Intamplari adevarate

Standard

Am fost la concert la Mariza. A fost asa cum il visasem in zilele de plictiseala din India, cand voiam sa fiu aproape de Romania ca sa pot sa ma duc la Mariza intr-un weekend. A fost uluitor de frumoasa, a cantat dumnezeieste , a comunicat cu noi mereu, a coborat in sala, a povestit, a vibrat. Timpul a trecut repede si incet, ca intr-o vraja. Am ascultat cu toata pielea, cu toti nervii, cu tot sufletul. Sala palatului cea prozaica a redevenit un loc magic, unde e ok sa simti.

„Dar, de fapt, ce face femeia asta aici? imi ziceam. Canta. Canta foarte frumos niste cantece foarte frumoase. Isi moduleaza vocea in chip uimitor. Sopteste si urla, totul bine dozat si controlat. Ne vorbeste, ne indeamna, ne vrajeste. Cum ne poate vraji cu cantece pe care nu le intelegem? Ce intelegem atunci? Simtirea din spate, transmisa prin modulatiile vocii. Tipatul e tot tipat, tanguirea e tot tanguire si in portugheza. Mariza ne daruieste povestea ei, vocea ei, cultura ei. Iar noi suntem deschisi sa o primim si o descoperim asemanatoare in aceea ca plangem in romaneste la cantece portugheze. E un ambasador al culturii ei. Iar noi suntem „gente da minha terra” toti.”

Apoi a venit finalul concertului, iar Mariza, in sala, printre spectatori, in rochia ei rosie, cu umerii goi, ne-a zis:

– Eu vreau sa va daruiesc o particica din cultura mea, desi nu intelegeti limba. Vreau sa va daruiesc melodia, muzica, simtirea. Voi canta gente da minha terra. Credeam ca se refera la dragii mei lusitani, dar de ceva vreme mi-am dat seama ca voi, cei care veniti cu inima deschisa sa primiti o infuzie de fado, voi sunteti tot „gente da minha terra”.

Bravo, Marizo, mi-ai citit gandurile?

*

Azi, in ritualica excursie la singurul loc cu magazine, Viaport Outlet, am reflectat la prieteniile care se leaga sau nu la varsta adulta. Uneori merge, uneori nu. Depinde de om si de disponibilitatea lui. Care depinde de unde vine, cat a umblat prin lume si care e structura lui sufleteasca. De ce, stiind ca si eu si vecina mea Jen mergem la cumparaturi in acelasi cacat de mall, nu am mers impreuna. Hai ca merg cu tine la Turkcell, hai si tu cu mine la unde o fi mers ea… cum fac prietenii. De ce eu m-am dus singura la Starbucks sa citesc pana la venirea busului, iar ea pe de alta parte la pizza, din care a aruncat jumatate ca sa nu se ingrase. De ce ne ferim unii de altii cand tot ce ne dorim e sa fim apropriati.

In fine, ganduri, plictiseala, trece timpul.

Vine momentul intoarcerii, ne suim in bus, soferul e nou, se rataceste, se incurca, noi vorbim turceste mai mult sau mai putin. In fine, suntem pe drumul bun. Ne amuzam de situatie si Jen zice: ce greu e sa ne mai facem prieteni la varsta asta. Ne temem sa nu ne deranjam, cand de fapt tot ce vrem e sa fim apropriati.

Pam-pam.

animalul totemic

Standard

daca as fi un animal, ce as fi? o foca. o girafa. un delfin.

nu mi-ar placea sa fiu niciun fel de animal domestic: gaina, caine de curte, capra, oaie.

vreau sa fiu un animal deosebit, exotic, special, frumos si misterios totodata, un animal care nu provine din geografia mea imediata, ci din lumea larga pe care-mi doresc s-o cutreier. vreau sa fiu un animal salbatic, liber, nedomesticit, un animal cu care nu te pui, un animal inteligent si simpatic, pe care, insa, nimeni nu-l va lega vreodata pe langa casa, sa faca oua si sa moara de Craciun. vreau sa fiu un animal necomestibil.

