentare „pikachu” (sau „machu-pichu”, asa am botezat-o noi, inventivi ca toti elevii) pentru acest curs ca sa intelegem, ca lideri, ca nu trebuie sa ne uite sfantul vorbind, ca nu e despre noi vorba in propozitie si ca se pot spune multe in 6 minute si 40 de secunde.

Asadar iata-ne, treisprezece oameni, toti profesori si directori de scoli, cu 13 articole stiintifice in buzunar (fireste, mai noi de 2017 si peer-reviewed), gata sa ne prezentam fiecare articolul in 20 de imagini a cate 20 de secunde fiecare.

Pentru cursul de tehnologie din martie am avut de facut o prezentare Ignite, care e foarte asemanatoare. Atunci mi-am ales cu grija cele 20 de poze (desi pregatesc prezentarea in PowerPoint, nu am voie sa pun text si poze, ci doar poze, ca sa nu fiu tentata sa citesc de pe ecran; eu m-am strecurat si am pus titluri doar) si mi-am scris un script pe care l-am ciopartit si rearanjat de milioane de ori, ca sa dureze vorbirea mea fix cat dura slide-ul. M-am chinuit atunci vreo 4 ore si nu am fost chiar multumita de rezultat, desi profa l-a apreciat cu nota mare (aici puteti vedea prezentarea mea Ignite despre introducerea examenelor electronice in scoli).

No, deci sunt in fata computerului din nou, tocmai am citit acest articol fabulos despre cinci directori de scoala din Africa de Sud care au refuzat sa continue lantul coruptiei in scoli si au creat sisteme de administrare eficienta (inclusiv, sau mai ales, din punct de vedere financiar) ale scolilor pe care le conduc.

Acest articol mi-a spus ceva tocmai pentru ca Romania si Africa de Sud au mai mult in comun decat credem (cititi cartea lui Trevor Noah, „Born A Crime”, ca sa aflati de ce zic asta) si m-am apucat, cum stiam din martie, sa fac cele 20 de slide-uri (de data asta profa ne-a zis sa nu punem niciun titlu, nimic!!) si sa-mi scriu scriptul, care e partea cea mai chinuitoare, pentru ca e foarte greu sa gasesti numarul exact de cuvinte care, citite la viteza potrivita, se vor suprapune fix peste cele 20 de secunde cat sta poza aia pe ecran.

Ca de obicei, am fost creativa de nevoie, pentru ca mi-era somn si nu aveam dispozitia sa scriu si sa sterg de o mie de ori. M-am decis sa impart articolul in 20 de cuvinte-cheie, sau concepte esentiale, pe care voiam sa le acopar in prezentare. Am gasit 20 de imagini care exprimau aceste cuvinte. Prin natura lor, imaginile spun o poveste mai complexa decat cuvintele de la care ai pornit, asa ca asta mi-a dat ideea simpla, dar perfecta, a unei prezentari-poveste.

20 de poze, 20 de cuvinte-cheie-momente-ale-povestii. Scap de sclavia celor 20 de secunde si pun PPT-ul sa lucreze pentru mine, nu invers.

Prima mea prezentare pecha-kucha ever a fost o experienta minunata, pe care as repeta-o zilnic. In primul rand, nu am avut niciun trac, fiindca nu depindeam de viteza cu care as putea sau nu sa citesc de pe o foaie. Aveam in fata mea, ca unic script, doar acele 20 de cuvinte-cheie si un citat cu care voiam sa ilustrez notiunea de colaborare. Aveam 20 de imagini misto de tot, care aveau potentialul de a fixa in memoria publicului macar cateva idei din ce aveam de spus. Aveam o poveste, aveam umor, aveam niste invataturi de tras si o bibliografie la sfarsit.

Mi-a placut experienta si mai ales ideea ca tehnologia trebuie sa lucreze pentru noi, nu invers. In scoli, unde uneori vorbim mult, o „pikachu” din asta ne poate obliga sa ne reducem mesajul la esenta si sa folosim timpul ramas pentru a pune si ceva in practica.

Daca n-ati facut niciodata o pecha-kucha, merge in orice context si va recomand experienta. Daca stiti ce e aia si aveti idei, opinii, ganduri, intrebari, astept comentarii.

Pecha Kucha pe scurt:

  • 20×20
  • spune o poveste despre ceva care te pasioneaza
  • urmareste sa informeze si/sau sa indemne la actiune
  • te obliga sa-ti intelegi bine mesajul si sa il transmiti cat mai limpede

De Madrid al cielo

Standard

„Desde la cuna a Madrid/ Y de Madrid al cielo” (Luis Quiñones de Benavente)

Din leagan, in Madrid/ Si din Madrid, la cer. Viata omului, rezumata de un dramaturg al Secolului de Aur spaniol.

„De Madrid al cielo” a ajuns sa insemne si ca mai misto ca Madridul e doar… raiul. Ai ajuns la Madrid, ai ajuns in inima Spaniei, in capitala tarii, in locul de unde se da ora exacta si se propaga accentul spaniol „castizo” (pur, autentic) care e atat de propriu acestui loc. In Madrid mi se pare ca lumea e la locul ei. Desigur, sunt constienta ca sunt doar turista si sigur ca cei care traiesc aici se lovesc probabil de neajunsurile locului, dar pentru mine, ca turista, e ideal.

Sa incepem osanalele:

  • strazi largi, trotuare late, marginite cu platani stufosi; terase si cafenele la tot pasul; spatii pietonale generoase; masini cu soferi rabdatori si amabili, care opresc la trecerea de pietoni cu mult inainte ca tu sa te fi hotarat daca treci sau nu (comparati cu experienta mea zilnica de „Turkish drivers never stop!”)
  • magazine adorabile, un puternic curent eco-bio-vegan care inseamna produse unice (la preturi mari), materiale ne-sintetice si niste sapunuri care miros minunat! Magazinasele in sine sunt adorabile, colorate, frumos parfumate. O bucurie!
  • monumente impresionante, bine pastrate, bine puse in valoare, turisti gramada care isi fac poze, istorie la tot pasul,
  • cladiri bine intretinute, ca noi, fara grafitti; cladiri de epoca elegante si maiestuoase, salvate chiar cu pretul de a fi transformate in altceva, vezi magazinul H&M Gran Via, in localul unul frumos teatru!
  • gradini de vara unde poti sa vezi filme intre gratis si 9 euro, filme vechi, noi, spaniole, straine, mute, muzicale, de toate felurile
  • stranduri multe, curate, intrare unica 4,5 euro pe zi
  • poezie in metrou si in autobuze, aer conditionat, fiecare statie de metrou personalizata cu ceva referire la ce vei gasi la suprafata (la statia Opera de ex. gasesti programul operei pe urmatoarea luna, la statia Goya pe pereti sunt expuse crochiuri de Goya etc.)
  • bilet integrat pentru toate mijloacele de transport (e drept ca nu au vapor, mare lipsa!)
  • Muzeul Prado – si Reina Sofia – si celelalte!
  • oameni diversi, din toate tarile Americii Latine, din toate zonele Spaniei si cam de peste tot de prin lume. Madridul are un aer inclusiv, poate si fiindca e Pride Week, dar chiar zice: esti binevenit asa cum esti. Prin urmare vezi si permanent si tocuri si bocanci si tatuaje si nu se uita nimeni la tine, nu te masoara si nu te cantareste nimeni (desi te pomenesti poate tu ca ramai uneori cu gura cascata!)
  • o curatenie mai mare ca in alti ani, taxiuri si uber regularizate (unele au la spate placa albastra care arata ca sunt vehicule de transport), inteleg ca totusi exista si frictiuni, dar se gasesc si solutii.

Barcelona era demult, Madridul e si el acum un oras pentru oameni si nu pentru masini. Desi am cursuri de la 8 la 4 zi de zi si sunt spre 40 de grade afara, cum scap de teme ies la plimbare prin oras. Spaniolii iau cina dupa ora 9 seara, la 11 noaptea inca se mananca si se vorbeste aprins, metroul merge pana la 1 noaptea, autobuzele de noapte merg toata noaptea.

Mi se pare un oras mai curat si mai sigur decat anul trecut. Nu lipsesc totusi romanii care spala parbrize la semafor, alti cativa dorm cu intreaga familie sub un pod, exista si unii care cersesc prin centru sau canta la acordeon, dar au inceput sa le faca concurenta venezuelenii si peruanii.

Am sentimente pentru Madrid, e orasul tineretii mele, ma leaga multe amintiri frumoase si ma bucur sa vad ca e bine ingrijit, ca e infloritor, ca e prietenos, ca e cosmopolit. Ma bucur sa vad ca se poate, chiar daca nu la Bucuresti… inca.

SanFranLA

Standard

Cand prietena mea, Alice, a aflat ca va pleca in State, imediat a sarit cu gura pe mine sa-mi iau si eu viza. Nu doar m-a batut la cap, dar m-a ajutat practic: am stat amandoua in fata calculatorului si am completat un formular care nu se incarca, nu se salva, nu se termina, trebuia luat de la inceput de mai multe ori…  Eu, cu rabdarea mea scurta, nici intr-o mie de ani nu razbeam cu acel website, dar Alice isi aprindea o tigara si zicea: asa am patit si eu, asta e site-ul, o luam de la inceput.

La ambasada m-a dus tot un prieten roman, fiindca era la mama naibii unde nu se putea ajunge decat cu taxiul, fiindca nu poti intra in cladire cu telefon mobil si nu era sa ma duc la mama naibii fara telefon, fiindca in momentele stresante din viata e bine sa te bazezi pe prieteni.

– Si de ce vrei sa pleci in America? m-a intrebat tipa de la ambasada (pe care o invidiasem cu 5 minute inainte, pentru ca vorbise PERFECT turceste cu perechea din fata mea).

– Oh, prietena mea Alice se muta in San Francisco si as vrea sa o vizitez la anul, am zis.

– Super, Christina, sper sa-ti placa America, mi-a zis si asta a fost tot.

Fast-forward juma’ de an. Alice e in Frisco si a venit momentul vizitei. Eu sunt obligata de programul de master sa-mi petrec o mare parte din vacanta de vara la Madrid, la cursuri. Ea e dornica sa vina in vacanta de vara acasa, in Europa. Eu – la scoala turca, ea  – la scoala franceza: e uimitor ca am reusit sa gasim o vacanta comuna. Nu a fost o luna, asa cum visam (luna aia cand eu inchiriam o masina si strabateam Route 66 de la un capat la altul si apoi mergeam la New York, Washington, New Orleans, Atlanta, Dallas, Portland, Seattle si in Florida), ci doar o saptamana.

– Imi pare rau, ne scrie Alice pe whatsapp cu cateva saptamani inainte sa plecam, mie si Danei, o alta prietena. Nu vom putea petrece toata saptamana la San Francisco pentru ca am o treaba la consulatul romanesc din LA. Voi va ganditi, daca vreti puteti ramane la mine acasa, dar nu va pot lasa masina, ca as vrea sa merg cu masina la LA.

– Pai ce, noi nu putem merge la LA? am strigat ca niste copii la pomul de Craciun.

Si asa s-a facut ca am mers la Los Angeles, am stat la hotel in Anaheim si Santa Monica, am vizitat Hollywood si Malibu, ne-am plimbat pe Venice Beach si am purtat sandale pentru prima data pe anul asta.

Mi-a placut in America. Am fost mereu cu gura cascata: uite un bus scolar, uite o casa cu veranda, uite asta, uite ailalta, incercand sa suprapun realitatea peste cunostintele mele din filme. O gramada de cultura americana pe care nu stiam ca o am s-a dovedit a-mi fi fost implantata in creier de jdemiile de filme si seriale pe care le-am vazut. Aici e asa pentru ca e asa… ah, uite, aici se face asa… ce tare e asta, exact ca in serialul cutare… Na! Eram la LA, locul unde se fac filmele. LA, care, pentru mine era = America.

Vizita la studiourile Universal mi-a placut la nebunie! Si parcul de distractii de la intrare e fain, si castelul Hogwarts, dar cel mai tare e turul studiourilor, the backlot tour, unde vezi masinile folosite in filme, padurea si dinozaurii din Jurassic Park, o gara de metrou din New York si cate si mai cate locuri in care ai locuit si tu cu imaginatia. Aia era America pe care voiam sa o vad prima, ca sa o pot apoi accepta pe cealalta, cea reala!

2c93b2f2-1655-4b93-8e39-2349612c4bc5

Decoruri de film

5f46647d-3c9e-4a9e-b48d-d8e53069493f

Bulevardul stelelor din Hollywood

639c93bb-ac41-409f-a409-15e13aa2e4e9

Aici se organizeaza Premiile Oscar

IMG_8009

Primul bus scolar ochit pe autostrada

De la San Francisco la LA am facut vreo 6-7 ore cu masina, oprindu-ne pe la benzinariile care rasareau dintre livezile de migdali. In benzinarii uimirea continua: wow! uite produsul asta! ce tare! uite cerealele astea! Asa am tinut-o cateva zile.

Stiati ca la benzinariile din California se vand medicamente (si la supermarket, dealtfel)?

Cand am ajuns la LA dupa o calatorie de o zi, am ramas uimita sa vad ce distanta mica strabatusem pe harta. America e foarte mare.

In LA m-am amuzat sa vad cat de prietenosi sunt oamenii. Poate fiindca era cald si soare. Poate fiindca e mai bine sa fii deschis si amabil decat ostil si furios. Cert e ca nu doar in servicii (unde erau over the top amabili si simpatici!), ci pur si simplu pe banca in parc, pe strada, stand la cafenea oamenii intra in vorba cu tine in cel mai firesc fel.

