Genunchiul broastei

Standard

Mi-am petrecut dimineata citind un blog al unei absolvente de filologie din Bucuresti (Hedwig), care a studiat hindi in facultate, este pasionata de aceasta limba si publica pe blog explicatii gramaticale, traduceri de cantece si povesti despre cultura si traditiile Indiei. Am aflat lucruri pe care nu le stiam si-am inteles lucruri pe care nu le intelegeam si m-am intrebat daca trebuie sa fii acolo ca sa intelegi, sau poti sa intelegi de oriunde? Daca teoria si practica sunt unul si acelasi lucru, daca Hedwig intelege – din Romania – despre India mult mai multe decat inteleg eu din India, poate pentru ca a studiat despre asta, cunoaste limba hindi si ii sunt transparente multe intelesuri pe care eu le pierd.

A trebuit sa-mi reamintesc ca nu am venit in India pentru India, ci pentru mine si pentru o scoala IB. Acuma scolile IB sunt la fel peste tot, iar India s-a intamplat sa fie tara care m-a primit. Dar, curioasa si filoloaga fiind din fire mai mult decat din pregatire, mi-am dorit sa cunosc si India daca tot m-a primit si poate chiar sa invat o limba – kannada se vorbeste aici, urdu e limba materna a surorii mele indiene, Zeenat, iar hindi e limba Indiei de Nord si poate cea mai faimoasa limba indiana. Life got in the way si am invatat multe, dar nicio limba. Drept este ca toata lumea vorbeste engleza, asa ca nu am nevoie. Am invatat sa spun hello in kannada, cat costa in hindi, da si nu in ambele limbi si te iubesc in hindi si cu asta s-a terminat vocabularul meu.

Azi dimineata am petrecut o ora placuta citind blogul lui Hedwig, fiindca mi-am dat seama ce pierd stand in colivia mea expata si uitand unde ma aflu. Mi-am dat seama ca am trecut de la uimire si fascinatie la dezgust si plictiseala; „iar mizerie, iar ne pisam pe unde apucam, iar vaci, iar claxoane, necivilizatii dracu'”

Dar chiar luni povesteam cu Zeenat despre civilizatie, ea ma intreba daca e necivilizat sa mananci cu mana (in India e normal) si din perspectiva cui, asa ca ne-am straduit sa dam o definitie notiunii de civilizatie – ne-am uitat la etimologia civis si civitas – cetate, cetatean – adica un concept de viata in colectiv, unde te straduiesti sa nu ii calci pe bataturi pe con-cetateni. De la iluministi ne vine conotatia „civilizat = non-barbar”, civilizatia ar fi domnia bunelor maniere, sinonima educatiei, a celor sapte ani de acasa. Apoi eu i-am povestit de teza lui Neagu Djuvara, Civilizatii si tipare istorice si treaba iar s-a incurcat – de unde plurarul civilizatii? Am studiat si am aflat ca suprapunerea intre civilizatie si cultura s-a produs abia in secolul 20, cand am inceput sa vorbim de civilizatia greaca, de civilizatia araba ca de niste sisteme de gandire si cunoastere independente si unice. Si, da, de la asta iarasi despre civilizatia indiana – ca mod de viata si sistem de traditii si valori mai mult decat ca maniere.

Google docs

Standard

Am descoperit google docs pentru orele mele de spaniola! Si google apps in general: slides, docs, google art project… sunt ideale pentru colaborare, schimb de idei, inspiratie.

Cateva proiecte pe care le-am facut cu copiii si mi-au placut:

– cu google art project – descrieri de tabouri preferate, portete pentru a exersa vocabularul legat de aspectul fizic si personalitate, imagini folosite ca prompt pentru compuneri sau prezentari orale. Colega mea de franceza a folosit muzeele de pe google cultural institute pentru a-i invata pe elevi orientarea in spatiu si indicatii gen la stanga, la dreapta

– cu google slides – in grupuri, fiecare grup avea un slide pe care si-au desenat si descris super-eroul / trebuia sa fie numai eroi cu puterea de a schimba lumea noastra intr-un loc mai bun; au aparut astfel: eroul care creste la loc padurile, femeia-barbat-curcubeu care schimba perceptia oamenilor fata de gender issues; femeia inteleapta care prin povestile ei le aminteste oamenilor ca sunt buni si merita o viata frumoasa etc. Le-a placut ca au putut sa comenteze in timp real slide-urile celorlalti si sa primeasca feedback pentru a-si dezvolta bine personajul-erou.