tema ar fi, probabil, libertatea. cineva a fost ingradit in libertatea sa de individ si incearca sa-si ia revansa. libertate, exotism, destin singular, creativitate. aceste animale nu simbolizeaza forta sau control, ci libertate si convietuire pasnica. girafa e un animal deosebit de toate celelalte prin gatul ei lung; delfinii sunt inteligenti si agili; foca are ceva adorabil in expresia fetei, ceva de bunicuta si de copil, pare binevoitoare si prietenoasa. sigur, asta la prima vedere, la aprecierea mea de privitor, iar nu de cunoscator.

animalele pe care nu le-am ales au in comun docilitatea, supunerea fata de autoritatea omului si vulnerabilitatea. nu vreau sa fiu docila si supusa si dependenta si altruista pana la suprimarea propriilor dorinte si furii. dar nu vreau sa fiu nici un tigru feroce, temuta sau admirata.

vreau sa fiu iubita pentru ceea ce sunt: un animalut prietenos, inteligent si care-si vede de treaba lui, in apa, in savana sau la Pol. Foca si delfinul pot fi dresate, dar nu domesticite.

un animal salbatic, dar nu o salbaticiune. un animal dragut si placut, pentru ca e important sa nu superi pe nimeni.

ganditi-va si voi care este animalul vostru?

Bairam si venezueleni

Standard

Azi e bairam, adica sarbatoare. E Cumhuriyet Bayramı, Ziua Republicii turce. Se aniverseaza 93 de ani de la proclamarea republicii de catre eroul national al turcilor, Mustafa Kemal „Atatürk”. Ziua republicii e zi libera, institutiile statului si scolile sunt inchise, dar comertul continua, iar strazile, restaurantele si magazinele sunt pline de oameni. Turcii sunt extrem de patrioti, de aceea steagul tarii atarna azi la fiecare balcon, flutura de pe oglinda masinilor si se vinde peste tot in Istanbul.

flags

Steaguri de vanzare

N-am vrut sa ies pe strada in ziua asta mare, dar nici nu puteam aseara sa pierd ocazia de a vizita cea mai lunga strada din oras, Bağdat Caddesi [se aude baa-dat gea’desi], asa ca m-am insotit cu cuplul de venezueleni pe care ii iubesc deja, ca pe toti venezuelenii pe care i-am cunoscut pana acum, si-am pornit in lungul drum de descoperire a unui nou loc din orasul nostru adoptiv.

Venezuelenii m-au insotit inca din primul an in India. Colegul meu, Francisco, a fost primul pe care l-am cunoscut vreodata. Mi-aduc aminte ca ieri cum stateam la masa din sufragerie si Patrick, un francez care a stat cateva zile la noi pe la inceputul anilor ’90, ma examina din capitalele Americii Latine.

– Venezuela?

– Caracas.

– Mexico?

– Ciudad.

– Nu e corect. Ciudad inseamna oras. Trebuie sa zici „Ciudad de México”.

Si asa mai departe.

Invatasem capitalele intr-o ora de geografie din clasa a 7-a, cand doamna Sotir n-a fost la scoala si la ora a intrat proful de sport, inalt, atletic, cam badaran.

– Ba, deschideti la sfarsitul cartii, ne-a zis el fara fasoane. Aveti acolo trei pagini cu capitale. Puneti mana si le invatati pe toate pana la sfarsitul orei, ca va ia mama dracului. Si sa nu aud un sunet!

La sfarsitul orei ne-a ascultat dupa catalog pe toti si dupa ora aia n-am mai uitat capitalele.

In fine, Caracas a devenit un loc real atunci cand a aparut Francisco. Dintre toti sud-americanii, venezuelenii mi se pare ca au cea mai frumoasa spaniola – melodioasa, curgatoare, usor de inteles, fara mari diferente de accent sau de vocabular. Cand mananca „S”-urile le fac „h”-uri, foarte suav si tot melodios. Tot ce le place e „chévere”, timpul prezent nu e „ahora”, ci „ahorita”, sunt eleganti, finuti ,simtiti, cu un mare simt al umorului. Dupa ce Francisco a plecat, a venit Luisa, tot din Caracas, tot inteligenta, ambitioasa, serioasa, o placere sa lucrezi cu ea.

