Eyüp

Standard

Demult voiam sa merg, dar vremea n-a fost prea prietenoasa, asa ca Eyup a aparut in viata mea abia acum doua saptamani. A meritat! Cocotat pe o colina („Pierre Loti”) de unde se vede tot Cornul de Aur, Eyup e un loc celebru pentru vederea panoramica. In varful colinei sunt cateva terase unde poti manca, bea ceai si admira Istanbulul in toata frumusetea lui, trecuta si prezenta. Eyup a fost si cimitirul sultanilor si vizirilor si altor notabilitati otomane timp de secole. Plimbarea catre restaurantele de pe colina se face direct printre mormintele impodobite cu fesuri sau turbane, care arata si dupa moarte rangul celui ingropat acolo. Sau poti lua telefericul, cum fac majoritatea istanbulezilor, in vreme ce turistii par sa prefere drumul prin cimitir.

La poalele colinei se gaseste moscheea Eyup, foarte frecventata de credinciosi si foarte frumoasa. Intrarea, ca la orice moschee, e gratuita, cu conditia sa te descalti si sa-ti porti incaltamintea intr-o plasa. In jurul moscheii infloresc terase, magazine si locuri de joaca pentru copii.

Vaporul de la Eyup la Eminonu „tricoteaza” Cornul de Aur si face vreo 4-5 statii, una pe fiecare mal. Fiindca distanta nu e asa de mare, ai impresia mai mult ca stai decat ca mergi.

Ma mai duc la Eyup.

eyup vedere

Cand am fost la Bugiuresti

Standard

*”c” in turca se citeşte „gi” ca in cuvintele cam (geam) sau sürücü (şofer sau surugiu). Natural ca Bucureşti se citeste Bugiureşti. De fapt in turca se zice Bükreş.

Era o zi normala cand colega de engleza mi-a zis ca pleaca in Romania peste 2 saptamani. Mi-a zis ca merge la Therme un weekend, ca e avion la 5 vineri si profita si daca vreau sa-mi aduca ceva. Raspunsul meu a fost “nu-mi aduce nimic; vin si eu”. Zis si facut si ne-am aliat si cu doua colege din Venezuela, ca sa fie o excursie amuzanta, am luat biletele si hai la Bucuresti!

Pe vremea cand locuiam in India, cam asta era unul din visele mele: sa fiu asa aproape, incat daca am chef sa vin un weekend la Bucuresti, sa ma sui in avion si sa vin. Pentru asta am ales Istanbulul – zbor de nici o ora, scoala la 15 min de aeroport. Traiam, deci, in visul meu de odinioara!

In Bucuresti nu mai era asa de frig ca in noiembrie, iar duminica am prins chiar o zi minunata si insorita de primavara. Desi am stat doar doua nopti, am putut sa ma vad cu o multime de prieteni si sa fac si cumparaturi, sa stau si la soare si sa merg si la targul de martisoare. E drept ca la avion am ajuns cand se inchidea poarta de imbarcare, dar, din fericire, ne-au primit.

E interesant sa amesteci oameni din diferitele tale vieti; Romania, Canada si Venezuela; expati, fosi expati si localnici, bucuresteni si istanbulezi. Pentru ca la One Love eu voiam sa stau cu prietenii mei si pentru ca venisera multi si diversi si pentru ca prea adesea aceste adunari se termina cu toti vorbind cu toti – tot ei, care locuiesc in acelasi oras! – iar eu cine stie cu cine, ei bine, pentru toate astea am decis ca voi fi putin egoista si voi vorbi in romaneste, desi poate nu e politicos fata de colegele cu care venisem. Le-am lasat putin pe cont propriu, ca sa pot sa schimb cateva vorbe cu prietenii dragi de acasa. Si mi-am adus aminte de mine in partea cealalta, la Mussoorie, unde venisem cu Zeenat, dar tocmai pe ea nu apucam s-o vad. Cred ca am mai inteles niste lucruri de atunci.

A fost multa bucurie, multa durere in gat (cosmar, vineri), mult fum la One Love care imi distrugea gatul, multa dragoste. Iulius a fost mereu de serviciu, a facut cald in casa, ne-a rasfatat, ne-a dus la Therme cu masina… Therme sambata nu e o idee grozava, dar era vant si frig afara si a fost un loc ok, unde doamnele s-au simtit bine. Seara am reusit si sa bifam Casa Gorjeana; era frig, ceata la intoarcere, dar la Casa Gorjeana era un botez si, asa cum se intampla, in scurta vreme eram toti pe ringul de dans.

A fost bizar sa fiu in tara mea cu straini; sa trebuiasca sa explic, sa traduc, sa judec ceea ce mie mi se pare normal. A fost greu sa impac intalnirile cu prietenii si timpul cu ele. A fost ciudat sa nu fie mama acasa.