La restaurantul Benihana am fost pusi la masa cu o familie care urma sa se mute in Texas curand. Sotul si sotia sarbatoreau 15 ani de casatorie. Cei doi baieti, de 9 si 7 ani, rezolvau sudoku si cuvinte incrucisate pe o brosura furnizata de angajatii restaurantului.

– Hi guys, how are you? a inceput jovial tatal.

Uf! Ne-a vazut! Logic, doar nu eram invizibili. Dar acu’ nu mai putem vorbi romaneste, trebuie sa vorbim engleza.

Asa sunt eu, neprietenoasa.

In cinci minute eram la:

– Romania, cool! I’m afraid I don’t follow the news from that side of the world as much as I should. I bet Nadia Comaneci must be retired by now.

La sfarsitul mesei ne salutam ca niste buni prieteni. Copiii au fugit dupa Dana s-o imbratiseze.

– Say hi to your daughter too, au zis ei, simpatici. Dana le spusese ca fetita ei e cam de varsta lor.

 

Cand am ajuns inapoi la San Francisco am constatat ca oamenii erau la fel de prietenosi si acolo. Am reusit sa ma tin de promisiunea facuta acum trei ani si am revazut-o pe Carrie. Cei trei ani s-au topit instantaneu si parea ca ieri ne spusesem pa, in complexul Purva Venezia din Bangalore, unde eu locuiam in blocul D si ea in blocul F. I-am comunicat uimirea mea si observatiile mele despre … hmm … America. Bucatica aia pe care o vazusem si traisem eu in patru zile.

Stateam la o masa intr-un restaurant mexican („Trebuie sa mananci tacos!”).

– Adevarul e ca n-am mai fost la LA de vreo zece ani, zicea Carrie. Cred ca s-a schimbat.

Atunci, parca pentru a ne intari spusele, domnul de la masa de alaturi zice:

– O, da, s-a schimbat mult.

Si apoi el si Carrie se lanseaza intr-o conversatie despre zona cutare, padurea cutare, dealul cutare. Apoi domnul ne recomanda o expozitie si o cafenea, ne luam ramas bun, plecam.

– Da, vezi, ai dreptate, reflecteaza Carrie pe drum. Chiar asa e la noi: interactionam ca si cand ne-am cunoaste, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata altfel.

S-a terminat repede calatoria in America, iar jet lag-ul de dupa a durat cinci zile. In San Francisco am facut cel mai haios tur cu autobuzul din viata mea. In Santa Monica mi-a iesit in cale din senin statuia zeului Ganesha si m-am bucurat. Venice Beach mi-a amintit de Goa si de vara. De fapt acolo era vara, cu toate cele 28 de grade.

Supermarketurile sunt imense. Librariile sunt infinite. Portiile de mancare, cum mi se spusese, sunt mari. Am vazut primele manechine grase intr-un magazin. Carucioarele de la supermarket au pe roti o substanta care interactioneaza cu spatiul de parcare ca sa invarta rotile. Rotile se blocheaza cand le scoti din zona de parcare, ceea ce le face inutile pentru hoti si vagabonzi. Am vazut in suburbiile San Francisco-ului niste slums ca in Mumbai. Am vazut livezi de migdali si steagul american fluturand in curtile oamenilor.

Am fost in America pentru prima oara si ma mai duc.

 

Sticks and Stones

Standard

Pentru cursul meu de master am citit o carte despre bullying (hartuirea care apare in contextul scolii, in general a elevilor mai mici sau mai slabi de catre cei mai mari sau mai puternici). E o carte care prezinta trei cazuri de hartuire – doua cu deznodamant pozitiv, in care victimele au reusit sa depaseasca cu succes momentul si unul in care victima si-a luat viata – si te lasa sa-ti tragi propriile concluzii. Cartea prezinta, de asemenea, o perspectiva echilibrata si bine documentata asupra legislatiei in vigoare in Statele Unite si porneste o discutie interesanta despre hartuirea online. Se numeste Sticks and Stones: Defeating the Culture of Bullying and Rediscovering the Power of Character and Empathy de Emily Bazelon si a fost publicata in 2013.

M-a mirat ca ni s-a cerut sa citim o carte despre bullying la un curs de tehnologie, dar cand am ajuns la capitolul despre cyberbullying am inteles. In anul 2010, autoarea acestei carti a petrecut luni de zile investigand sinuciderea unei tinere americane pe nume Phoebe Prince. Aceasta sinucidere a primit numele de „bullycide,” fiind una din primele sinucideri documentate ale unei victime a hartuirii online. Cu toate acestea, atunci cand a investigat cazul, Bazelon a descoperit ca lucrurile nu erau asa de simple cum fusesera prezentate in ziarele de scandal. Parafrazand, concluzia articolelor ei din 2010 este ca nu se poate spune clar ca una e doar victima, iar ceilalti sunt agresorii. Victima a provocat anumite reactii, a incalcat anumite norme ale grupului pentru care a fost agresata si a raspuns, la randul ei, cu agresivitate. Dar ramane faptul ca victima e moarta, iar colegii ei sunt in viata. Un tribunal din Statele Unite i-a condamnat pe acesti sase tineri (toti elevi de liceu la momentul producerii faptei) la inchisoare, dar pedeapsa a fost apoi schimbata pentru munca in folosul comunitatii.

Pornind de la aceasta investigatie din anul 2010, Emily Bazelon a continuat sa cerceteze fenomenul hartuirii in scoli si sa vada ce solutii s-au gasit de-a lungul timpului – sub forma de programe, de legi sau alte masuri care au reusit sa diminueze sau chiar sa stopeze acest fenomen.

Titlul cartii, Sticks and Stones, se refera la o zicala englezeasca (‘Sticks and stones will break my bones, but words will never harm me’ – in traducere si adaptare: Imi poti rupe oasele cu bete sau cu pietre, dar cuvintele tale nu-mi fac rau). E o expresie la fel de veche ca fenomenul hartuirii in scoli, spune autoarea. Dintotdeauna a existat o forma de hartuire, fiindca intre elevi se stabilesc niste relatii de putere. Expresia citata in titlu arata, intr-un fel, ca nu trebuie sa bagi de seama toate insultele care ti se arunca – un sfat pe care, cu siguranta, ni l-au dat si parintii nostri la un moment dat. Si in Romania spunem „cainii latra, ursul merge”, sau „cainele care latra nu musca” – cu alte cuvinte, vorbele nu pot rani fizic.

Totusi studiile de psihologie arata ca vorbele pot rani si chiar lasa urme pe viata – e drept, nu tuturor, fiindca nu toti suntem la fel de sensibili. Poate ca pentru unii copii e usor sa ignore rautatile, sa raspunda cu aceeasi moneda, sa-i puna la punct pe cei care-i hartuiesc, dar pentru altii hartuirea poate fi o tortura psihica ale carei sechele continua chiar si la maturitate. Si adultii pot hartui, zice Bazelon. Si adultii se comporta – mai ales la locul de munca – ca niste copii in curtea scolii. Si acolo se schimba vorbe dureroase, barfe, insulte care ranesc. Dar, mai nou, internetul a devenit mediul unde hartuirea scapa de sub control, pentru ca se produce adesea sub protectia anonimatului.

Ca solutii, autoarea listeaza cateva programe derulate in Suedia si in Statele Unite la nivel national sau la nivel de district, programe prin care se pune accentul pe rasplatirea comportamentelor pro-sociale, mai degraba decat pe pedepse. Din pedepse nu invatam mare lucru, argumenteaza autoarea, ba uneori ne pot inrai. In fenomenul de hartuire se manifesta intotdeauna o relatie inegala de putere, iar copilul cu mai multa putere (fie fizica, fie sociala), adica hartuitorul, intotdeauna are ceva de castigat din asta. Solutia ar fi sa ne intrebam: cine pe cine hartuieste? Care este profilul psihologic al victimei? Dar al batausului? Ce castiga fiecare din aceasta relatie? Cine face parte din cercul lor social?

O scoala din Statele Unite a implementat conceptul de „scoala fara bagatori de seama.” Atunci cand un copil e agresat, cineva e lovit sau se isca o cearta, de obicei exista un numar de bagatori de seama care fie observa (uneori incurajeaza!) conflictul, fie isi vad de treaba lor pentru ca nu stiu cum sa reactioneze. In aceasta scoala, directorul, profesorii si consilierii au organizat cursuri cu elevii pentru a le prezenta modalitati pozitive de actiune atunci cand observa un conflict sau un act de agresiune. Studiile au aratat ulterior ca hartuirea a scazut cu 70% atunci cand n-au mai existat elevi bagatori de seama, ci elevi activi care au stiut sa spuna „Stop”, sa ceara ajutor sau sa treaca de partea victimei. Atunci cand un bataus l-a impins pe un elev nou si acesta si-a scapat pe jos manualele, in loc sa rada sau sa se prefaca ca nu vad nimic, elevii din jur l-au ajutat sa-si stranga cartile si l-au asigurat ca „nu suntem toti ca X-ulica.” Profesorul de serviciu a intervenit si el, nu sa-l pedepseasca pe X-ulica neaparat, ci sa faca un check in, adica: „X-ulica, esti ok? Ce-a fost cu faza aia?” X-ulica, rusinat, si-a cerut scuze ca a intrecut masura.

Intr-o alta scoala, tot din SUA, unde elevii veneau cu arme si droguri la scoala, directorul s-a intalnit personal cu diferite gasti din scoala si le-a pus in vedere faptul ca la scoala sunt toti elevi. „Ce aveti voi de impartit acasa, va priveste. Aici veniti sa invatati si nu aveti voie nici cu cutite, nici cu droguri.” A mers pana acolo incat a exmatriculat cativa batausi renumiti, fara posibilitate de reinscriere. Apoi a concediat profesorii care nu-si faceau treaba, inchideau ochii sau erau neglijenti. „Avem nevoie de profesori pasionati si implicati,” a argumentat el. „Copiii au nevoie sa se simta vazuti, ascultati si intelesi. La scoala trebuie sa se simta in siguranta. Numai dupa ce reusim asta putem sa ne asteptam sa invete ceva.”

Daca autoarea acestei carti trage, totusi, o concluzie, aceasta este ca abordarile personale sunt, uneori, foarte eficiente, pe principiul „omul sfinteste locul.” Atunci cand e vorba de programe anti-bullying dezvoltate de cercetatori in educatie sau de ONG-uri, rata lor de succes e direct proportionala cu investitia de timp si interes a scolii. Un program va avea rezultate vizibile abia dupa primul an, poate, timp in care unii mai nerabdatori ar putea sa-si spuna „de ce pierdem vremea cu asta, oricum nu ajuta la nimic.”

Cartea e densa si greu de citit. Jurnalismul narativ pe mine ma prinde daca e sa citesc 10-15 pagini, dar pentru 386 de pagini e un stil cam greoi. Am citit-o pe sarite, asa cum mi s-a parut mie ca are sens, nu cum a organizat-o autoarea. Am citit-o cu creionul in mana, pentru ca mi-a ridicat foarte multe intrebari si m-a facut sa ma gandesc la experienta mea si ca elev, si ca profesor. La sfarsit am citit-o din nou, in ordine, pentru ca am inteles si logica acelei ordini.

Si m-am intrebat cum stam cu hartuirea in scolile din Romania? Cum stam cu educatia profesorilor in acest sens? Cum stam cu mesajele rautacioase pe Snapchat sau Instagram? Si, pana la urma, e treaba scolii daca elevii se insulta intre ei online atata timp cat la ore isi vad de treaba?

 

 

Perlele elevilor

Standard

Am corectat de curand lucrari ale elevilor din intreaga lume, participanti la bacul international la materia numita „Teoria cunoasterii”. E oficial: perlele fac parte din faptul de a fi elev si de a da un examen.

Iata cateva exemple:

  • mi se pare trist ca Copernic si Galilei nu aveau acces la tehnologia de azi. Ar fi descoperit mult mai mult decat cu telescopul.
  • Istoria ne foloseste la a aduna informatii din trecut, dar pe urma apar alte puncte de vedere si mai rau ne zapacim.
  • „cunoasterea este o forta care absoarbe esenta celor ce o poseda”
  • ca sa cunosti ceva, trebuie sa iei informatie noua si sa o adaugi in creier peste informatia veche – cam ca atunci cand treci un numar nou in agenda, apoi agenda se face mai lunga
  • stiintele naturale sunt stiintele care creeaza lumea din jur
  • matematica e utila cand te duci la magazin, ca sa nu te pacaleasca la rest
  • „omenirea s-a intrebat ce este cunoasterea inca de la inceputurile sale, cand, abia ridicata din cenusa dinozaurilor, a inceput sa-si puna intrebari despre univers”
  • „cel mai important moment al secolului XVI a fost cand doi oameni de stiinta au aruncat de la balcon doua sfere, ca sa dovedeasca acceleratia gravitationala”
  • „in timp ce se gandea la diverse lucruri, Descartes a ajuns intr-o stare care acum se numeste scepticism cartezian”
  • „desi nu si-a potolit niciodata setea pentru adevar, Descartes a ajuns intr-o zi la concluzia ca gandeste ca sa existe”
  • „Invatam istorie pentru ca s-au intamplat razboaie si chestii, dar si pentru ca oamenii sunt curiosi. Altfel puteau sa uite ca s-a intamplat si nu mai trebuia sa invatam istorie.”
  • Jesus Christ is a man that was known to walk on large bodies of water
  • Si-atunci te intrebi: cine a atins magnitudinea tristetii? Chiar daca am multe teme, pot eu sa ma simt la fel de trist ca cineva caruia ii moare o ruda?
  • pentru ca mergem la scoala, noi nu ne mai speriem de foc si nu mai credem ca e ceva produs de zei
  • atunci cand omul a cunoscut bacteriile, omul a inteles ca nu tot ce exista in univers e accesibil prin cele cinci simturi
  • am constatat ca mi-e foarte greu sa fiu de acord cu ceva cu care nu sunt de acord

Voiam doar sa zic, apropo de perlele de la Bac: nu cred ca ele sunt reflexia crizei din sistemul romanesc de invatamant. Cred ca ele reflecta judecata unor pusti de 18 ani care asculta la ore cu juma de ureche si gandesc cu cuvintele adultilor din jurul lor. Ele reflecta faptul ca examenele sunt un mod limitat de a evalua gandirea unui elev, maturitatea, pregatirea pentru viata. Daca asta se vrea a fi evaluat… oricum demult bacul nu mai e un examen de maturitate. Reflecta poate si faptul ca unele scoli nu au ca misiune pregatirea elevilor pentru viata, ci doar „manarea” lor printr-un sistem care si-a pierdut intelesul.