– cu google docs – in general le dau temele pe google docs si fie are fiecare docul lui si pot sa verific cand isi fac tema, sa le corectez etc, fie lucreaza toti pe acelasi shared doc si trebuie sa-si citeasca si sa-si comenteze reciproc lucrarile (peer editing) sau sa-si dea note (peer assessment). De curand am facut o chestie simpatica – invatam despre formate de texte si am ajuns la blog – nu i-am pus sa-si faca bloguri, ci toti au folosit acelasi google doc (un tabel cu celule) si si-au personalizat patratica lor din tabel. Pe blog aveau de postat un raspuns personal la niste articole pe care le-am citit despre evolutia moderna a basmelor – printese cu handicap si cum povestile reflecta problemele lumii moderne – sau nu trebuie? Intrebarea noastra de fapt este cat mai sunt de universale basmele? Ni se mai aplica acele lectii morale noua azi, in anul 2015? Exista o esenta umana care nu se schimba o data cu trecerea timpului sau acum ca avem apple watch suntem alte fapturi decat Hansel si Gretel?

E interesant la inceput cu google docs, pentru ca copiii primul lucru sar sa se prosteasca, sa-si mazgaleasca patratica unii altora etc. Dar curand se potolesc, se concentreaza, lucrurile curg, documentul e proiectat pe tabla si se vede cum se actualizeaza in timp real – eu pot sa corectez in timp ce ei scriu, se poate comenta, sterge, reveni, eu le las intrebari ca sa-si dezvolte ideile, ei isi scriu unii altora comentarii, pot lucra si acasa – la o adica ii dam print si-l prezentam in Assembly sau il punem la panou etc.

Mi-a fost greu la inceput pentru ca nu stiam nici eu prea bine cum sa umblu, dar ma invat si pe masura ce invat descopar noi posibilitati si copiii invata spaniola fara sa-si dea seama, crezand ca ne jucam de-a tehnologia.

As vrea sa stiu daca voi folositi google docs in vreun fel – cum? Alte produse google apps?

Pondicherry

Standard

Pondicherry de 1 mai. Dune resort, Auroville si cartierul francez. Vai de capul nostru. Goa – partea portugheza a Indiei si Pondi – fost dominion francez. Daca vrei sa vezi mini-Franta, hai la Pondi. Mini Franta? Poate din avion, cand ai luat ceva la bord? Altfel, indiene toata ziua si Goa si Pondi; masala si balamuc si oameni supra-flashy imbracati care se deplaseaza in ciorchine si se holbeaza deranjant la tine. Kay cu copiii a dus-o cel mai rau; copiii matzaiti, indienii agresivi: sa faca poze, sa ii strige pe nume, sa le atinga parul. M-am rastit la unul, care-i bagase un telefon in fatza; alo, amice, dispari! A disparut.

Am fost un grup prea mare ca sa ne intelegem, ne-am incontrat pe alocuri, unii foarte minutiosi la calculat notele de plata, altii mai pausali, unii punctuali pana la secunda, altii uituci si poetici…

Un lucru e limpede: frica de apa e a mea si m-am jucat cu apa destul de curajos, dar nu complet; am inotat la apa mica, mi-am bagat capul sub apa, am experimentat o forma de relaxare, m-am „mentalizat”, pana la urma am sa stiu sa inot; vreau neaparat.

Una peste alta, un loc misterios ca desertul, exagerat de scump (dar n-am saracit din asta), dezamagitor de indian (cand o sa incetez sa astept altceva de la India?) si, pentru mine, a treia oara in patru luni ca dorm intr-o coliba de paie cu crapaturi, fara geamuri, cu dus afara si cu soparle, iar din pat se aude marea.