Cand am pasit pentru prima data in scoala din Istanbul era ziua lui Elaines, o alta caraqueña. Ea si sotul ei, Jesús, au venit din Venezuela in Turcia sa lucreze ca profi de spaniola. Coincidenta face ca mai inainte ei sa fi aplicat chiar pentru postul meu de la Bangalore! La targul de joburi din San Francisco, au avut interviu cu directoarea noastra din India si chiar li s-a spus ca „pleaca Christina”, nestiind ca vor ajunge – peste mai putin de un an – sa exploreze Bagdat Caddesi impreuna cu Christina!

Venirea lui Jesús la scoala din Istanbul a fost prilej de mare amuzament pentru colegii nostri turci, care cunosteau pentru prima oara un barbat numit Iisus!! Glumele despre a doua venire, schimbarea apei in vin si miracole sub forma de salarii marite si zile libere continua si acum, dupa mai bine de trei luni! Jesús se amuza; acolo de unde vine el numele lui e asa de comun incat se prescurteaza Chus, sau Chucho; la Mantuitor nu se mai gandeste nimeni demult. I se pare amuzant sa-si redescopere numele prin prisma acestor colegi musulmani pentru care Isa/ Iisus e un nume care, ca si in cultura ortodoxa, nu se foloseste in mod normal.

María Elisa e a treia venezueleana de la noi din birou; plecata de acasa de foarte multi ani, dar pastrand acelasi accent si spiritul deschis, simpatic, cu simtul umorului.

Fiindca in realitate suntem niste mari provinciali, ori de unde am proveni, si fiindca experienta m-a invatat ca lumea e mai mica decat credem, intr-o buna zi am scos pozele cu Francisco si Luisa si le-am aratat noilor mei colegi. Uluiti, l-au recunoscut numaidecat pe Francisco, cu care Jesús fusese bun prieten pe vremea cand lucrau amandoi in Caracas. I-am pus in legatura, s-au schimbat vorbe si ne-am amuzat putin de aceste coincidente care fac lumea mai frumoasa.

Jesús e si concurentul meu in ceea ce priveste invatarea limbii turce. Are avantajul ca e mai muncitor ca mine, dar eu am avantajul ca stiu romana! Cand ne pomenim in fata unui puzzle gen afis publicitar, banner sau anunt pe usa magazinului, ne intrecem sa-l traducem fara google translate, facand cele mai aiurea conexiuni.

Ieri, o vreme, el a fost in fata, fiindca i-a dat de capat (!) cuvantului „kapatıyoruz” scris mare pe geamul unui magazin de pantofi.

– Uite! „Avem pantofi”! a strigat.

– Aiurea! Pantofi stim cu totii ca se zice „ayakkabı”.

– Hmmmm!

– „Yoruz” asta e o conjugare… deci ne uitam la un verb… kapmak sau kapatmak?

– Yoruz e „noi” – biz, cred.

Mie, din cauza „z”-ului, imi suna a „voi”, cam ca in franceza „vous avez”.

– Stiu, a strigat, „inchidem”!! Kapalı inseamna „inchis”, ai uitat? Kapal-kapat-yoruz – noi, inchis – noi inchidem. Adica reduceri, pentru ca magazinul se inchide!

Abia atunci am avut voie sa ma uit pe google translate si fireste ca avea dreptate.

Apoi a fost randul meu sa vad un „çerçeve merkezi”, adica un centru unde se puneau rame la tablouri, care mi-au sunat a „cercevele”.

Apoi, din „girlimez” (intrarea interzisa) si „sigara içilmez” (fumatul interzis), am dedus ca sufixul -ilmez adaugat unui verb face actiunea aia „interzisa”.

Plimbarea pe Bağdat Caddesi, in ciuda frigului si a ploii marunte (care „no te moja, pero te empapa” – nu te uda, doar te face fleasca), a fost o lectie de turca in aer liber, asa cum sunt toate plimbarile prin Istanbul. A fost si o ocazie sa ne confirmam unii altora ca da, am nimerit intr-o scoala misto, avem o echipa misto si ne place ce facem si unde suntem.

A fost si un moment in care iar m-am gandit c-as vrea sa stiu ce l-a facut pe autorul anonim sa spuna ca daca „schimbi locul, schimbi norocul”, fiindca pentru mine de ani de zile e 100% adevarat.

Azi Turcia sarbatoreste republica, eu voi merge diseara la cina la un cuplu mixt romanca-canadian si intre timp ascult muzica in catalana, studiez la turca, scriu pe blog in romaneste si ii felicit in engleza pe prietenii mei care azi sarbatoresc Diwali, acolo, departe, la Bangalore.