Laptop in clasa – da sau nu?

Standard

Pentru ca din cand in cand nimeresc in pozitii de middle leadership care ma fascineaza si ma inspaimanta totodata, m-am decis sa fac un master in school administration & leadership, ca sa nu ma mai inspaimante lipsa mea de pregatire. Am inceput acum al doilea curs al celul de-al doilea an si e un curs de tehnologie, asa ca sunt entuziasmata sa aflu cum folosesc alte scoli aceste instrumente digitale pe care le avem cu totii la indemana in anumite locuri ale lumii.

Scoala unde am lucrat in India era 1:1 iPad la clasele primare si 1:1 laptop/ byod la clasele de gimnaziu si liceu. Cu alte cuvinte, toti elevii de primara primeau de la scoala gratis un iPad pe care il foloseau pentru a invata (si-l returnau cand paraseau scoala, si-l reparau pe banii lor daca-l stricau), iar cei de la gimnaziu primeau un laptop. Clasele mari, a 11-a si a 12-a, erau BYOD (bring your own device – adu-ti propriul laptop). Interesant e ca telefoanele mobile, in tot acest timp, stateau incuiate in dulapioare si nu puteau fi folosite decat dupa ore. Avantajul unei scoli unde elevii au acces la tehnologie non-stop? In primul rand, cantitatea de hartie economisita. Atunci cand lectiile, temele si notitele sunt pe suport digital, e mai greu sa pierzi foaia, sa-ti manance catelul tema, etc.

Nu cred neaparat in distinctia lui Prensky intre digital natives si digital immigrants, dar mi-e limpede ca pe copii accesul la tehnologie ii ajuta si sa se organizeze mai bine, si sa fie mai atenti la ora, si sa invete fiecare la nivelul lui, ceea ce intotdeauna duce la bucurie, mai degraba decat la frustrarea care se naste cand toti progreseaza artificial in acelasi ritm. Noi, profesorii, puteam sa monitorizam prin Google Classroom munca elevilor, iar portofoliile erau cumva mai usor de organizat.

De asemenea, directorul scolii promova scoala prin social media, Twitter in special. Nu era neobisnuit sa vezi elevii la lucru si profesorii cu telefonul in mana, facand poze pe care le incarcau imediat pe Twitter folosind un anumit #hashtag. Avantajul? Twitter face la sfarsit de saptamana un colaj cu pozele saptamanii, iar acest colaj practic constituia o oglinda a activitatii noastre in saptamana respectiva – adica cel mai simplu de generat si de efect newsletter pentru parinti.

In scoala unde lucrez acum, folosim la comun niste iPad-uri pe care le inchiriem pe ora sau pe zi de la IT. Fiindca nu sunt ale copiilor, nu le putem personaliza, deci gasim pe ele diverse aplicatii, instalate de diversii profesori care au folosit aceste iPad-uri la ore. Mai exista posibilitatea sa folosim sala de calculatoare de la biblioteca, unde se poate lucra cu PPT sau Word, elevii pot cauta informatii pe internet etc. Si aici elevii isi lasa telefoanele la dulapior, dar au voie sa le aduca cu ei in clasa, cu permisiunea profesorului, asa ca putem folosi la ora sisteme de invatare si recapitulare interactive, precum Kahoot!, Quizlet sau Nearpod. Legile din Turcia nu permit incarcarea pozelor cu elevii pe social media, asa ca nu folosim Twitter pentru a ne promova activitatea.

La cursul pe care l-am inceput invat despre diferenta care exista intre o ora normala, planificata normal, in care, printre resurse, includem si accesul la calculator, internet etc. si o ora – sau un curs – transformate prin folosirea tehnologiei. In al doilea caz, nu mai zicem „deschideti laptopurile”, cum am zice „deschideti cartile”, ci am configurat un mediu virtual de invatare in care elevii primesc feedback si avanseaza in ritmul propriu, in care fiecare stie ce are de facut si ce resurse poate folosi – cu alte cuvinte, am creat conditii pentru invatarea personalizata. Mai vorbim si despre cum ne raportam, ca profesori, la tehnologie. Daca am inlocuit cartea cu internetul, am pierdut multe din avantajele oferite de internet, in principal legatura instantanee dintre diverse locuri ale lumii. Am putea intra in legatura prin internet cu elevi din alte scoli, cu persoane de la care avem ce invata, experti din diverse domenii, etc. In fine, posibilitatile sunt multe.

Limitarile? Accesul – in multe locuri. Lipsa de cunostinte a profesorilor, sau mentalitatea conform careia computerul se foloseste la ora de informatica. Controlul – cum stiu ca elevul isi face treaba si nu pierde vremea pe facebook, mai ales la clasele mai mari? Lipsa unor proceduri specifice la nivelul scolii, a unui regulament intern de folosire responsabila a tehnologiei la care avem acces. For that matter, cum stiu ca profii isi fac treaba si nu stau pe facebook?

Solutii? Bugete pentru dotarea scolii cu tehnologie – conform unui plan care include modurile de folosire si beneficiile pe care vrem sa le obtinem. Educatia profesorilor. Educatia elevilor. Educatia parintilor („nu, nu pierd vremea pe computer, chiar invata”). Pe buna dreptate se pune problema timpului pe care copiii il petrec in fata ecranelor – nu vrem sa-si strice ochii, nici sa devina dependenti de tehnologie.

E o discutie interesanta si astept sa vad cu ce ma mai destept in urma acestui curs.

Ziua limbii materne

Standard

„Miss, what is your mother tongue?”
„Romanian.”
„Can you say something in Romanian?”
„Da, normal ca pot. Numai ca tu nu vei intelege nimic si te vei simti pierdut si frustrat, asa cum ma simt eu uneori cand voi vorbiti toti in turca.”
„Wow! I mean… was that Romanian? Because it didn’t sound like a language. I mean… I didn’t understand a single word.”
„Do you know any Romanian words?”
„I know you guys say „da” for „yes”. Could you say „da”?”
„Da.”
„Now it sounds like you’re speaking Romanian!”
#worldmothertongueday

Munca sau familia

Standard

Clasa a opta invata meseriile in spaniola si, in general, vorbim despre munca, job, ce vor sa faca in viata, ce inseamna un program de lucru, work-life balance, cum ne alegem o profesie, in ce masura studiile trebuie sa ne conduca spre un anume job, ce inseamna salariat, ce inseamna antreprenor, cu ce se ocupa parintii lor si cat timp le ia asta etc. Azi am vazut un filmulet cu interviuri cu diversi angajati, ceva foarte simplu, la nivelul lor de incepatori, dar care a dus la niste discutii interesante.

In film, un fotograf, un chelner si un jurnalist (toti barbati!) povesteau despre meseria lor. Calatoresc mult si asta imi place, zicea jurnalistul. Stau mult in picioare si muncesc 12 ore pe zi, iar plata nu e cine stie ce, zicea chelnerul. Dar am doi copii si o rata la banca si trebuie sa castig bani. Fotograful spunea ca, in general, e un tip timid, dar prin prisma meseriei a invatat sa relationeze cu oamenii si si-a deschis un studio foto.

– Cat de mult ii place chelnerului meseria lui? am intrebat.
– Nu-i place, dar ce sa faca? Are nevoie de bani sa-si intretina familia.
– Da, oamenii muncesc doar pentru bani! a oftat un baiat, care ne spusese ca isi vede tatal foarte rar, fiindca e mereu plecat in calatorii.
– Atunci sa eliminam banii de pe pamant, am zis eu. Sa facem o lume fara bani. Atunci nu mai are rost sa muncim.
– Dar ce, fotograful e mai fericit? El e timid, dar trebuie sa-si atraga clientii. Sigur ar prefera sa lase pe cineva mai extrovertit sa faca partea asta, dar nu-si permite sa plateasca un angajat.
– De ce trebuie sa muncim? am intrebat. Voi abia asteptati sa terminati scoala, ca sa fiti mari si sa munciti. Dar nu e tot o constrangere?
– Schimbi o rutina pe alta…
– Pai nu?
– Cand muncesti poti sa-ti alegi cariera, sa faci ce-ti place. Dar la scoala nu iti poti alege materiile, de aceea uneori faci si ce nu-ti place.
– Dar daca faci ce-ti place si nu castigi destui bani si mai trebuie sa faci si ce nu-ti place?
– Iar revenim la bani.
– Chiar nu-i putem elimina de pe pamant, cum a zis Señorita, pentru ca nu e posibil.
– Deci muncim pentru bani, dar e bine sa ne alegem un job care ne place.
– Deci muncim pentru bani si sens, misiune, sentimentul ca aducem un folos in aceasta lume oferindu-i talentele noastre, am spus.
– Asta suna frumos.

– Ce mai important, munca sau familia?
– Familia!
– Daca familia ar fi mai importanta, atunci tata ar sta mai mult acasa.
– Deci cei mai importanti sunt banii! Banii pentru a cumpara lucruri familiei, sau pentru vacante…
– Adica sacrifici familia acum pentru binele ei de mai tarziu.
– Ce, chelnerul ala nu poate sa-si gaseasca alt job, daca tot e prost platit?
– Sau sa-si deschida restaurantul lui. Eu asa as face.
– Pai cu ce bani?
– Pai faci mancare la tine acasa si iti faci reclama pe internet si aude lumea de tine si vine si iti da bani.

 

Alta generatie! Internetul poate orice.

 

O intamplare amuzanta cu Queen si copilasi de 6 ani

Standard

Din seria „Bohemian Rhapsody”, urmatoarea intamplare adevarata s-a petrecut la noi in scoala saptamana trecuta.

Acum cateva zile o colega era de serviciu pe hol cand a auzit un pusti de la clasa pregatitoare cantand „Under pressure”. Ce tare! si-a zis. De unde stie un copil asa de mic un cantec atat de vechi? Din intamplare, la iesire a dat de tatal copilului, care-l astepta sa-l ia acasa. I-a povestit intamplarea si tatal a zis ca nu se mira deloc, pentru ca pustiul e un geniu la tobe, face percutie de un an si e fascinat de Queen pentru ca intreaga familie a vazut Bohemian Rhapsody la cinema! Si nue nici pe departe singurul din clasa, a adaugat tatal.

Super! isi zice profa. Maine ii surprind cu un „We are the champions” la prima ora. Zis si facut, copiii incantati, multi stiau sa cante refrenul. Apoi, in timp ce lucrau, l-a surprins pe micul tobosar si cu un „Under pressure”.

– Ce tare! i-am zis.

– Stai sa vezi poanta, zice colega razand. Poanta e ca de-atunci nimeni nu mai canta „The Good Morning Song” cu personaje din desene animate, cum faceam noi de obicei. Toti vor Queen!

 

In al noualea cer

Standard

E ora 4:30 si sunt la scoala de noua ore. Am optional cu sapte fete cucuiete de 11-12 ani, care vorbesc toate deodata in turceste, tipa si se bucura ca orice copil. Mi-s dragi, dar azi nu pot nici sa le vad, asa o durere de cap am. Stabilim sa vorbim pe rand, dar imediat urla, prinse de proiectele pe care le fac de a ajuta niste catei vagabonzi sa petreaca iarna intr-un adapost cald. Sunt entuziasmate. Eu simt ca-mi explodeaza creierul.

Uite cum facem, zic, hai sa punem un sef. Eu am o durere de cap si nu pot sa va ascult pe toate odata. Hai sa punem pe cineva in charge. Cine se ofera?

Lara a ridicat mana prima, deci ea e sefa. Celelalte fete nu sunt invidioase, pentru ca saptamana viitoare le vine si lor randul. Lara le organizeaza pe toate, in turceste. Trec prin lista de „to do” si bifeaza ce au facut deja. Fac planul pentru ora asta. Derin se pune pe sine la calculator, sa lucreze la prezentarea pe care o vor face in fata intregii scoli, de pe scena, in prima saptamana din ianuarie. Ceylan si Maya si-au adus culorile si vor sa coloreze; fac niste postere pentru a-si face reclama. „si cateii au suflet!” graieste un poster. „O mica donatie, o mie de zambete!” anunta altul. Ece vrea si ea sa coloreze. Defne si Deniz trebuie sa exerseze la vioara pentru piesa pe care o vor prezenta la concurs.