O duc bine, ce pot sa spun.

Am citit The Language Instinct de Steven Pinker. Chicoteam, pentru ca faceam legaturi intre Chomsky si Cornileasca. Carrie, curioasa, mi-a cerut cartea. S-a uitat mirata, a rasfoit-o si a conchis:

  • It’s a Christina kind of book.

Mda. Numai o viata, numai un (trecator) trup, putine ocazii sa fim autentici, vulnerabili, cum suntem.

Dune Resort - misterios ca desertul

Dune Resort – misterios ca desertul

Cu Madiba, care are 4 ani si viseaza sa fie mare, ca tati

Cu Madiba, care are 4 ani si viseaza sa fie mare, ca tati

Cu Dragos despre sistemul de caste

Standard

Sistemul de caste e o porcarie, declara intr-o buna zi Dragos, in engleza lui aproximativa.

Eu fac genoflexiuni cu o minge medicinala in brate si curg apele pe mine. Poate am scos si limba de un cot; nu m-as mira.

Eu sunt brahmin, da? Dar sa nu crezi ca toti brahminii sunt la fel. Exista subcaste, care sunt mai puternice decat orice casta. Noi suntem din subcasta numita Kaushik.

– I-auzi, imi pica mie fisa, am si eu o colega Kaushik. Ti-o prezint, e din subcasta ta. Dar ea e din Mumbai?

– Da, subcastele nu tin neaparat de loc, ci de un stramos comun, poate ai citit Mahabharata.

– Am citit.

– Toate subcastele astea provin de la un razboinic care-a fost innobilat sau onorat de un rege. Bullshit, zice el scarbit.

– Da’ ce ti-a venit cu castele?

– Stii cand te-am intrebat daca in tara ta casatoriile sunt aranjate si mi-ai zis ca nu?

– Ihi.

– De atunci sunt foarte fericit ca exista locuri normale pe lume.

– Hai, ca tu vrei sa te insori. Ti-o prezint pe domnisoara Kaushik imediat, fii atent, o sun acum. Dar vezi ca e divortata; alta ciudatenie!

– Hahaha, rade Dragos, o femeie normala, s-ar putea chiar sa-mi placa, dar nu caut sa ma insor inca. Oricum, gagica mea e din alta casta si parintii mei n-au nicio problema cu asta. Suntem impreuna de trei ani, are rabdare cu mine, intelege ca vreau sa strang niste bani, sa ne incepem viata impreuna in cele mai bune conditii. Mie mama mi-a zis de mic: imprieteneste-te cu cine simti, insoara-te cand vrei si cu cine vrei. E viata ta; n-o sa ti-o dictam noi. Noi am facut cum se facea pe vremea noastra. Tu sa faci cum crezi si sa stii ca mereu poti conta pe noi.

– Dragos, zic, esti un norocos. Nu sunt multi tineri de varsta ta care sa se poata lauda cu asemenea parinti.

– Din pacate, mormaie el prost-dispus. Tot acest bullshit despre caste ne conduce viata; cei din casta ta te ajuta sa razbesti in viata, pe ei te bazezi sa-ti gasesti un job, uita-te la partidele politice – majoritatea sunt mono-casta sau maxim din primele doua caste, asa-zis superioare. Cati Shudra vezi la putere? Cati daliti? Doamne-fereste, cati de alta religie – musulmani sau crestini? Suntem dezgustatori. Vorbim de egalitate, dar insasi temelia societatii noastre e inegalitatea. De aceea ma bucur cand cunosc oameni ca tine, care-mi spun ca exista locuri pe lume unde egalitatea e norma…

Ahhh, ma gandesc, de unde sa incep? De la romanii crestin-ortodocsi? De la politicienii corupti? De la rata divorturilor? De la criza valorilor in societatea occidentala? Libertate, egalitate – sau acelasi bullshit peste tot, sub alte forme?

Tac.