 

 

Cehennem (Inferno), 2016 -spoiler alert!

Standard

A venit pe marile ecrane „Inferno”, cu Tom Hanks. Cum in martie am citit cartea in drum spre Dubai, iar ieri am vizitat Yerebatan Sarayı, adica the Sunken Palace, eram 100% pregatita sa vad acest film.

Spre vesnica lor cinste, turcii subtitreaza, nu dubleaza, ceea ce e ideal. Poti sa urmaresti filmul, dar si sa furi putina turca din subtitrari, daca ai chef. Eu asa am facut si tare m-am bucurat!

La casa de bilete m-a intampinat o tanara draguta:

Eu: Bir bilet lütfen … Cehennem.
Ea: You vant bilet Infaaarno?
Eu: Evet!
Ea: Nice Turkish!
Eu: Nice English!

Am platit 20 de lire si am inteles chiar si numarul locului, dokuz adica 9.

Inferno” urmareste cartea si Tom Hanks e mult mai obosit decat in „Codul lui Da Vinci” si pe alocuri destul de neconvingator. Fata (Felicity Jones)nu mi s-a parut a avea nicio scanteie si personajul ei e cam neconvingator. Nu am stiut ca asasina platita Vayentha e jucata de o romanca, actrita Ana Ularu. In carte mi-a placut de Vayentha si am inteles ce-o mana pe ea in lupta, dar in film multe detalii s-au pierdut.

De bine: superbe cadre cu Florenta, Venetia si Istanbulul de sus; multe conexiuni turistice, de parca Dan Brown si-ar gandi cartile in acest scop. Dealtfel in Istanbul se vinde „turul Inferno” prin locurile pe unde se plimba personajele din film, la fel cum in Londra am facut turul Codul lui Da Vinci.

Mi s-a parut enervant si dragut ca si turcii baga pauza la mijlocul filmului, la fel ca indienii. O explicatie pe net era ca au nevoie sa fumeze, sau au nevoie la baie. Explicatia mea tine de de deficitul lor cronic de atentie: nu se pot concentra pe o singura chestie atata vreme. Dar e posibil sa vina si din vremea cand n-aveau timp de pierdut cu distractia si trebuia sa dea de mancare la animale, culce copiii etc. Oricum, un film ia cam 3 ore, asta fiindca e Hollywood. Daca era Bollywood, lua 4 ore.

Daca sa va duceti la Inferno? Numai daca sunteti cei mai mari fani in viata ai lui Dan Brown, sau ai Florentei sau ai Istanbului.

*SPOILER ALERT*

Ah, la cinema a fost draguta reactia salii cand Tom Hanks a anuntat: „We are in the wrong city. We should be in Istanbul.” Sala a izbucnit in chiote pur si simplu, mi s-a parut dragut.

Cehennem inseamna iad si-am mai invatat cateva cuvinte. Ma mai duc la film.

Newbie/ new bee

Standard

Ben Türkçe bilmiyorum. Nu vorbesc turceste.

Ce limba ciudata. Din cauza alfabetului pare normala, dar nimic nu seamana cu nimic. Ieri am avut iar ora, dar trebuie sa studiez, altfel totul e in van. Am deja 12 pagini scrise cu saluturi, cuvinte uzuale, culori, numere, adjective, verbe.

Cuvintele aproape sau identice cu romana sunt multe: masa, para, tavan, bagaj, dus, peron, cioban, liman, bilet, tarif sau mai exoticele yavaş-yavaş, surugiu, musteriu, giugiuc, geamie,  hai sictir (in turca: hassiktir – un cuvant care le-a facut pe colegele mele sa roseasca feciorelnic, fiindca se pare ca are de-a face cu f* romanesc), tarlic, haide (in turca: hadi), cusur, efendi, aferin, bairam.

A fost prima mea saptamana de scoala pe 2016-17! Nici n-ai zice ca de 100 de zile n-am mai predat o lectie. Like a fish in the water. Copiii sunt buni si foarte cuminti, desi spaniola e limba a treia aici si ei au 10 (zece!!!!!) ore pe zi din cele mai diverse. In sistemul turc se studiaza 15 materii. Uneori cand vin la mine la ultima ora imi vine mie sa le pun muzica in surdina si sa facem asa ca la final de yoga o lectie de relaxare si descarcare de stres. Dar, desigur, trebuie sa facem spaniola. Si dragii de ei apar, obositi dar totusi curiosi si atenti.