Lara vine la mine, cam fastacita:

Pot sa va rog ceva? Nu ma deranjeaza sa fiu sefa azi, dar nu-mi place sa fiu singura. Putem fi doua sefe?

Doamne! Imi vine sa o pup! Normal ca da.

Cele doua sefe lucreaza de zor la PPT. Cele doua violoniste exerseaza cu talent. Cele trei artiste scriu mesaje emotionante despre cateii carora le e frig in aceasta iarna. Se aud vocile lor si viorile fetelor. Brusc, imi dau seama ca nu ma mai doare capul. De fapt sunt foarte fericita. Iau telefonul si le filmez, pe rand, pentru concursul „cea mai buna echipa” din februarie. Sunt asa mandra de ele!

– Miss Christina, zice una din cele doua sefe, cred ca acum esti in al noualea cer.

– De ce crezi asta?

– Asa sunt de obicei profesorii atunci cand elevii lucreaza si nu fac galagie.

IMG_2340

O echipa de milioane!

We will rock you

Standard

Ma spal pe maini la baie, inainte de teza de la clasa a sasea. Intra cateva fete de a sasea. Tipa, asa cum vorbesc intre ei toti copiii din vremurile astea. Mai tipa si fiindca doua sunt in toaleta si a treia le asteapta la oglinda.

– Mor! Mor de frica! Cica e foarte grea teza! striga una.
– Tu esti la germana sau la franceza?
– La franceza, dar am vorbit cu cei de la B, care au dat de dimineata. Au zis ca au facut varza, ce ma fac? Allah Allah, nu mai tin minte nimic!
– Asa au zis si de spaniola, tot cu o fata de la B am vorbit, striga una ca sa acopere zgomotul apei trase. Iese din cabina, si striga: MOR de frica!

Am observat o chestie la elevii mei de aici: au o anumita inclinatie dramatica. Nimic nu este ceea ce este, ci mereu e mult mai mult. Au o placere a exagerarii, se mira zgomotos, se sperie din nimic, folosesc cu usurinta hiperbola ca figura de stil. Si cel mai tare se accentueaza aceasta trasatura in preajma tezelor, cand „Bismillah!” (Doamne-ajuta!) e mai puternic decat toate orele petrecute cu cartea in mana.

Urmeaza sa intru la clasa a sasea D si banuiesc cam in ce trepidatie ii voi gasi. Dar am un plan.

Intru vesela, cu cea mai linistita mutra. Evident, ii gasesc in culmea isteriei, se monteaza unii pe altii si striga ca apucatii. Deschid geamul si respir adanc aerul rece. Doua fete, automat, ma imita.

– E greu examenul? intreaba una dintre ele.
– Deloc, raspund zambind. E un moment minunat de a va etala cunostintele acumulate in acest semestru. Sunt sigura ca voi fi foarte mandra de voi.
– Dar ne-au zis cei de la B ca e greu!
– Eu va cunosc foarte bine. Sunteti o clasa de elevi muncitori si constiinciosi. Am avut niste ore superbe semestrul asta. Nimic din aceasta teza nu are cum sa va ia prin surprindere.

Copiii se linistesc, ca prin farmec. Se simt destul de mandri de ei insisi acum. Ce-i drept, nu ii mint. Chiar sunt o clasa excelenta, cu care faci ore de drag. Chiar au muncit foarte mult. Chiar sunt sigura ca si-au petrecut weekendul invatand. Chiar nu are ce sa-i ia prin surprindere. Si ei percep, dincolo de cuvintele mele, sinceritatea si siguranta cu care le vorbesc.

Ca dovada, Melek spune:
– Cum sa fac sa ma linistesc? Am asa niste emotii! Simt ca am uitat tot!
– Tot ce stiu e bine ancorat in mintea mea. Sunt pregatita pentru acest examen si decisa sa arat tot ce stiu. Imi va fi usor sa ma concentrez si sa raspund corect la toate intrebarile, ii zic, in chip de voce interioara.
– Dar eu cum sa fac? miorlaie si colega ei de banca. Eu chiar am uitat tot.

Are in mana un creion cu un cap de trol.
– Ce tare! zic. Trolul a captat toate cunostintele alea pe care tu le-ai uitat. Daca te incurci la examen, trebuie doar sa-l intrebi pe trol.

Pufneste in ras.
– Bine, trolul o sa-mi sopteasca, zice conspirativ.

Intre timp am deschis calculatorul si am pornit pe youtube un cantec la care nu se asteapta. Desi e un film 13+, toti acesti copii au vazut „Bohemian Rhapsody” si in scoala e o nebunie Queen cum n-am mai vazut de cand eram eu de varsta lor! Pregatesc pe youtube „We are the champions”. Conectez proiectorul, ca sa se auda prin boxe in toata clasa. Pe tabla interactiva se afiseaza catalogul electronic, dar, in timp ce fac prezenta, din boxe rasuna:
„We are the champions, my friends.
And we’ll keep on fighting ‘til the end.
We are the champions.
We are the champions.
No time for losers
‘Cause we are the champions of the world.”

Copiii canta entuziasmati, iar cand ajungem la „of the world”, eu cant „of the Spanish exaaaaaaaaaaaaaam” si ei aproba. Le-a revenit memoria; sunt gata sa dea ochii cu foaia de hartie, ba chiar abia asteapta sa-mi arate ca „they are the champions.”

Nu-mi plac examenele, tezele care uniformizeaza si pun presiune pe copiii asa de mici. Dar cand lucrezi intr-un sistem unde n-ai de ales, e important sa abordezi aceste momente cu o atitudine de invingator. Multumesc, Freddie Mercury! Azi noi am fost „the champions of the Spanish exam!”

Ciudatenii

Standard

Dinte

Vis ingrozitor azi-noapte: m-am trezit brusc cu o durere ascutita intr-unul dintre dintii din fata. Ah, sentimentul ala cand te uiti la ceas si e 4 dimineata si pe tine te doare ceva si nu vrei sa te doara nimic, pentru ca trebuie sa dormi, pentru ca la 6 suna ceasul sa pleci la scoala.

De ce, de unde? Nu am facut nimic, nu m-am lovit, dintele e sanatos. Si vreau sa dorm! Sa ma duc sa ma uit in oglinda de ce ma doare? Am pipait nitel: nu are carie, nu m-a mai durut niciodata. Sa ma scol? Poate sa ma spal pe dinti? Dar nu vreau sa ma scol! Lasa ca-l vad maine dimineata. Dar nu voi mai putea musca poate?! Nu voi putea manca un mar! Lasa ca vad maine dimineata.

Cand m-am trezit: fusese doar un vis. Nu ma durea nimic. Dintele, pe care azi l-am pipait obsesiv, nu are nicio problema. Facebook memory scrie: azi e un an de la izbucnirea ingrozitoarei dureri de masea – „maseaua cu ac” de anul trecut.

Memoria corpului?

Eu

E 7 jumate si imi fac intrarea in cantina scolii, somnoroasa si adormita. Ma mir ca reusesc sa mai si salut in turca, in starea de somn in care sunt. E iarna si e intuneric afara inca si in cantina miroase a ciorba de linte si arunc repede o privire sa vad ce mancam si mancam chiar ciorba de linte, ou fiert si branza si legume si ceai. Imi iau farfurie, tacamuri. La care masa sa ma asez? Mereu ma asez la aceeasi masa, „masa strainilor”, unde se vorbeste in engleza si-n spaniola, dar uneori e plin, asa ca ma asez la o masa unde se vorbeste in turca. Oricum, de ce ma agit, la cum dorm pe mine oricum nu aduc nicio contributie la conversatie, indiferent in ce limba.

Dar da, trebuie sa ma asez undeva. Si dorm pe mine. Arunc o privire la masa „strainilor” si, brusc, ma trezesc. Pentru ca ma vad la masa. Eu stau deja la masa si mananc! Eu stau la masa si mananc, dar eu stau la coada cu o farfurie in mana sa-mi iau mancare. Una dintre noi nu e reala, zic si, sure enough, cea de la masa nu sunt eu, ci e colega mea Carmelle de la scoala primara, care e filipineza si nici macar nu seamana cu mine. Carmelle nu vine des la micul dejun, de aceea nu sunt obisnuita sa o vad acolo, dar ce trebuie sa se fi intamplat in capul meu ca sa mi se para ca sunt eu?!

In fine, astea sunt ciudateniile zilei de azi.

Biserici ortodoxe din Istanbul

Standard

In acest weekend Alina ne-a dus intr-un tur al catorva biserici ortodoxe din Istanbul.

Am inceput excursia in Hasköy, la biserica romaneasca. O cladire imprejmuita de un zid mare. N-as fi stiut sa ajung acolo, daca nu era Alina. Dar in biserica romaneasca se vorbea romaneste, in jur era o gradina in care cresteau rodii si struguri si pastea un card de gaste, iar in spate se gaseau si niste morminte din vremuri stravechi. Un loc care mi-a amintit de ashramul lui Sri Ramana Maharishi, din India: vegetatie semi-salbatica, un mormant zis sfant (aici, al Sfintei Arghira), o atmosfera de pace. Am aprins o lumanare si imediat ma pomenesc apucata de brat:

– Dar ce devreme ai venit, draga!

O doamna cu parul cret si roscat, cu basma pe cap. In biserica romaneasca scrie la intrare ca femeia trebuie sa poarte basma, conform traditiei. Pe mine m-au primit si fara.

Doamna se fastaceste cand ma intorc cu fata.

– Vai, scuzati-ma, semanati foarte bine cu o prietena de-a mea. Stiti, o astept sa vina. Dar dumneavoastra de unde sunteti, ca nu v-am mai vazut pe aici?

In biserica romaneasca nu e usor sa treci neobservat.

De la Hasköy trecem cu un vaporas la Ayvansaray si intram aproape numaidecat in biserica Maicii Domnului Vlaherne, adica biserica valahilor din vechiul Constantinopole. Aici e si un izvor cu apa sfintita. Un baiat umple sarguincios, de la robinet, sticlute mici si albe de plastic. Alina ne spune povestea crestinilor prigoniti, carora in acest loc li s-a aratat Fecioara Maria, care a lasat acoperamantul ei sa cada peste grupul de crestini, salvandu-le viata. Chiar langa noi e un grup de turci musulmani, care asculta aceeasi poveste, povestita de ghida lor in turceste.

Acoperamantul Maicii Domnului a ramas in acea biserica multi ani, biserica a ars… secolele sunt lungi si multe se pot intampla. Dar izvorul a continuat sa dea apa sfintita, numele de Vlaherne s-a pastrat, pelerinii au continuat sa vina.

Dupa o consultare amanuntita cu Google Maps, Trafi si alte aplicatii, intre metrobus, autobuz si picioare alegem un taxi. Soferul nu stie unde este biserica Balıklı Meryem Ana (Fecioara Maria cu Pesti?! ma mir, apoi decid ca Balıklı poate fi numele cartierului) si ne tot zice ceva de un cimitir. Pun google maps si il ghidez in turca mea destul de fluenta cand vine vorba de a ma descurca prin marele oras. Cand ajungem, e chiar locul de care ne spusese el, langa cimitirul armenesc. Nu stia ca acolo e o „kilise” (biserica). Ne lasa in fata cimitirului, unde crede el ca vrem sa mergem.

Dar noi vrem de fapt sa vedem manastirea greceasca a Fecioarei cu Pesti, zisa si Izvorul Tamaduirii, adica locul de unde provine numele acestei sarbatori crestin-ortodoxe. E un loc magic, de o frumusete uluitoare, extrem de curat. In nebunia orasului, e o oaza de pace si de frumos. In curte s-au pastrat monumente funerare din diverse locuri si in spatele bisericii e un cimitir in care sunt ingropati patriarhii ortodocsi ai Constantinopolelui. Mormintele sunt somptuoase, dupa moda cimitirelor medievale otomane. Incercam sa intram in biserica, dar usa este incuiata, asa ca ne multumim sa facem poze pe gaura cheii. Atunci apare un barbat simpatic care imi spune in turca ca el are cheia. In broasca este acum o imensa cheie de metal, iar barbatul imi spune, zambind, sa-i fac poza (ii fac) si sa descui.

Biserica este sora geamana a templului grecesc de pe bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti. Pe ferestre intra raze de lumina; icoanele de pe altar sunt ferecate in argint si totul e absolut frumos si impresionant. Dupa noi intra iar un grup de turisti, la fel de uimiti de frumusetea cladirii ca si noi.

Coboram apoi cele 27 de trepte pana la Izvorul Tamaduirii. Legenda vorbeste despre un rege, Leon al Constantinopolelui, care haladuind prin padurile ce imprejmuiau orasul a dat peste un cersetor orb care i-a cerut apa. O noua aparitie a Fecioarei Maria (atasata, se vede, de zona asta a orasului) i-a indicat locul unde se gasea apa, dar si faptul ca apa acestui izvor il va face pe acel orb sa vada din nou. Din anul 300 cand s-au intamplat aceste fapte si pana acum, izvorul continua sa curga, iar pelerinii sa-l viziteze, sperand in miracole. Deasupra lui s-au construit si prabusit cateva biserici. Acum este o manastire greceasca, care dainuie de la jumatea veacului al 19-lea. In apa izvorului inoata, zice-se, si cativa pesti. Eu nu i-am vazut, dar de aici vine numele bisericii: Maica Domnului cu Pesti. Pestele, se stie, e simbolul lui Iisus.