Dragos isi ia seama:

– Uita-te la mine, zice el, cred ca in viata mea n-am vorbit asa de mult in engleza!!!

– Ai transpirat, nu? Mai ceva ca la genoflexiunile cu mingea medicinala! rad eu.

– Haida! Pauza e gata, nu ma mai tine de vorba.

Radem, eu trec la exercitiul urmator, care o fi fost el. Urmeaza o serie de icnete si gemete, muzica urla in boxe, Dragos numara in kannada: ondu, eradu, muru, nalaku, aidu, aru, ielu, ientu, ombatu, hathu, hannondu, hanneradu… Langa mine un tanar face un fel de antrenament de fotbalist, atat de corect si cu asa o viteza ca ma intreb daca corpul lui e facut din acelasi material ca al meu.

Dragos, se vede treaba, a ramas cu gandul la inegalitatile sociale, caci declara pe nepusa masa:

– Christina, am sa-ti spun ceva, sa stii de la mine: all the bullshit in this world is done by humans only!

„Dar de ce sa-ti smulgi parul si hainele si sa plangi?”

Standard

*Am citat din Quijote, cu Ada Milea.

Dar chiar asa m-au si intrebat prietenii care se ratacesc ades pe blogul meu: de ce nu vii acasa? Unde acasa are referent unic: Bucuresti – sau hai, maxim Romania.

Ca intotdeauna povestea e mai complicata. Imi place ce fac, imi place scoala, invat mult, calatoresc mult prin locuri la care nici nu visam, am un statut social care ma rasfata. Adica plusurile bat minusurile, doar ca uneori mi se ia, obosesc, vreau acasa. Dar nu mi-e clar acasa ce as face si cum ar fi diferit de aici – ca sa nu mai vorbim de bani, casa, masa etc. Intervine iar eterna discutie, nu vreau rate, nu vad unde e problema in a sta vesnic cu chirie daca proprietarul e de treaba, sunt comoda, sau, cum zicea mamaie, „nu stiu sa m-arânesc” si nici nu vreau, daca se poate fara.

Insa probabil ca anul viitor va fi ultimul in India, imi iau gamantanul si ma mut cine stie unde, ma bag iar in hora targului de joburi, sa vedem unde ma va azvarli de data asta.

Din care cauza am inceput sa lacrimez in magazine privind la stofele colorate (vai, cat or sa-mi lipseasca culorile Indiei!!), sa privesc melancolica forfota strazii, sa ma gandesc, condescendent si expat: „eu m-am saturat si plec, dar voi ce optiuni aveti?”

Asta ca sa stiti  ca nu sunt intrutotul nefericita, ba chiar in majoritatea timpului sunt bine de tot. Spre norocul meu, sunt fericita de la natura. Am o colega care zice, „ma binedispun numai cand te vad trecand spre cancelarie.” Nici chiar asa, dar na. Macar la asta sa servim: sa-i facem pe altii sa rada. Rasul e medicament.

Un fel de tristete

Standard

Se apropie momentul vacantei in Romania (20 iunie – 25 iulie) si nu mai am rabdare, numar zilele, mi s-a luat de scoala, la fel ca si elevilor mei. La sedinta cu parintii, o mamica mi-a zis in chip de incheiere:

– Ah, va rog ceva…

– Da, spuneti.

– Va rog mult spuneti-le si copiilor mei ca scoala inca nu s-a terminat! Vad ca le e tot mai greu sa se scoale dimineata si sunt obositi si ma tem sa nu faca vreo rusine la examenele din iunie.

– Doamna, am sa le spun, dar ii rog ceva…

– Da, sigur.

– Sa-mi spuna si ei mie!

Am ras cu totii, dar e adevarat!!! Stam si numaram zilele ca prostii, au fost saptezeci, mai sunt treizeci si ceva, tot multe, dar din ce in ce mai putine.

La sala topaiam fara vlaga, mi se uscase gura, nu mai aveam suflu.

– Esti varza, ce ai, m-a interpelat Dragos.