Se lipesc cuvinte de mine: günaydın (ne salutam in fiecare dimineata), iyi akşamlar (buna seara – la plecare, sau in busul care ne duce la magazine), nasılısın/ iyim (ce faci/bine), uçak (avion). Avioane trec cu nemiluita, multe, mari, zgomotoase, parca pica pe tine, parca e raid aerian in Londra celui de-al doilea razboi mondial. Numai ieri am numarat 47 si astea, vorba Liviei, cand eram atenta. Cica ne vom obisnui, eu aproape ca m-am, dar inca nu. Campusul e fix la capatul unei piste a aeroportului Sabiha Gokçen – aeroportul asiatic al Istanbulului, care in ultimul an a devenit extrem de aglomerat, mi se spune.

Eram „veche” in Bangalore, acomodata, aranjata. Aveam masina si o harta mentala a orasului foarte clara. Aveam prieteni si rutine saptamanale. Stiam cele mai bune locuri de iesit, de cumparat, de vazut, de experimentat. Aveam un calendar anual de sarbatori, targuri, evenimente, vacante. Adio! Iata-ma din nou la inceput, izolata intr-un campus la 1 ora de malul asiatic al Bosforului, dependenta de autobuzele scolii, fara masina, fara nici cea mai vaga idee cum sa ajung oriunde fara okulu takșiti.

In primul meu weekend aici am dezbatut mental chestiunea „sa ies sau sa nu ies la plimbare prin Istanbul” (retineti: cu busul scolii o ora pana la vapor, cu vaporul 15 min pana in Europa, apoi turiiiiiiiism cat cuprinde!). Aveam 270 de e-mailuri de citit. Dar sunt la Istanbul! Ok, nu plec maine, mai am doi ani de stat. Dar au trecut patru in India ca vantul si ca gandul… nu e timp de pierdut!

Mi-era teama ca ma pierd. Nu aveam telefon de Turcia si nici credit pe cel de Romania (desi inca nu stiam). Ma temeam ca ma voi rataci, ca voi pierde busul de intoarcere, ca marele oras ma va rapune. De aceea am iesit. Fa un lucru de care ti-e frica in fiecare zi! :)) La 11 eram la bus, la 11:45 eram la debarcader, la 11:50 pe vapor spre Europa. Auzind ca vreau sa iau vaporul, colegul meu Jesus, dragul si bunul de el, m-a luat aproape pe sus sa imi arate cum se procedeaza. El si sotia lui m-au adoptat din prima zi, empatizand imediat cu figura mea ratacita. Si ei sunt noi aici, dar din august au avut ceva timp sa se dezmeticeasca.

La 12 si ceva eram in Europa. M-am indreptat spre turnul Galatei, apoi pe jos prin Beyoglu, Taksim, Istiklal. Ioi, zic, blegomana ce sunt. Exact pe unde dau astia cu bombe. Dar nu a fost nicio bomba, era cald si soare, in cea mai frumoasa zi de cand am venit.M-am bucurat de vreme, de oameni, de cladiri, de minunata experienta a traversarii Bosforului pe feribot. Si, desigur, m-am intors acasa vesela si nevatamata.

Luni la prima ora am incremenit la intonarea imnului national; eram toti in pozitie de drepti, cu mainile pe langa corp. E un mars upbeat asa, dar imaginea aceea a unei armate de copii m-a marcat si mi-au dat lacrimile. La masa vorbeam cu Jesus despre asta, imi povestea cu tristete si resemnare despre Venezuela, de unde vin el si sotia lui… ei au evadat, dar altii traiesc inca cosmarul acela. Are aceeasi resemnare blanda ca toti venezuelenii pe care i-am cunoscut: “Chrihtina, zice, que le vamos a hacer. Es un pais donde la gente viven como revolucionarios y los que mandan como capitalistas.” Are impresia ca jocurile se fac departe si bietul om e doar sub vremi si e bucuros sa fie in Turcia, unde e prosperitate, mancare, libertate. Perspective.