Plec de la Izvorul Tamaduirii fericita. Mi-a placut enorm acel loc, unde sigur ma voi intoarce. M-a impresionat frumusetea arhitecturii, lumina care se revarsa in interiorul bisericii prin geamurile inalte, linistea din jur, bunatatea oamenilor, clipocitul izvorului. Cine mai stie? E unul din acele locuri unde totul e perfect, sau, cel putin, eu asa l-am perceput. E drept ca pentru mine orice loc care are statui vechi de piatra e perfect.

In statie la autobuz, Alina ne arata o alta biserica ortodoxa: cea bulgara. Povestea ei – probabil o legenda – e simpatica. Biserica e construita din fier si a fost adusa intreaga cu vaporul din Viena. Astfel de biserici se trimiteau in diverse locuri ale lumii in scopul raspandirii crestinismului. Au ajuns biserici de fier prin America de Sud si Filipine, dar biserica bulgara din Istanbul e una din putinele care s-a pastrat. Legenda spune ca bulgarii au comandat-o la Viena cu mult inainte de a cere sultanului avizul pentru a-si construi o biserica. Avizul a venit, dar, smecher, sultanul spunea: se aproba, dar numai daca biserica se va construi in trei zile! Ceea ce nu stia el, era ca biserica deja era pe drum. In trei zile vaporul a acostat, a fost descarcata, montata, sfintita. Sultanul a fost batut cu propriile arme.

In dupa amiaza de octombrie care pare o zi de mai, avem timp sa vedem si Muzeul Chora, sau Biserica Mantuitorului, construita in secolul 4 de imparatul Constantin. Alina nu a glumit cand ne-a promis un pelerinaj. Aceasta biserica romanica, odinioara centrul unei mari manastiri bizantine, a fost salvata – ca si Sfanta Sofia – de faptul ca sultanul Baiazid II a transformat-o intr-o moschee. Minaretul se vede si astazi, dar se pot vedea si minunatele mozaicuri si fresce bizantine.

Pornim spre casa prin cartierele Fatih, Fener si Balat. Mai e doar o zi pana la 29 octombrie, Ziua Republicii si ziua nationala a Turciei. Republica turca implineste 95 de ani si pe toate strazile si la toate geamurile atarna steaguri portrete ale lui Mustafa Kemal Atatürk, parintele Turciei moderne. In Balat, ca intotdeauna, lumea sta la cafenele, iar din dughenele anticarilor se striga la licitatie produse:

– …. farfurie din ceramica de Iznik, originala, model cu lalele. 75… hai sa vedem… a zis cineva 80? Da! 80 de lire. Auzim cumva 85?

E o zi frumoasa de toamna, ca o zi de primavara. Pe-aici se ducea candva la scoala si domnitorul Dimitrie Cantemir. Unul din lucrurile care ma fascineaza la acest oras este vechimea lui. E un oras care spune: totul trece, totul se transforma, totul se strica, totul se distruge. Dar ceea ce e facut sa dainuie, intr-un fel sau altul, va dainui. Pana la urma, daca Alina, Aura si cu mine am fi umblat sa vizitam Biserica Mantuitorului nu pe 28 octombrie 2018, ci pe 28 octombrie 1219, nimeni n-ar fi avut habar sa ne spune unde e, intr-atat era de uitata si de ruinata. Dar iata ca intr-o tara musulmana aceste monumente crestine sunt pastrate, ingrijite si recuperate.

 

 

Scoala

Standard

Incepe iarasi scoala, vine toamna, o luam de la capat.

E interesanta ciclicitatea anilor scolari si felul simpatic in care noi, profesorii, traim doi ani in fiecare an. „Anul trecut am avut a sasea A, anul asta am a sasea B,” zic, si anul trecut era in iunie, iar anul asta e in septembrie… adica au trecut doar cateva luni. „Cum? Anul asta esti blonda?” se mira o colega la vederea suvitelor mele esuate si anul asta incepe acum, in luna a opta a lui 2018.

Anul asta inca e nou si plin de promisiuni. Anul asta Turcia trece printr-o criza a lirei si dolarul a crescut enorm, la fel si toate preturile. Anul asta inca nu mi-am cunoscut elevii, anul asta il incep cu 39 si il termin cu 40 de ani, anul asta ma decid daca ma voi intoarce sau nu in Romania de la anul, anul asta termin masteratul in educatie care-mi place mult, anul asta am de gand sa calatoresc si in alte parti in afara de patria mea, unde mi-am petrecut toate vacantele de anul trecut. Mult mi-as dori sa mai ajung in India, de care mi-e extrem de dor.

Copiii au venit azi la scoala, curiosi sa afle ce profi vor avea incepand de saptamana viitoare. Noi ne pregatim lectiile, clasele, sufletele, ca sa fim din nou profesori dupa ce toata vara am fost doar turisti, studenti sau parinti (in cazul meu, o foarte fericita matusica!).

Atmosfera de inceput de an scolar e mereu pozitiva si, dealtfel, acesta e cel mai bun moment sa prinzi copiii odihniti si receptivi si sa-i obisnuiesti cu anumite ritualuri care sa-i ajute sa invete si sa se dezvolte frumos in anul scolar care urmeaza.

Iata ca elevii care erau intr-a sasea cand am venit eu la Istanbul sunt acum a opta, chiar daca noi, profii, tot tineri si frumosi am ramas!

In vara asta mi s-a intamplat o chestie simpatica in Bucuresti. Eram in vizita la o firma de PR, care-si are sediul intr-o casa de epoca, foarte frumos renovata. Admiram mobilierul confortabil („flexible seating”) si camerele luminoase si scara monumentala de marmura si, brusc, in timp ce rasfoiam o revista pe canapea, m-am intrebat: „Oare cum o fi locul asta cand e plin de copii?” Fireste ca locul acela nu era o scoala, ci un loc de munca/joaca exclusiv pentru adulti. Iata un concept de care, se pare, m-am dezobisnuit.

Sa avem un an bun!

 

Madrid

Standard

Luna asta muncesc si ma distrez la Madrid, unde fac un master in managementul educatiei cu o universitate americana. Avem un grup de studenti foarte simpatic, 14 oameni intre 30-50 de ani, unii deja directori, altii dorindu-si sa fie, fiecare din alta tara, multi deja foarte internationali (avem reprezentate Doha, Dubai, Columbia, Mauritania, Sierra Leone, Anglia, USA, Cehia, Romania, Norvegia, Portugalia, Japonia, China, Noua Zeelanda).

Am avut o prima saptamana excelenta, cu o profa fabuloasa, actuala directoare generala a unei scoli excelente din Singapore. Nu stiu cum e ca directoare, dar ca profa a fost modelul meu ideal: punctuala, serioasa, structurata si concentrata. Nu am pierdut niciun minut cu ea: orele incepeau la timp, la fel si pauzele. Avea mereu o activitate, dar si o discutie despre ce am invatat din activitatea respectiva. Ne-a repetat ca un lider trebuie sa fie organizat, ca nu exista lideri innascuti care sa faca treaba buna daca sunt dezordonati. Evident, disciplina conta foarte mult pentru ea, dar nu am avut niciodata impresia ca, furata de forma, acorda prea putina atentie fondului. Dimpotriva, am avut mult de invatat din experienta ei si a fost foarte generoasa cu povestile, mereu „sterilizate”, fiindca nu conteaza cine, ci ce s-a intamplat si cum s-a rezolvat situatia si ce invataturi tragem din asta.

Citim o multime de carti, nu doar despre educatie, ci despre leadership, inovatie si legislatie in domeniul protectiei copilului si sunt fericita ca am Kindle si ca imi descarc cartile in doi timpi si trei miscari, ca ma costa mult mai putin decat varianta tiparita, ca nu am avut nevoie sa car la Madrid o valiza de carti.

Invatam despre cum sa fim lideri mai buni, profesori mai atenti la nevoile elevului, cetateni mai implicati in lumea in care traim.

Intotdeauna constat ca e adevarat ce zice Joseph Ritco in cartea lui despre liderul transformator pe care am citit-o semestrul trecut, tot la acest master. El zice asa: nimeni nu se face prof doar pentru bani, oricat de bune ar fi conditiile in care lucreaza. Oricine ajunge sa stea mai mult de 2-3 ani in domeniul educatiei are o chemare pentru asta, adica, la fel ca personalul din domeniul Sanatatii, e un om cu mai multa dragoste pentru ceilalti oameni. Sincer, de cate ori ajung in contexte gen curs de formare cu alti profi in sala, imi dau seama ca suntem niste oameni care ne iubim meseria si asta ma face foarte mandra.

Ultima oara am fost la Madrid in 2011 si de atunci am trait 4 ani in India si doi in Turcia si am vazut multe alte orase care mi-au redefinit conceptul de oras si de cetatean,

Madridul e un oras pentru oameni, un oras cu un branding de oras foarte limpede, care incurajeaza la tot pasul notiunea de a fi „bun cetatean”, de la sistemele de reciclare, pana la traversarea prin locuri permise, regulile de comportament in metrou etc.

Nu mai am chestia aia cu „la ei se poate si la noi de ce nu” pentru ca nu asa merg lucrurile. Nu invinovatind si – pasiv-agresiv – „batand saua sa priceapa iapa” schimbi ceva in comportamentul unui neam. La noi se poate la fel ca si la ei, dar ne lipsesc liderii care sa ne traseze liniile astea. Cand liderii nostri vor fi, la fel ca profesorii, niste oameni care nu sunt acolo pentru avere, ci dintr-o dorinta sincera de a sluji alti oameni, atunci se va putea si la noi. Si vor avea si avere, si conditii bune in care sa si-o etaleze. E cam de kko sa fii ostentativ bogat intr-o tara care-si sufla nasul in maneca si se sterge pe poale.

Nostalgii la sfarsit de an scolar

Standard

„Señorita, e Haziran, cine mai are chef de scoala?” mi-a zis acum doua saptamani elevul meu de la a cincea F, Alp(ito). Dragi mi-au fost acesti copii de a cincea de anul asta, dar la anul nu am mai vrut a cincea, am vrut a opta, vreau sa-mi fie greu, pentru ca anul trecut imi fusese greu cu a cincea si voiam sa imi dovedesc ca a fost grupul ala dificil, nu ca eu nu pot!

Cu a cincea de anul asta mi-am dovedit ca pot. Toata spaniola pe care o stiu copiii astia, o stiu de la mine! Si mai stiu sa fie curajosi, sa respecte invatatura si parerile altora, sa isi astepte randul, sa dialogheze constructiv, sa dea feedback pozitiv, sa cante in spaniola, sa lucreze in echipe mixte cu toata lumea, sa invete pentru ei, nu pentru note.

La ultima ora, azi, am primit asa niste imbratisari dragastoase, ca m-am emotionat, chiar si de la baietelul cel mai introvertit din clasa.  Erau asa de scumpi!

O sa se faca mari, o sa fie absolventi, o sa… o sa… Pot sa inteleg ce frumos e sa stai ani de zile in aceeasi scoala pentru ei, ca sa ii vezi cum cresc, cum se schimba, cat de frumosi se fac, dar e drept ca oriunde m-as duce sa predau ma voi indragosti pe data de copiii aceia si asta e frumos si trist la profesia de profesor.

Anul acesta au absolvit elevii mei din India, cei cu care am facut Personal Project inainte sa plec: un grup mixt de elevi din Corea de Sud, India, UK, Olanda, Franta, Dubai, Australia, Israel, care atunci terminau clasa a zecea. Un grup fain, mai ales ca veneau din niste lupte interne aprige, din probleme de bullying, din probleme de adaptare la India cea diversa, din suferinte de despartire de prieteni, dor de casa, necunoasterea limbii engleze etc.

Mi-amintesc de unul dintre baietii care azi a absolvit liceul, prabusit pe jos prin clasa a opta,in crize similare cu epilepsia,  jelind in felul lui personal moartea neasteptata a tatalui sau. Aceste crize ajunsesera zilnice, mereu la scoala, niciodata acasa, uneori de mai multe ori pe zi. Si il vad acum, student la Psihologie, un baiat frumos, inalt, invingator. Uneori nici un stii daca ai contribuit cu ceva – e un miracol de fiecare data cum se transforma acesti copii in adolescenti si apoi in tineri adulti cu voce si curaj… o vreme ii observi, ii sprijini, depind de tine, te iubesc, te imbratiseaza, apoi, brusc, s-au desprins si canta mai dulce, alearga mai repede, ajung mai departe, zboara mai sus decat tine!

Si esti asa mandru, fiindca prin ei alergi si tu, zbori si tu, canti si tu.

Si-atunci cum sa nu-mi aduc aminte de naparstocul de Aditya, atunci in clasa I (acum intr-a saptea!), care m-a intrebat cu seriozitate:

– Señorita, la anul veti preda tot la clasa I?

– Da, Aditya.

– Si le veti preda ce ne-ati predat si noua?

– Sigur.

– Stiti ce cred eu? Ca noi la anul vom invata lucruri noi, dar dumneavoastra tot chestiile astea vechi o sa le repetati!

Dragul de el! Bine ca fiecare generatie e diferita, bine ca ne putem uneori alege clasele si nivelul, bine ca ramanem noi in clasa I etern, ca ei sa poata creste si invata lucruri noi in fiecare an.

O excursie in Cipru

Standard

In weekend am zburat in Nicosia/Lefkosa, apoi am luat o masina spre Girne (Kyrenia), in Ciprul de Nord, sau Ciprul turcesc. Acolo ne-am cazat la Onar Village si, deschizand ochii in dimineata urmatoare, am vazut marea, palmierii si soarele.