– Dragos, nu mai suport, nu mai am rabdare, vreau in Romania!!! Mi-e dor de prietenii mei, vreau sa vorbesc romaneste, vreau sa mananc paine, vreau sa vad bilele pictate de la piata romana!!

Nu se astepta la asa ceva, dar Dragos e ceva intre un trainer si un psihoterapeut/ life coach, asa ca a reactionat foarte corect:

– Pai mult a fost, putin a ramas. De ce te mananca picioarele acum?

– Cand vin in august ma gandesc: am mult de stat aici, n-am voie sa-mi fie dor, sa ma cufund in reverii, sa visez Atenee si Cismigii. Ma montez bine de tot ca sa fiu complet pe partea asta; nu mi-e dor, nu mi-e foame de sarmale, nu mi-e sete de socata. Anul trece, Diwali, Craciunul, Ugadi, Pastele… In Romania e frig, ninsoare, zloata, apoi primavara. Pe facebook apar poze cu liliac, cu iasomie, cu lacramioare. Infloresc merii, piersicii, ciresii. Vine caldura. Vin pozele de la Carturesti carusel. Vin berile in Lipscani, terasele. Parcurile sunt superbe. Se intampla lucruri, se picteaza pereti, se monteaza piese noi si vechi de teatru, se organizeaza concerte. In Bangalore nu exista liliac! Dupa intai mai, pur si simplu nu mai sunt la Bangalore in capul meu – ma mut la Bucuresti!

Dragos a facut o mutra intre uluita si intelegatoare:

– Wow! Ce greu trebuie sa-ti fie sa fii in doua locuri! Sa nu vorbesti limba ta! Nu m-am gandit niciodata [desi Dragos numara, pentru mine, in romaneste: unui, doai, trei, patrrru, cinciii]. Nu pot sa spun ca am avut aceasta exprienta. Singura data cand am fost in strainatate, eram cu un grup de colegi de la club si oricum n-am stat decat o saptamana. Wow! E frumos in Romania?

Nici macar nu stiu daca e frumos. Cand citesti si asculti la cei de acasa, e intre frumos si nefrumos, ca toate locurile. Se intampla lucruri frumoase, lucruri urate, lucruri triste si chestii de neinteles, precum isteria bonurilor fiscale sau cardurile de sanatate bagate in bancomate. Dinspre India se vad cainii cu covrigi in coada zburdand voiosi pe Magheru. De pe Magheru se vede ca de fapt a fost doar un efect de perspectiva, cainii erau mai incolo, prin Europa de Vest.

Nu de cainii cu covrigi mi-e dor, ci de covrigii insisi. De teatre, de spectacole, de parcuri. De trotuare. De liniste. De apa calda, de electricitate. De mezeluri, branzeturi si bere in magazine. De oameni care nu se holbeaza obsesiv la tine pe strada. De maieuri. De biciclete. De role. De librarii. De terase. De limonada care nu e sweet lime soda. De mijloace de transport in comun. De locuri curate care nu sunt exclusiv mall-uri.  De un trafic previzibil si reglementat. De liniste, de liniste, de liniste.

O sa fie amuzant sa inteleg ce vorbesc oamenii pe strada. Aici traiesc intr-o dulce bula de ignoranta.

Si o sa fie trist ca vara nu exista teatre, concerte, opera – spectacolele de care mi-e asa de dor.

O sa fie scurt, ca intotdeauna, prea scurt, timp deloc sa iti dai seama ce s-a schimbat, ce e la fel si ce conteaza.

O sa fie o luna intr-o tara straina.

Iar eu n-o sa mai stiu cine am devenit si ce caut – acolo, aici, in general.

Asa ca ma mananca picioarele sa plec in Romania si ma cuprinde un fel de tristete ca voi ajunge. Ca voi face cateva drumuri la supermarket intru admirarea rafturilor. Ca voi vedea prieteni, voi manca piftii, voi cumpara carti, voi avea poate norocul sa prind un spectacol frumos. Apoi va veni ziua, ora, avionul va zbura si ma voi pomeni la loc in lumea claxoanelor, a vacilor, a oamenilor care se holbeaza insistent la tine, a zgomotului neintrerupt. Si totul va reincepe.