Mancarea la scoala e exceptionala, desi colegii mei anglofoni nu sunt de acord cu mine. Poate fiindca mie mi-a fost dor de mancarea de acasa cand eram in India si aici se mananca fix ca acasa: tocanite, ghiveci, ciorba (se zice çorba), salata de vinete, ardei umpluti, placinte de tot felul… mult, bun, gras, uleios, carnos, vaaaai de fundul meu, ce sa mai!

Pentru colegii mei englezi, mancarea nu are niciun haz si s-au plictisit de sosurile de rosii in care se gateste tot. Le e dor de mancare chinezeasca, de paste, de fructe de mare si ma invidiaza pentru tot ce am mancat in India. Perspective.

E frustrant sa fii din nou la inceput intr-un oras. E naucitor, obositor sa depinzi de transportul scolii ca sa iesi din campus, de google translate in orice loc, de taxiuri al caror fel nu-l cunosti, de bunatatea necunoscutilor. Sa redevii din top dog un catelandru. Dar sunt unde mi-am dorit sa fiu, imi place scoala si imi place ce fac, profesional sunt multumita, personal ma amuz din nou cu descoperirea si depasirea unor limite de tot felul.

Si va veni si ziua cand voi vorbi turca, ma voi fatai cu aplomb intre campus si oras impreuna cu prietenii mei, etc. etc. – adica imi voi fi gasit (iar) locul.

Seni seviyorum, İstanbul.

Confuzii si lectii

Standard

La scoala unde predau, saptamana incepe si se incheie cu imnul Turciei, Istiklal marşı, in difuzoare.

Dupa o lunga asteptare, am ajuns in sfarsit la Istanbul miercuri. De la aeroport am ajuns direct la scoala. De la scoala, direct in sedinte – induction pe repede-inainte! Copiii au parcurs deja patru saptamani de spaniola fara mine. Ieri si azi am aflat:

  • ce au invatat la fiecare clasa si ce teme au,
  • cum se verifica si noteaza temele,
  • ce examene se dau, cand si cum se dau notele de la 1 la 27,
  • cum functioneaza proiectorul, tabla smart board si noul meu laptop dell,
  • ce resurse are scoala, unde e biblioteca, unde e xeroxul, cum se procedeaza
  • in ce clase tin orele si cum ajung acolo,
  • unde fac de serviciu pe scoala si ce trebuie sa fac,
  • unde iesim daca e alarma de incendiu – reala sau simulare,
  • de unde iau gratis cafea si ceai cand am chef,
  • unde e cantina si cum se procedeaza,
  • cine sunt decanii de la fiecare nivel si la ce imi foloseste sa stiu asta,
  • cum se numesc colegii mei de departament,
  • cum sa nu te ratacesti in urmatoarele situatii:
    • prin campus de acasa la scoala
    • prin campus de la scoala acasa
    • de la serviciul pe scoala inapoi in clasa
    • de la baie inapoi in clasa
    • de la intrare la cantina
    • de la xerox inapoi in birou
    • de la gimnaziu la liceu pe cararea cu pini pe care mergi 10 minute
    • de la liceu inapoi acasa!
  • cum se numesc sefii mei si la ce imi foloseste sa stiu asta,
  • care e programul zilnic – cand se suna etc,
  • unde si cand se semneaza condica,
  • cum sa folosesc catalogul online in care trec absentii,
  • ce si cand sa postez pe moodle pentru parinti,
  • cat inseamna o lira turceasca in lei si dolari,
  • unde e Hr-ul si care din fetele acelea dragute e Sibel,
  • cum sa-mi leg telefonul si laptopul la wifi, laptopul la imprimanta si sa pun laptopul Dell in engleza,
  • unde se tine Assembly-ul de luni dimineata,
  • unde se tine ora facultativa de turca + saluturi, multumiri si cuvinte identice cu romana (yoc, tavan, dush, dushman, cioban, musafir, musteriu)

Aseara cand m-am culcat eram coplesita. Azi am avut mai mult treburi administrative. Impreuna cu minunata Sibel de la HR am mers la circa financiara, apoi la banca si am rezolvat tot ce inseamna permis de sedere, impozite si card bancar. Urmeaza inregistrarea la politie si inregistrarea telefonului (pentru care platesc o taxa ca sa-l pot folosi in Turcia pe o perioada mai mare de 3 luni).