Perfect.

IMG_3174La plaja am citit o carte intreaga din cele multe pe care le am acum pe Kindle! Dupa ce acum cateva zile intrebam pe facebook cum se foloseste acest obiect de care ma temeam, asa cum ma tem mereu de tehnologia cu care nu stiu sa umblu, acum iata-ma in Cipru pentru trei zile cu doar o tablita neagra, pe care cica s-ar afla multe carti. Vai de mine! Daca se termina bateria? Daca maine descopar ca mi s-au sters acele iluzorii carti, fara pagini si fara corp, ca niste duhuri ale cartilor cu care sunt obisnuita?

Dar cartile erau acolo; aparatul imi pastrase pagina fara sa fie nevoie sa ii pun acolo un semn de carte, bilet de autobuz sau ce-o mai fi. Pe poza copertii aparea intr-un colt procentul – am citit 2% din cartea asta, 15% din ailalta. 350 de oameni au subliniat acest pasaj in aparatele lor, imi zicea Kindle la un moment dat despre un fragment considerat de atatia oameni drept un citat de o mare profunzime. Apasa aici daca vrei sa cauti cuvantul asta in dictionar, imi zicea cand imi aluneca degetul pe ecran si apasam mai tare decat era cazul.

Am zburat din Istanbul la Ercan, in Ciprul de Nord, cu compania turceasca Pegasus. Acest aeroport minuscul, unde mergi pe jos pe pista de la avion, e deservit numai de companii turcesti. Oricine vrea sa zboare in Cipru din alta parte mai mult ca sigur ca va alege Ciprul de Sud, Larnaca.

Plajele din Ciprul de Nord se aseamana cu cele din sudul Turciei. Intrarea de 20 de lire turcesti ne acoperea intreaga zi, cu sezlong, umbrela si o apa calda si curata. Pentru 5 lire in plus, primeam si acces la piscina hotelului all-inclusive care administra plaja – o piscina imensa, o apa albastra, visul oricarui turist in vacanta.

Ciprul de Nord e un loc destul de arid, cu niste munti nu prea inalti, mare si multe cazinouri care rasar peste tot. Cum in Turcia jocurile de noroc nu sunt permise, turcii trec apa si merg sa-si sparga banii la vecinii ciprioti. Exista un Cipru vechi, colonial, cu case mediteraneene cu obloanele trase, pereti grosi de caramida si porti deosebit de frumoase. Exista un Cipru nou cu blocuri, alimentari, banci si parcari de masini trantite alandala pe unde vrei si pe unde nu vrei. Exista o autostrada care te duce la Nicosia intr-o ora. Si exista niste magazine in care gasesti, cine stie de ce, produse importate din Anglia – poate in virtutea fostei relatii coloniale cu imperiul britanic.

Doua zile nu sunt suficiente ca sa cunosti un loc. In Ciprul de Sud am ajuns doar fiindca am insistat eu, trecand pe jos granita pe strada Ledra din Nicosia. Acolo unde partea turceasca era un fel de bazar cu de toate, inclusiv un han (Buyuk Han) asemanator cu Hanul lui Manuc, partea greceasca era un fel de „high street”, cu magazine de firma, Starbucks, restaurante si muzee. Discrepanta e vizibila intre partea turceasca si cea europeana.

E interesant ca am ajuns in Ciprul in care lumea nu merge de obicei si nu am ajuns in cel cunoscut de turistii internationali. Am avut un weekend placut si insorit alaturi de colegele mele, am vazut locuri noi si am mai invatat putina istorie. Cu siguranta ma voi intoarce si voi petrece mai mult timp pe aceasta insula – mi-au ramas multe de descoperit.

Rilke

Standard

Privirea stinge-mi-o: Te pot zari,
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
si fara de picioare vin la Tine
si fara gura te implor, divine!
Frange-mi chiar bratul: Te voi tine sus
cu inima mea, precum cu o mana,
inima tine-mi: creierul va bate
si creierul de-mi arzi in flacari,
pana si-n sangele-mi Te voi purta, ca-n toate. (trad. de Eugen Jebeleanu)

Hârști! Hârști!

Standard

Copiii de-a cincea erau pregătiți pentru teza la spaniolă. Nu prea sunt eu de acord cu tezele și stresul inutil la copii așa micuți, dar ăsta e sistemul și ne supunem, deși nu zice nimeni că nu putem să le privim din altă perspectivă. Numim teza ”a celebration of learning” (ideea nu-mi aparține, dar mi-a plăcut și am preluat-o) și ne bucurăm că avem ocazia să aflăm ce știm deja și ce mai avem de învățat. Nu învățăm pentru cifre (note), ci pentru că iubim școala și suntem norocoși că putem învăța limba spaniolă încă din clasa a cincea.

Cu aceste gânduri se așezaseră elevii mei, fiecare la măsuța lui, cu creioanele pregătite, în așteptarea foilor de teză.

Ca de obicei, am respirat adânc cu toții și am repetat: ”suntem bine pregătiți, nimic nu ne va lua prin surprindere, vom lucra cu atenție și răbdare, avem timp destul.” Atunci Deniz a făcut cu brațul două mișcări rapide, de parcă ar fi spintecat cu spada tot ce-i stătea în cale: ”hârști! hârști!”

– Ce faci, Deniz?

– Așa fac eu înainte de examene. Nimic nu-mi stă în cale. Tata m-a învățat. Ai de făcut ceva greu? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!

Mi-a placut maxim abordarea tatălui lui Deniz. Acum că am în față încă trei săptămâni de școală, apoi o lună de cursuri pentru masteratul pe care m-a lovit cheful sa-l fac acusi, la batranete, ma gandesc: ”Doamneeeee! Mult mai e până la vacanță!” Dar fac și eu ca Deniz la teză: ”Ai șase pre-assessments de făcut? Sunt 30 de grade afară și nu ai chef să te scoli dimineața? Hârști! Hârști! Nu mai stăm pe gânduri!”

Dar voi începe cu pre-assessment 1: watch the movie Bridge of spies. Că, naiba, e totuși aproape vacanță.

Povestea vietii mele

Standard

Vine o fetita la profa de turca. O eleva de-a ei. De fapt voia sa intrebe cu cine face repetitii pentru un concurs de talente pe care-l avem luna viitoare si fericita castigatoare eram eu.

Vorbim, ne intelegem, fetita imi multumeste, pleaca. E imbracata adorabil intr-o fusta lunga de jerseu si o bluza albastra, cam ca o doamna in miniatura.

– Ce scumpa e! exclam in urma ei.

– Ba bine ca nu,  bombane profa de turca. E o smechera si o intriganta.

*

In hol, astept sa mi se faca cafeaua si vorbesc mai mult prin semne cu o colega din alt departament, care se mira ce bine am invatat turca. Zambim, ne agitam, ne intelegem. Cafeaua ei e gata, ii urez o dupa-amiaza placuta, pleaca.

In birou, nici doua zile dupa aceea, vine vorba de aceasta colega. Mi se spune ca e o nesuferita, ca e paracioasa, ca e prefacuta, ca n-o suporta nimeni. Ma mir in sinea mea, pentru ca e mereu inconjurata de oameni, nu pare deloc sa n-o suporte nimeni, ba dimpotriva.

– Mie mi s-a parut simpatica alaltaieri la cafea, zic. Plus ca mereu zambeste, ne salutam…

– Stai departe de ea; e o scorpie!

Scorpia continua sa-mi zambeasca, sa ma salute, sa ceara doua cafele cand ma vede ca vin.

*

O fetita cu doua codite lungi si subtiri plange pe hol. O intreb daca o pot ajuta cu ceva, vorbim, se linisteste, imi multumeste, pleaca la ora. Nu am mai vazut-o in viata mea.

– De ce plangea prefacuta aia? intreaba o colega care m-a vazut vorbind cu ea.

– O stii? Eu nu o stiu. Era speriata ca a gresit la un examen, dar de fapt nu gresise.

– Ce sa spun! Ii pasa si ei de examen ca mie de balet. E o falsa si o uracioasa. Se poarta foarte urat cu ceilalti copii. Nimeni n-o suporta.

Fetita cu codite ma saluta cand ma vede. Intr-o zi era bucuroasa de ceva si m-a imbratisat. Nu e eleva mea si abia daca ii stiu numele.

*

– Povestea vietii tale, Christina, imi zice o prietena. Tu esti foarte naiva si ti se pare ca toata lumea e buna si frumoasa, dar nu e asa. Trebuie sa intelegi ca oamenii sunt si falsi, si rai, si nemernici.

Ce trist.

Çanakkale

Standard

Cand citeam „Toate panzele sus” si calatoream imaginar cu echipajul Sperantei prin stramtorile Bosfor si Dardanele, speram ca va veni si ziua cand le voi vedea in realitate, desi nu aveam cum sa ghicesc ca voi ajunge sa-mi petrec niste ani din viata in orasul de pe Bosfor!

In acest weekend am ajuns prima oara la Dardanele (in turca, Çanakkale) si am vizitat, impreuna cu elevii de clasa a saptea, peninsula Galipoli – teatrul unor lupte ingrozitoare in timpul Primului Razboi Mondial, dar si locul unde Mustafa Kemal Ataturk s-a remarcat ca lider militar (si apoi ca lider politic si parintele Turciei moderne).

Peninsula Galipoli are o zona protejata in care se pastreaza depozite de armament, campuri acoperite cu maci, transee, cimitire si monumente. Este ca un fel de parc natural dedicat primului razboi mondial. Pe colinele acoperite de pini, pe plajele cu nisip fin unde s-ar putea ridica hoteluri de multe stele, se gasesc monumente de marmura, pietre funerare cu nume turcesti, bulgaresti, albaneze, romanesti (de pe intreg teritoriul Imperiului Otoman) sau, dimpotriva, cu numele australiene, franceze, englezesti etc. ale inamicilor. A fost o operatiune ingrozitoare, in care au murit peste o suta de mii de oameni (aproximativ toti locuitorii Ploiestiului, de pilda, sau de trei ori populatia statului Monaco). Pentru turci, este locul unde si-au aparat patria si are o importanta istorica si emotionala uriasa. Am vazut autocare intregi de elevi, dar si familii venite din toata Turcia sa viziteze aceste locuri. Multi isi imbracau copiii in uniforma militara, ceea ce mi s-a parut exagerat.

Muzeul Bataliei de la Galipoli este un muzeu privat, deschis in 2007, care cuprinde vreo 15 incaperi gen cinema, in care razboiul si viata in transee sunt recreate folosind proiectii si efecte 3D sau 5D. Mesajul final este unul de pace, asa cum era de asteptat – e bine sa invatam cat putem despre acest razboi ca sa nu mai trebuiasca sa trecem prin astfel de momente in viitor. Dar totusi razboaiele continua in lume si am observat cu o strangere de inima ca unii vizitatori isi imbracasera copiii in uniformele militare care se vindeau pe la chioscuri, probabil ca sa se incadreze in peisaj. Inseamna asta cumva ca le vor spune si ei copiilor lor ca acea mama a carei scrisoare exista in muzeu (si ca legendara Mama a lui Stefan cel Mare): „Du-te la ostire, pentru tara mori!” si „Allah ii primeste la sanul lui pe cei care-si dau viata pentru patria lor”?

Cine stie?

Peninsula Galipoli e un loc foarte impresionant. In primul rand, este de o mare frumusete naturala: paduri de pini, campii cu maci, plaje cu nisip fin, superba Mare Egee.

In al doilea rand, pastreaza amintirea razboiului cu multa fidelitate, incat e aproape ca un platou de filmare.

E un loc bun sa meditezi la pace, dar si la ce mai inseamna eroismul, patriotismul, sacrificiul, viata umana.

Am fost un grup interesant: turci, dar si francezi si canadieni, adica reprezentanti ai ambelor tabere combatante. Prilej sa meditam si la perspectiva istorica, din care „totul are un sfarsit”, chiar daca uneori acest sfarsit vine prea tarziu pentru unii oameni. Ne-am gandit si la viata locurilor, la permanenta lor relativa, cel putin comparat cu durata vietii umane. La lacomie si suferinta, dar si la oportunitati.

 

 

Efes, Didim, Milet

Standard

Am fost cu copiii in excursie in aceste locuri care conserva ruine vechi de mii de ani. Am stat 7 ore la dus si 7 la intors intr-un autocar al firmei Setur, cu 40 de copii incredibil de cuminti, care au ascultat muzica, au jucat carti, au povestit si au facut concurs de talente la microfon (si erau foarte talentati!!). Am descins la basilica Sf. Ioan din Selçuk pe o caldura de aproape 30 de grade, desi statea sa se insereze.

Biserica asta, construita de imparatul Iustinian in secolul VI dupa Christos, a fost o constructie, se pare, foarte mare si frumoasa, ridicata pe locul unei foste capele din secolul al doilea, care marca locul unde a fost inmormantat apostolul Ioan, autor al Evangheliei dupa Ioan. Dealtfel ni se spune ca bucati din evanghelia lui au fost scrise chiar acolo, la Selçuk, unde, pe un alt deal, e si casa Fecioarei Maria, incredintata in grija lui Ioan de Mantuitorul rastignit pe cruce.

Fiecare religie are povestile ei si le credem de mii de ani si de mii de ani ele ne influenteaza viata, in bine sau in rau, facandu-ne mai buni si mai toleranti, sau – dimpotriva – inchisi la minte, intoleranti si critici.