Vraci pe un trotuar din Mumbai

Vraci pe un trotuar din Mumbai

Mumbai - centrul istoric

Mumbai – centrul istoric

Mumbai

Mumbai

Strada din Mumbai

Strada din Mumbai

Trafic in Mumbai

Trafic in Mumbai

In trafic - atentie la capre!

In trafic – atentie la capre!

Gara centrala din Bangalore

Gara centrala din Bangalore

St John's Road, intr-o ricsa

St John’s Road, intr-o ricsa

Singurele locuri curate sunte mall-ruile

Singurele locuri curate sunte mall-ruile

Dotare standard pentru baie: bucket bath

Dotare standard pentru baie: bucket bath

Un tanar crestin si-o japoneza isteata

Standard

Am un elev nou, vine din Kentucky si are 17 ani. A facut 11 ani de scoala in oraselul lui din Kentucky; a jucat fotbal american, a avut prietene, cum zice el, „I lived my American dream.” A venit cu note bune, A si B+ si s-a trezit inscris intr-a 11-a de bac international, unde a clacat serios. Dupa discutii si decizii, a fost mutat un an mai jos, intr-a zecea, urmand sa treaca a unspea de la anul. S-a imbolnavit de plamani si a zacut doua saptamani. Inainte de a se reintoarce la scoala, si-a vopsit parul blond. Intre cei de-a zecea sare in ochi: poarta uniforma de a unspea si are jumate de cap blond oxigenat.

Azi am stat de vorba cu el.

Am inceput cu cine este si-am continuat cu ce i-a venit lui sa spuna: povesti de acasa, despre sora lui care a ramas sa termine a doispea acolo si de care i-e dor, despre fotbal, despre colegii de acolo, despre lumea de aici, despre India, despre decizia de a se muta, despre socul de la fata locului.

– Banuiesc ca sunt american de-ala prost, a zis cu un zambet rusinat. Credeam ca peste tot in lume e mai mult sau mai putin ca in State, asa ca India m-a luat complet prin surprindere. Nimic, dar nimic nu semana cu ce e acasa. Cel mai greu imi este sa n-am prieteni; dar nu vreau prieteni! Am deja cei mai buni prieteni din lume acasa!!! Si-mi lipseste foarte mult grupul meu de prieteni crestini. Stiu ca acum e la moda sa fii ateu, dar eu sunt un tanar crestin. Pentru ei mi-am si vopsit parul; mergem in tabara si ne vopsim toti la fel, apoi ne tundem si donam parul unei organizatii de caritate. Ma simt bine intre ei, acceptat asa cum sunt. Si ma simt sprijinit; totul e simplu; nu pot sa fac alegeri proaste.

Discutia a continuat timp de o ora, cu intrebari, cu raspunsuri, cu sfaturi, cu ganduri. Am facut impreuna un plan, am vorbit despre teleportare (plecarea din tara ta e ca o teleportare: trebuie sa astepti ca toate piesele sa se asambleze in partea cealalta…), succes la scoala si in viata.

Mi-a multumit, a plecat si am ramas bucuroasa de intalnirea cu el – pentru ca sper ca l-am ajutat, pentru ca e un tip pozitiv si zambitor, dar mai ales pentru ca e un tanar crestin. Si daca musulmanii si hindusii se definesc in primul rand prin prisma religiei lor, crestinii se codesc, gandesc, cugeta, se indoiesc. Poate indoiala e semnul inteligentei, poate suntem noi mai avansati, iesiti din obscurantismul medieval, dubito ergo cogito, gata cu prietenii imaginari din ceruri, viata noastra ne apartine. Nu-mi dadusem seama cat detest discursul asta pana azi. Cred ca, in sinea mea, sunt o tanara crestina!

Dar chiar asa! Cata vreme o sa ma mai numesc tanara? Poate dupa 40 de ani voi incepe sa ma chem „intre doua varste”. Tineretea se duce, vorba proverbului.