Ieri seara am prins si un microbuz care mergea la mall, de unde mi-am facut cumparaturi.

Azi, dupa toata alergatura si banca si restul, incercam sa ajung la zi cu cele 275 de e-mailuri, cand il aud pe seful meu zicand:

– Christina, azi e vineri. Nu ti-am spus inca, dar vinerea la ora 13 incheiem saptamana de lucru cu imnul de stat. Daca esti la ora, trebuie musai (!) sa lasi tot, va ridicati in picioare si ascultati imnul in liniste si solemnitate. Daca nu esti la ora, oriunde esti, te opresti din mers. Acum ne vom ridica in picioare.

Nici bine nu termina de vorbit si din boxe izbucneste frumosul mars. Ascultam solemni, in picioare, un scotian, o romanca si o turcoaica. Muzica se opreste si eu ma asez.

– Stai, zice seful, n-a zis „rahat”.

– Poftim?

– Rahat e un cuvant turcesc. Inseamna „pe loc repaus”, sau „relaxare”. Stim ca se termina momentul solemn atunci cand auzim „rahat”.

Ce sa mai zic, am tacut. Dupa aceste zile intense, as vrea un weekend de … rahat!

Bucharest that I miss

Standard

Mi-era dor de Bucuresti, mai ales in primul an de Bangalore. Mi-era dor concret, de strazi, de cladiri, de felul cum cade lumina pe un anumit copac. Mi-era dor de trotuare, de covrigi si merdenele, de cafeaua buna pe care o poti bea aproape oriunde si la orice ora, de transportul in comun care-ti economiseste multi bani in fiecare luna (si te frustreaza cu intarzieri, autobuze incinse sau murdare, miros de transpiratie, certuri si oameni artagosi, soferi care conduc „camionul cu cartofi”!). Mi-era dor de un loc unde toata lumea vorbeste limba romana! Ce minunat trebuie sa fie sa poti opri un om oarecare pe strada si sa ii spui orice vrei si sa inteleaga tot ce ii spui, fara sa trecem prin filtrele traducerii si ale diferentelor culturale.

Visam codri? Sigur ca da. Sunt acum in Bucuresti de 72 de zile si mai am vreo doua-trei saptamani de asteptat o viza care s-a incurcat pe undeva.

Am umblat pe strazi? Da! Albumul Just Bucharest se umple pe zi ce trece cu case, strazi, cladiri care stau sa cada, parcuri si jocuri de lumina.

Am baut cafea? Yeah, baby! Si e buna, buna, buna; scumpa, dar ohcebuna!

Merg numai cu transportul in comun. Daca in alti ani mai scurtam drumul cu un taxi, anul asta – neavand nici aplicatia de Uber pe care mi-o ridicati toti in slavi – am patit-o early on cu o serie de taximetristi care luasera in propriile maini justitiare problema nerezolvata a tarifelor de noapte si isi jecmaneau cu tupeu clientii, la modul 40 lei pentru 1 km. Am zis pas si mi-am instalat Moovit, programelul care-ti spune prin GPS cand si unde vine urmatorul mijloc de transport public. Am cardul de transport mereu incarcat si taxez de fiecare data. Pentru 1,3 lei/ calatorie, merg cu un mijloc adesea jegos si mazgalit cu grafitti de proasta calitate, dar merg in siguranta si ajung unde vreau. Daca as vrea sa-i dea prin cap si RATB-ului sa ne puna in statie un sistem de tracking prin GPS ca sa stim cand vine urmatorul autobuz? Oh, ce n-as da. Dar nu s-a intamplat. Ne descurcam pe cont propriu, in jurul institutiilor, dupa modelul tuturor tarilor in curs de dezvoltare.

Platesc mereu calatoria, am zis. Au fost ani cand stapaneam la perfectie arta fofilarii de controlori si, recunosc cu jena, mergeam fara bilet. Era scump pentru mijloacele mele de studenta de atunci. Acum mi se pare ieftin. Ca nu toti gandesc asa am aflat de curand, in tramvaiul 41.

O tanara satena, cu parul lung. Un controlor cu vesta albastra pe care scria mare CONTROLOR.

– Nu intelegeti ca nu am avut timp sa-mi iau bilet? bombanea tanara.

– Nu va e rusine de ceilalti pasageri care au platit bilet? o admonesta barbatul solid, obosit, dar decis.