La biserica Sf. Ioan, elevii mei musulmani au auzit povesti despre Dumnezeul Bibliei, despre Fiul Sau, despre evanghelii, apostoli si fecioare insarcinate cu prunci divini. Au auzit povesti despre pelerinaje, minuni, credinta, apostoli si sfinti.

La moscheea Isa Bey de alaturi, a fost randul meu sa invat de la ei despre Coran, rugaciunile namaz, detaliile de constructiei ale moscheii, cum se tin palmele la rugaciune si ce cuvinte se spun, despre spalarea rituala si alte forme de manifestare ale credintei islamice.

La Efes, a doua zi, recunosteam locurile prin care trecusem cu un an inainte, dar acum am pornit invers: de la intrarea de sus spre cea de jos. Copiilor le-a placut mai mult sa se joace cu pisicile tolanite pe coloanele de marmura decat sa asculte explicatiile ghidei. Eu le-as fi ascultat, dar cine sa inteleaga atatea cuvinte in turceste? De aceea m-am bucurat ca in urma noastra venea un grup de indieni, cu ghid care vorbea in engleza. Asa am aflat povestea basoreliefului zeitei Nike, care nu stia ca va deveni un brand global, dar si cum statuile au fost castrate intr-o epoca mai pudica.

Am ajuns si la Didim, unde nu mai fusesem. Ruinele templului lui Apollo se spune ca atrag mii si mii de vizitatori, dar cand am ajuns noi acolo era doar un sat somnoros, ascuns la umbra. Soarele ardea ingrozitor. Sub fiecare umbrar sau bolta de vita de vie se ascundea care un batranel care sforaia usor cu ziarul pe fata, care un vanzator de la chioscul din colt, de unde copiii nu au avut voie sa-si cumpere decat apa, care un negustor de la taverna acoperita cu iasomie, care-a sarit in picioare fericit la vederea grupului de peste 100 de copii numai ca sa ofteze dezamagit cand si-a dat seama ca nu ii vom face vanzare.

La Didim a fost un templu reconstruit pe vremea lui Alexandru Macedon, din care au ramas in picioare doua coloane si multe, multe, blocuri de marmura raspandite pe o suprafata mare. Era si oracol – Didyma, al doilea cel mai faimos oracol dupa Delphi; un loc unde oamenii veneau sa-si afle soarta, daca nu cumva sa si-o creeze. Acum este un sit arheologic unde te impresioneaza imensitatea coloanelor care s-au pastrat si a constructiei in sine – cat ti-o poti imagina. Considerand ca oamenii nu au devenit din giganti, pitici in zilele noastre, ci ne-am pastrat cam aceeasi inaltime pe care-o aveau si contemporanii lui Alexandru cel Mare, acest templu trebuie sa fi fost strivitor.

Mai departe, la Milet, fondat in anul 500 inainte de Christos si cunoscut noua pentru Thales din Milet, am vizitat amfiteatrul greco-roman urias, reconstruit de imparatul Traian pentru 25 000 de spectatori. Multe povesti se pot spune despre acest loc care a avut parte de o mare glorie, fiind asezat pe malul marii si la confluenta drumurilor comerciale si a diferitelor civilizatii antice. Vizitat de apostolul Pavel in drumul sau spre Efes, Milet a fost unul dintre cele mai importante orase grecesti ale antichitatii – azi nu mai e nici grecesc, nici la mare.

Ultima oprire a fost satul Sirince, celebru pentru casutele grecesti pitoresti care impestriteaza colina pe care e asezat. Am descoperit cu aceasta ocazie ca la Sirince este si Satul Matematicii, un loc unde se organizeaza tabere si concursuri educative. Mie mi-a amintit – prin asezare si constructiile din lemn, stuf si piatra – mai mult de un ashram indian. Oricum, mi-e clar ca-n locul ala chiar si eu as putea intelege ceva din matematica.

Safranbolu

Standard

Un oras prin care treceau caravanele pe Drumul Matasii, in drum spre Europa.

IMG_0438

Uitat de calatori in secolul 19, o data cu aparitia trenului.

Patrimoniu UNESCO din 1994.

Un „targ de iarna” (Çukur), asezat intr-o vale verde, cu casele specifice targurilor medievale, cu pravalii la strada si locuinte deasupra. In centru, moscheea si hanul (caravanserai), dar si monumentul sofranului, de la care orasul isi trage numele. Este unul din primele orase atestate pe teritoriul de azi al Turciei si orasul care – se zice – a influentat decisiv arhitectura otomana.

Un targ de afara, cu case de caramida – zona ne-musulmana a orasului – cu negustori si carciumi. Acum este asa-zisul oras nou, cu blocuri, primarie si supermarket.

Un „sat de vacanta” (Bağlar – „viile” – mi s-a povestit ca fiecare oras turcesc isi are viile lui, fiindca in verile extrem de calde localnicii se retrageau la umbra vitei de vie, in gradini largi, verzi, pe malul cate unui rau). In satul de vacanta casele sunt asemanatoare ca arhitectura celor din zona de iarna, dar aici sunt inconjurate de imense gradini si livezi de pomi fructiferi.

Oraselul are 40 000 de locuitori, este obisnuit cu turistii si reuseste sa fie pitoresc fara sa devina kitschos. Includerea in patrimoniul UNESCO i-a folosit, deoarece au fost renovate casele si reparate strazile pentru turistii care-l viziteaza anual in numar destul de mare.

Din Safranbolu se poate face o drumetie prin canionul Incekaya si se poate sui la o terasa de sticla, deschisa in 2012. Privelistea e ametitoare. Serviciile la restauranul adiacent sunt execrabile. Ramanem cu privelistea.

camteras_kristalteras_4

Foto: http://www.pratikyazar.com/safranbolu-cam-seyir-terasi-turkiyede-bir-ilk/ 

Pentru noi, cazati in satul de vara, rataciti prin targul de afara, uluiti de magazinele vechi, de telefoanele cu disc, de barbatii care beau tutun pe o banca si se uita la lume cum trece, de femeile cu basmale care nu stau o clipa locului, era greu de crezut ca in alta parte a orasului poate fi si mai frumos, dar colega noastra care mai fusese la Safranbolu ne repeta mereu: nu e aici orasul vechi, stati sa vedeti hamamul, moscheea, hanul.

IMG_0248

Take, Ianke si Cadar la taclale in fata geamiei

Dar cum sa ajungem acolo?

Ca niste adevarati calatori, am desfacut harta electronica si-am pornit la pas peste doua dealuri si o vale, pe sub nuci si pomi de liliac, oprindu-ne sa facem poze, sa admiram arhitectura caselor, sa mirosim frunzele de nuc. A fost un drum magic, pentru ca nu stiam ce vom gasi la capatul lui, iar cand am ajuns pe culmea dealului si-am patruns pe o ulita pietruita cu case – proiectati pe neasteptate in buricul targului! – ne-am bucurat ca niste copii mici.

Apoi, sigur, am descoperit autobuzele, soseaua, moscheea, hamamul, hotelurile si restaurantele – adica intrarea „principala” a acestui targusor pe care noi l-am descoperit invers decat fac de obicei turistii.

Cand am fost in Australia am vizitat Ballarat Sovereign Hill – un orasel gen decor de cinema, copie fidela a unui targ locuit de cautatorii de aur de la 1850. Am platit 50 de dolari australieni si-am avut parte de o zi de neuitat intr-un decor pitoresc ca de film western, cu actori care jucau personajele tipice ale epocii: cucoana, ofiterul, minerul, betivii din crasma etc. si cu toate magazinele epocii (spiterie, fierarie, posta, croitorie etc.) deschise si complet functionale.

Acum, in Safranbolu, imi aminteam de Ballarat, dar ceea ce acolo era decor si actorie de buna calitate aici era realitate. Safranbolu e ca o calatorie in timp.

Am inflorit un cires

Standard

Cu clasa a cincea, azi:

– Hola, chicos, ¿qué tal?

– Fatal, señorita, fiindca a inceput scoala din nou.

– Chiar? Dar ati vazut ce v-am pregatit la geam, nu?

– Ce? Vaaaaaai! Ce frumos! Superb!

La geamul nostru au inflorit multi ciresi japonezi decorativi cu flori grase, roz.

– Va plac, nu?

– Daaaaaa!

Apoi cineva istet striga:

– Adica cum ni i-ai pregatit? Nu infloreau ei oricum?

– Deloc! Eu i-am inflorit pentru voi. Am zis: copiii de la clasa a cincea nu vor sa se termine niciodata vacanta, dar ea totusi se termina. Ce-ar fi sa le pregatim o surpriza? Copacii astia atat de frumosi si de veseli sigur ii vor ajuta sa se bucure ca s-au intors iar la scoala. „De acord!” au zis copacii si uite-asa au inflorit.

Zambete, ochi mirati, figuri care zic „las’ ca stim noi ca glumesti.”

– Adevarul e ca sunt foaaaarte frumosi, zice un baiat. Chiar ca te fac fericit cand ii vezi.

– Si oricum suntem fericiti pentru ca avem spaniola, zice o fetita. Dar eu tot nu te cred ca i-ai inflorit tu. Au inflorit ei singuri. Asa e primavara. Dar e foarte frumoasa.

 

Doua loturi, TNB

Standard

Am fost  sa vad Doua loturi, o „comedie neagra” in regia lui Alexandru Dabija.

Un pic de haos vizual si sonor, un pic prea cald in sala, niste tiganeste, niste romaneste… nu tocmai rau. Piesa te prinde si povestea e vie in fata ochilor, desi e veche de o suta de ani.

Decorul (creat de Helmut Stürmer) e simplu si functional. O cusca de metal care se invarteste. E si casa, si birou, si carciuma si inchisoare metaforica. Spectacolul reproduce bine atmosfera epocii, iar actorii vopsiti pe fata sunt aproape aparitii sinistre in anumite momente.

Gavril Pătru, interpretul lui Lefter Popescu, e un actor excelent pe care nu-l stiam si pe care vreau sa il vad si in alte piese. Marius Manole, in rolul naratorului, joaca extrem de firesc si are momente bune de miscare si o gratie care ii e pusa in evidenta (desi era intepenit in urma unui incident la un genunchi). Intreaga distributie a functionat bine, iluzia s-a creat, spectatorul a uitat de caldura, de galagie si a fost atras in povestea aceea – tragica pana la urma – despre ghinion si noroc.

Spectacolul are o coregrafie buna, un fir narativ pastrat, cap, coada si mesaj. Nu sunt eu prea dusa la teatru, dar imi plac spectacolele corecte, in care nu se tipa si nimeni nu se preface ca e cine/ce nu e. „Doua loturi” e un spectacol corect si destept. Mie mi-a placut.

Netflix: Atypical (2017)

Standard

 

atypical

Acest serial de un singur sezon are in centru o familie cu doi copii adolescenti care incep sa fie capabili sa se descurce pe cont propriu, ceea ce le da timp parintilor sa se intrebe cine mai sunt ei si care e relatia lor.

Fiica primeste o bursa la un liceu de prestigiu, dar nu stie daca poate sa-si permita sa plece, avand in vedere ca, la scoala, ea e principalul sprijin al fratelui ei. Fiul s-a nascut cu o forma de autism si asta a reorganizat prioritatile intregii familii vreme de mai multi ani. Dar acum se pare ca baiatul incepe sa poata sa functioneze destul de bine pe cont propriu, cu ajutorul terapeutei Julia.

Este un serial de doar opt episoade pe care l-am vazut in cateva ore; amuzant, corect din punct de vedere medical si uman, care surprinde frumos complexitatea relatiilor interumane, indiferent ca esti neurotipic sau nu.

Do or do not

Standard

In iarna am cumparat o placa pe care am atarnat-o pe perete in clasa unde am ore cu a cincea.

yoda

Era si un mesaj pentru fetele mele din echipa Destination Imagination, care mereu ziceau „Let’s try” si nu iesea nimic din incercarea lor, dar si un cadou pentru elevul meu M., care e fascinat de Yoda.

Ce sa zic, buna intuitie am avut. Doar am atarnat placa in perete si Yoda a inceput sa lucreze.

– Uite ce zice Yoda, „there is no try”! striga una dintre fetite amestecand cuvintele englezesti ale lui Yoda cu vorbele ei in turca. Trebuie sa stabilim clar cine ce face si pana cand. Nu mai merge ca pana acum. Ia sa scriem aici: deci Melisa aduce materialele, Zeynep deseneaza, Ipek suna la organizatia TEGV sa afle ce program au…

sau

– There is no try! Poti sau nu poti sa ma ajuti sa car cutia asta? Apuca de aici!

Chiar si cand eram la Izmir la concurs ele isi citau din Yoda!

Iar una chiar mi-a marturisit:

– Cand se va termina acest optional, o sa-mi fie dor de Yoda.

M. l-a remarcat in stilul lui indiferent. A zambit insesizabil.

– M., iti place?

I guess.

Dar cand a cazut si l-am bagat in sertar m-a intrebat de ce a disparut Yoda.

Saptamana trecuta l-am tinut pe M. la o discutie serioasa despre teme, organizare, purtare si felul in care uneori ii distrage pe ceilalti colegi de la lectie. Am stabilit niste limite si modul in care le vom pune in aplicare. Ca sa il ajut sa fie mai organizat, eu am sa-l intreb din usa clasei: ti-ai adus toate materialele? Ca sa il ajut sa-si aminteasca sa se concentreze, am sa il ating pe umar cand il vad ca face altceva. Am vorbit serios si profund. M-a ascultat cu atentie si mi-a raspuns chibzuind bine cele spuse. Am fost multumita, desi el cand vorbeste nu se uita la tine, deci e greu sa iti dai seama daca te asculta sau nu. Dar din raspunsurile lui am inteles ca ma asculta.