Elevii de-a 6-a au fost sa-i vada pe cei de-a 10-a prezentand la ora de istorie. Una dintre prezentari a avut ca tema desfiintarea notelor. Notele sunt doar cifre goale – ce spun ele despre ce stii, ce nu stii, cum poti sa afli? In plus, notele promoveaza ierarhii nesanatoase; copii care se uita de sus unii la altii doar pentru ca au note mai mari. Ce masoara nota – se intreba elevul in prezentare – efortul? cunostintele? inteligenta nativa? abilitatile dobandite la scoala? Toate? Nici una?

Dupa prezentare, piticii mei de-a sasea erau ganditori foarte.

– Eu tot nu inteleg, ne-a zis Katsumi, daca nu primim note, de unde stim cum ne-am descurcat?

– Si de unde stim cine e mai bun?

– De ce trebuie sa fie cineva mai bun? Tu concurezi doar cu tine insuti!

– Dar nu vreau sa concurez cu ala mai bun! Vreau sa stiu de la cine am ceva de invatat.

– Si nota o sa-ti spuna asta? Nu poti sa fii atenta la om?

– Totusi nota contine informatie, in forma codificata, a reflectat Katsumi. Noi la scoala primim note pentru cunostinte si intelegere si calificative pentru purtare. Deci nota inseamna ca stim si ca intelegem.

– Si daca iei nota maxima mereu? De ce sa mai vii la scoala? Inseamna ca stii si ca intelegi tot!!

– Da, atunci e chiar aiurea. Poate ca daca iei mereu nota maxima profesorii ar trebui sa-si faca timp sa-ti spuna ce-ai mai avea totusi de invatat.

De ce presupunem automat ca toti copiii sunt educabili – si mai ales ca toti sunt educabili in sistemul rigid, formal al secolului 19? De ce n-ar putea unii dintre ei sa ne educe pe noi? Ma uluieste, ca intotdeauna, intuitia micutilor. Tratatele de pedagogie ar trebui scrise in urma discutiilor cu ei. As vrea sa uitam ca NOI ii invatam pe EI si sa invatam unii de la altii si mai ales sa invatam de la ei cum invata. E si prima oara cand aud ca dupa nota maxima nu mai urmeaza nimic, vidul, ai terminat de invatat, next, please! Unde e copilul care vrea zece pe linie pentru tot restul vietii? In epoca gadgeturilor care se schimba des, si copilul vrea altceva decat mereu aceeasi nota, adica aceeasi confirmare: da, te descurci bine, continua. Scoala nu e un multi-level game, sau, daca este, copiii nu mai trec demult nivelul toti odata, cu clasa, ci fiecare in ritmul lui; ritm pe care si-l vrea recunoscut si valorizat. Ce mai codifica, deci, notele? Ce ne mai invata scoala?

Pentrul elevul meu crestin am luat o decizie mai nepopulara. Va termina clasa a zecea ca auditor, fara sa primeasca note. Are dreptul sa refuze sa dea teste si examene daca nu se simte pregatit, insa e obligat sa fie prezent, atenti si activ la ore, stiind mereu ca nu invata pentru nota, ci pentru el. Nu e prima data cand facem asta pentru un elev si intotdeauna functioneaza, iar copilul care nu mai resimte presiunea obligatiei invata de bucuria de a sti si nu are nevoie de note ca sa stie ca stie.

Si-atunci: notele le punem pentru elevi? Pentru parinti? Concluzia elevei care facea prezentarea a fost ca notele le luam ca sa avem ce arata cand ne facem dosarul de admitere la universitate.

– Si-atunci, a conchis isteata mea Katsumi, nu e mai bine ca profesorii sa ne dea doar feedback si, daca e musai, notele sa le puna intr-un google doc. Si sa se adune ele acolo, pana o veni vremea sa fie trimise la universitate. Ca doar noua nu ne folosesc la nimic. Si poate pana crestem noi, se vor mai destepta si universitatile.