– Hai, dom’le, lasa-ma sa trec, a zis in cele din urma fata, enervata. Nu am bilet, nu am bani de amenda, nu am chef sa ma legitimez si cobor la prima si tu nu ma poti opri.

– Va rog insistent sa va legitimati, repeta controlorul, dar cine sa-l asculte. Va informez ca va trebui sa coborati cu mine la capatul liniei si vom incheia un proces verbal.

Aiurea! Tanara si-a acoperit numaidecat capul cu o esarfa, controlorul a incercat in zadar sa ii faca poza cu telefonul (!!), ea a coborat, el a ramas mofluz, s-au auzit niste dulci „e tramvaiul lui taticu-tau de te porti asa?” si cortina a cazut.

Autoritate, raspundere, simt civic, sentimentul ca suntem toti fibrele aceleiasi tesaturi sociale, ca depinde de toti sa o tinem impreuna, nemaivorbind sa cream un model frumos.

Dar, totusi, toata lumea vorbeste limba romana. Uitasem de „noi” si „ei”, romanii si „strainezii”. Dupa 4 ani ca „foreigner”, acum fac iarasi parte din „noi”. Dar ii inteleg mult mai bine pe „ei”. Recunosc uimirea in fata lucrurilor care noua ni se par normale („dead flowers in plastic bags”, anyone? Ce sa mai zicem de „pork fat” (slaninuta) with bread and onion for breakfast?!). Recunosc curiozitatea, dorinta aprinsa de a avea un „local friend”. Te face sa te simti putin mai integrat in lumea asta noua si bizara, ale carei reguli inca nu le cunosti. Recunosc dorul de casa, dorinta de a petrece in locuri care seamana cu ce esti tu obisnuit si unde, fireste, prietenii tai localnici se simt nelalocul lor.

Dar vorbim romaneste!

– As vrea si eu o paine.

– Alba, neagra, cu seminte, taraneasca, bavareza, franzela, pave?

– Vai, cate feluri de paine aveti!

– Doamna, eu n-am timp de povesti. Cumparati, sau faceti loc, ca asteapta clientii!

Dar am vorbit in romaneste…

In limba ta si insultele dor mai tare. Si nesimtirea oamenilor de aceeasi natie cu tine, caci nu mai poti zice „dracu sa-i ia, sa fie la ei acolo”. E la noi, aici.

Dar e si amuzant.

Asteptam un camion cu lemne. Apare. La volan, un nene binecunoscut, deoarece acum multi ani era director de scoala in sat.

– Cum? Dumneavoastra ati ajuns la carat lemne?

– Ce sa facem, domnita? Viata e lunga!

*

Urci in tramvai. Te bate cineva pe umar. Un batran jerpelit.

– Duduie draga, zice el binevoitor, sa va asezati pe partea asta, ca aici vine umbra.

– Multumesc, raspunzi, intelegand intr-o clipa ca ti s-a facut un cadou.

*

Saptezeci si doua de zile in care am slabit sapte kilograme din cele douazeci acumulate in India cu ajutorul clinicii Kilostop. Un nume predestinat. Testimoniale pe ecranul de la receptie. Calendarul cu retete gustoase si lipsite de calorii costa doar 65 de lei. La fiecare kilogram slabit, primesti un talon pentru concursul al carui castigator pleaca cu perechea in Maldive, sa-si etaleze trupul suplu pe plaja. Toate angajatele clinicii sunt subponderale, desigur ca sa ne inspire. Toti clientii sunt grasi. Se creeaza un dezechilibru.

Angajatele au adoptat metoda „mama si bebelusul roman” si vorbesc cu clientii la plural. „Ce-am mancat la cina? Cat am slabit saptamana asta?” Cum nu mai sunt demult bebelus, uneori raspund: „Eu am slabit un kil, dar sper ca dvs. n-ati slabit!”

Ne intelegem cu totii in limba romana. Deplin, complet, fara bariere de limba sau cultura.

E cea mai lunga perioada pe care o petrec in Bucuresti in ultimii patru ani. Mi-era dor sa fiu aici multa vreme, sa ma simt iar de-a locului, sa-mi „masor” concetatenii prin prisma noii mele superioritati expate. Mi-am facut, asadar, damblaua.

Acum pot pleca.