La final am zis:

– M., I know things will be fine if we try to stick to these agreements. Ok?

Abia atunci s-a uitat la mine, cu o licarire ghidusa in ochi.

– Yoda says „there is no try”, a zis incercand sa nu zambeasca. So I will just do it.

 

 

Cu trenul imaginar

Standard

Am pregatit o ora mai speciala pentru elevii mei de clasa a cincea. Tema era „Cat e ceasul”. In loc sa fim in clasa eram in tren si mergeam de la Madrid la Barcelona si de la Barcelona la Bilbao. Mesele erau asezate in trei grupuri si pe mese erau poze cu aceste orase si instructiunile pentru activitati. Activitatea se numeste „cele patru statii” (eu nu am avut atatia elevi si am facut doar trei) sau „cele patru anotimpuri” si se foloseste cu succes pentru a exersa anumite deprinderi in mod diferentiat.

La Madrid, elevii au avut texte de citit. Incepand de la manual si terminand cu orare reale (program de la sala, orarul unei scoli din Spania etc.), elevii au citit, au subiniat, au incercuit, au raspuns la intrebari.

In Barcelona era de scris! Fie de raspuns la intrebari, fie de scris propozitii, fie de scris chiar un text mai lung, cum ar fi un e-mail. Elevii puteau alege oricare dintre cele trei optiuni, de dificultati diferite, cu conditia sa fie ceva ce pot termina in timpul dat.

La Bilbao era de vorbit, de ascultat, de folosit tablitele albe si markerele si de inteles cum arata ora pe ceas si cum se citeste. Sub pretextul unor interviuri cu calatorii din tren, copiii au intrebat cat e ceasul in diverse locuri ale lumii si la ce ora calatorii fac anumite activitati. Apoi au aratat pe ceas orele si au jucat X si 0 pe tablite, folosind orele corecte inscrise in cele 9 patrate.

Am pregatit materialele in circa 4 ore. Clasa era decorata cu poze cu ceasuri si trenuri. Pe ecran am avut un video de pe youtube, „Relaxing train journey„. Cand venea momentul sa ne mutam la alta statie, suna o goarna de tren de la Thomas, the Tank Engine.

Copiii au fost incantati, au lucrat foarte bine, s-au ajutat intre ei, au pus intrebari, iar la sfarsit mi-au spus ca a fost „muy divertido”, „fenomenal”, „muy bien”, „me gusta mucho”.

In ora urmatoare vom vedea niste clipuri de 2 minute despre aceste orase, apoi vom alege unul dintre ele si vom studia diverse orare, in functie de interesele noastre (la cat deschide piscina, cand incepe filmul, la ce ora am programare la tuns etc.), facand astfel legatura cu tema urmatoare, despre activitatile din timpul liber.

 

 

13-14 dupa 20 de ani

Standard

De acum dupa numele Andrei Gheorghe scrie Lipetzk, 14 ianuarie 1962 – Bucuresti, 19 martie 2018.

Asa ca ascult 13-14 pe youtube. Nici nu stiam ca este, dar acolo este tot.

Midnight Killer nu stiu daca vreau sa ascult.

Cand ma chinuiam prin ’98 sa inregistrez de la radio pe o caseta de 45′ o emisiune de o ora,  cand sufeream ca am pierdut o emisiune, cand se intampla sa asculte un sofer in troleu in drum spre cursuri (se intampla ades pe un anumit 90 care trecea cam la aceeasi ora 12:45 si era misto coincidenta asta!), cand nu stiam cum sa imi ascund castile sub parul prea scurt (nu stiam ca in cativa ani ne vom ascunde castile direct in urechi) si imensul radio sub banca, habar n-aveam ca in 2018 toate astea vor fi pe youtube.

M-am nascut intr-o lume in care vorbele zburau, acum tot se pastreaza, tot se gaseste, internetul are toate reziduurile plutind acolo, bine ca le are, trist ca le are, depinde.

E greu sa asculti 13-14 dupa 20 de ani. Ce misto ca ne dadeam seama ca e destept. Ce trist ca totusi nu puteam sa ne depasim frica de el. Tare ne mai intimida. De fapt ce avea diferit? Era mai iute in gandire ca noi. Avea curajul sa spuna ce gandea si gandea foarte lucid. Isi asuma un rol de profesor al natiunii. Ne complaceam in rolul de invataceii lui. Era amuzant, era incitant, dar oare invatam ceva? Vorbesc de noi, astia care eram inca adolescenti pe atunci.

Pe urma Gheorghe a disparut din radio, lumea pe care o prevestea s-a infaptuit, standardele mass-media au decazut, iar el a murit de inima cu 12 ore inainte de a fi gasit de un ingrijitor.

L-am admirat, l-am adorat, m-a inspirat, l-am uitat.

Mi-l amintesc acum cu drag si-l redescopar cu admiratie.

Multumesc, Andrei Gheorghe. Te iubesc.

A murit Andrei Gheorghe

Standard

Midnight Killer

In ’97 cand invatam pentru examenul de admitere am ascultat Midnight Killer si m-am indragostit de Andrei Gheorghe. Era tot ce nu indrazneam eu sa fiu: destept, puternic, plin de incredere in el, in culmea succesului. Si arogant si taios si [unii ziceau] nesimtit, dar asta nu ma deranja. Vorbea urat in direct la radio. Avea intotdeauna o replica super-desteapta si nu se sfia sa le spuna oamenilor ca il plictisesc. Daca n-avea chef sa faca emisiune, punea muzica si se invartea cu scaunul, iar scartaitul scaunului era tot talk show-ul din seara aia. Citea carti si le recomanda si toate erau misto. Terminase Limbi Straine, unde eu aspiram sa intru. Era persoana care voiam sa devin.

Asa ca m-am schimbat. Treptat, cu notite luate in timpul emisiunilor, cu replici taioase exersate pe noii mei colegi de facultate, cu 13-14 si MK inregistrate pe casete si ascultate de zeci de ori, cu o lista de lecturi mare cat o zi de post parcursa cu sfintenie, cu muzica recomandata de Andrei, cu 13-14 ascultat in timpul cursului la radio!! Si da, era un aparat de radio normal, adica mare. Si-l caram zilnic in ghiozdan! Ce timpuri :)

Cineva care-ti schimba viata un pic (si ireversibil)

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate.

Pe site-ul lui Andrei Gheorghe am scris primul meu blog, in anul 2004.

Nu l-am cunoscut niciodata, dar l-am iubit ca pe un model de libertate, de minte deschisa, de gandire critica si de curaj.

Ieri Andrei Gheorghe a murit, dovedind ca era adevarat ce scria pe blogul lui: nemuritorii traiesc putin.

Haideti sa mai privim o data emisiunea lui despre Eminescu:

Sarbatori ridicole

Standard

Incerc sa introduc in orele mele elemente de cultura, mai ales cand au legatura cu viata reala si o componenta ludica sau neobisnuita, care le poate atrage atentia copiilor.

Azi in tarile catolice se sarbatoreste Sf. Iosif (San José sau Día del Padre in Spania) si tot ziua de azi marcheaza sfarsitul sarbatorilor numite Las Fallas de Valencia, o nebunie de festival in timpul caruia se construiesc cele mai elaborate fallas (literalmente, cuvantul inseamna torțe), carora dupa cateva zile li se da foc, intr-o sarbatoare publica la care asista anual multe mii de turisti. E o sarbatoare a primaverii in esenta: focul curata si reinnoieste lucrurile si, adeseori, e si o exorcizare simbolica, deoarece figurile reprezinta nu doar desene animate, ci si politicieni sau alte figuri publice nepopulare.

fallas

Cateva fallas  de anul asta intr-o poza gasita pe Getty Images

Ei, si vorbind noi vineri despre fallas, despre impermanenta lumii materiale, despre primavara si desteptarea la viata a naturii (apropo, in India ieri s-a sarbatorit Ugadi, adica anul nou sud-indian; aceeasi simbolistica a renasterii si reinvierii si acolo), despre cum se fac acele figurine, cat de migalos sunt pictate si lucrate ca sa fie apoi arse, despre cat de periculoasa e aceasta sarbatoare pentru oameni sau cat de daunatoare pentru mediu etc…. deci vorbind noi despre toate astea (copiii erau realmente fascinati), au cerut sa facem o ora doar despre sarbatori si asta am facut azi.

Pe o masa au aparut multe poze care reprezentau un moment tipic al unei sarbatori din spațiul spaniol sau latino-american (Craciun, Paste, Ziua Mortilor, Quinceañera, Día de la Hispanidad, Feria de Sevilla, Los Reyes Magos etc.). Fiecare copil a primit niste etichete cu un nume, o tara si o data – sa vada daca se prinde ce reprezinta fiecare poza. Au discutat in grupuri si au identificat corect cam jumatate dintre sarbatori, spre marea lor mandrie, fiindca credeau ca nu stiu nimic!

Apoi fiecare si-a ales o poza, cu etichetele respective, si a primit un text de citit din care a extras informatii interesante despre sarbatoare, pe care le-a redat sub forma vizuala (prin desene si text) pe un poster. Cerinta era ca, la sfarsit, sa-si exprime parerea despre sarbatoarea respectiva si asta a fost de fapt partea cea mai tare a activitatii!

Parerile lor au fost asa:

  • mi se pare foarte tare si as vrea sa se faca si in Turcia o sarbatoare unde la 15 ani o fata e tratata ca o printesa si i se acorda un statut aproape de adult (Quinceñera)
  • e o sarbatoare ridicola si mexicanii nu stiu ce inseamna sa fii turc! Pai noi am castigat sute de batalii si nu ne mai laudam si ei fac mare caz ca i-au batut pe francezi (Cinco de Mayo)
  • e o sarbatoare fara sens, fiindca inainte oamenii se intalneau sa vanda si sa cumpere vite la targul asta, dar acum e un fel de carnaval; vin sa se imbrace in rochii fistichii, sa danseze, sa bea si sa manance (Feria de Sevilla)
  • fiecare cultura isi cinsteste cumva mortii, dar mexicanii intrec un pic masura cand se duc sa faca picnicuri in cimitir, totusi. Dar mi se pare extrem de misto cum se machiaza si parazile alea in costume de schelete, cum am vazut in filmul cu James Bond. As vrea sa particip macar o data in viata. (Día de los Muertos)
  • daca eu as avea talent artistic si as putea crea o figura asa de perfecta ca Fallas de Valencia, as face-o pe Elsa, dar nu cred ca as putea sa-i dau foc. Ce-am vazut in poze nu par figurine de carton, ci papusi de portelan. E multa munca si mult talent si nu mi se pare normal sa fie risipit (Fallas de Valencia)
  • o rusine pentru omenire si o mare risipa de mancare (La Tomatina)
  • nu inteleg de ce nu lasa taurii in pace sa fie fericiti (Sanfermín)

 

Heart = broken

Standard

Am primit acest mesaj:

Rezervarea ta a expirat
Rezervarea ta a expirat. Daca biletul nu este platit, rezervarea expira dupa 15 minute de la confirmarea locurilor. Rezervarea ta a fost pentru:
locuri la spectacolul Viforul
TNB Teatrul Naţional Bucureşti „I.L.Caragiale”, Sala Atelier, Bucuresti.

Acuma, sincer, rezervarea mea a expirat pentru ca mi-am dat seama ca pe data si la ora spectacolului eu voi fi in avion, in drum spre frumosul oras de pe Bosfor. Greu ar fi fost sa ma clonez, sa fiu si in sala Atelier.

Voi vedea „Viforul” data viitoare. Numai sa ne potrivim la program.

front_Afis_Viforul_site

 

Parcul Uranus e posibil

Standard

Dragă prieten,

Tocmai am semnat și eu această petiție: Susținem Parcul Uranus

Te invit și pe tine să te alături acestei campanii. Mi-ar face plăcere să știu că împreună putem lupta pentru această cauză. Fiecare semnătură în plus la această petiție ne aduce mai aproape de schimbarea pe care ne-o dorim cu toții. Eu susțin cauza.

Susții și tu această cauză printr-o semnătură simplă?

https://campaniamea.de-clic.ro/petitions/sustinem-parcul-uranus-1

După ce semnezi dă și tu dă de veste altora, la rândul tău. Poți să ajuți la răspândirea mesajului trimițând un e-mail asemănător.

Mersi!

Christina

8 martie

Standard

De 8 martie turcoaicele au manifestat in strada impotriva „mentalitatii patriarhale si sexiste, a heterosexismului, a capitalismului, militarismului, imperialismului si razboiului” intr-un mars organizat in inima orasului, pe celebra strada Istiklal. Si in alte orase (Eskisehir, Ankara, Mersin, Izmir) au avut loc marsuri asemanatoare.

In scoli nu exista obiceiul de a aduce flori profesorilor, dar elevii s-au simtit datori sa ureze doamnelor profesoare o zi a femeii fericita.

In Turcia, data de 8 martie are legatura cu drepturile femeilor si libertatea pe care o au sau nu o au, nu cu ziua mamei (sarbatorita in a doua duminica din mai, adica anul acesta duminica, 13 mai).

Si cu asta s-au incheiat zilele babelor pe 2018. Baba mea a fost pe 1 martie, cand jumatate de zi a nins si apoi a iesit un soare de pana seara nu mai era pic de zapada.