A fost frumoasa reactia oamenilor cand ne auzeau vorbind in spaniola. Clar tot romanul rupe doua vorbe de spaniola!! La Mega Image mi-am amintit de India… doua vanzatoare, femeia de serviciu si un paznic se adunasera roata in jurul colegelor mele strigand hola, hola, muchas gracias, te gusta Bucarest si cine mai stie ce. Au fost incantate ca in taxi ne-a pus muzica in spaniola, iar taximetristul canta si el cu noi.

A fost frumos afara duminica; frumos ca prietenii nostri au venit sa ne vada la targul de martisoare si am baut o cafea, ca soarele stralucea, ca oamenii din jur vorbeau romaneste, ca dupa multa vreme am vazut un targ de martisoare!

I don’t live in Bangalore only

Standard

Colega mea, profa de franceza, are o relatie de iubire cu Turcia care dureaza de mai bine de 15 ani. In copilarie, familia ei isi petrecea vacantele la Bodrum, unde pana la urma si-au luat si o casa, asa de mult le placea. Cand a terminat facultatea, colega a venit sa lucreze ca profa in Ankara, unde a petrecut doi ani minunati. La presiunea familiei si a prietenilor, s-a intors o vreme in tara ei din Europa de Vest, dar mereu cu inima in Turcia. Nu e de mirare, deci, ca dupa nici doi ani era iar aici, de data asta la Istanbul. Daca Ankara a fost locul unde si-a facut prieteni si s-a simtit deindata ca acasa, Istanbul nu a primit-o la fel de bine. Izolata intr-un campus alaturi de alti profesori expati, singura in uriasul oras in care nu era nici turist nici localnic, tanjea dupa Ankara. Au inceput evadarile de weekend, mai putin de o ora de zbor si doua zile alaturi de prieteni. Au inceput planurile de a se muta inapoi la Ankara; CV-urile, interviurile si, in sfarsit, jobul de vis care o va duce inapoi in locul unde se simte mai acasa decat in tara ei de bastina.

De cate ori ma gandesc sa imi schimb sloganul blogului, mi-aduc aminte de colega mea. I live in Istanbul only, dar nu inca. Inainte sa plec in vacanta la Bangalore ma gandeam ca mi-ar placea ca macar 2-3 colegi sa-si faca timp pentru mine, stiam eu care, cei de care mi-e drag si cu care am tinut legatura si dupa ce am plecat. Nu m-am asteptat sa fiu primita ca fiul risipitor, sa se taie vitelul cel gras, sa se schimbe planuri, sa se organizeze cine si ceaiuri in onoarea mea. Am fost coplesita de atentia pe care am primit-o, dar si de soare, de vara, de flori si de senzatia ca m-am intors acasa. Apoi m-am intors acasa la Istanbul, unde era ca si pana acum – frig si rece.

Noua scoala e o scoala foarte rece cu expatii si se simte. Daca prima scoala era internationala, in sensul ca ne straduiam sa vorbim toti engleza intre noi, sa fim inclusive, prietenosi si sa constientizam ca we’re in this together, aici sunt intr-o scoala turca, unde sunt un animalut amuzant, dar nu chiar luat in serios pentru ca nu vorbesc limba locului. Deciziile importante se iau in turca. In posturi de conducere acced turcii. Eu abia trec de genunchiul broastei cu al meu çay alabilir miyim (un ceai, va rog).

Ce vreau sa zic, nu ma mir ca este asa, nici nu astept sa se schimbe lumea ca sa fiu eu fericita si sa ma simt ca acasa. Cand am plecat mi-am asumat socul cultural si perioada de minim un an in care ma voi simti straina, stinghera, ratacita si nelalocul meu. Acum ca o traversez, normal ca nu e placuta si e fain sa te teleportezi doua saptamani acasa in India, unde sa ai libertate de miscare, prieteni, lucruri cu care te-ai obisnuit. Sau sa fugi un weekend acasa la Bucuresti, unde sa degeri de frig alaturi de oameni care demult au devenit mai mult familie decat prieteni.

I live in Bangalore only si pentru ca nu mai suport frigul. Colegii mei nascuti la tropice se bucura mai mult de iarna decat mine. Am devenit o fitoasa. Nu mai vreau ploaie mohorata, cer acoperit de nori, temperaturi de minus grade, caciula, cizme, fular, raceala, centrala. Parca dureaza de prea multa vreme iarna asta si nu da semne ca s-ar termina vreodata.

Cred ca I live in Helsinki only nu va fi niciodata o optiune.

In cautarea verii

Standard

Mi s-a parut ca am luat decizia cam brusc – ce-ar fi sa plec in vacanta la Bangalore? In vacanta asta de ne-Craciun, vacanta intersemestriala de doua saptamani pe care o primim la scoala din Stambul.

Zis si facut; au aparut biletul, cadourile pentru cei din India, bagajul si viza. Pe 20 ianuarie am luat vacanta si pe 21 eram deja in zbor spre Bengaluru! Ah, cum va fi? Oare mai exista copacii aceia care acopera toata strada? Cum e sa fie vara cand de cinci luni nu ti-ai mai vazut degetele de la picioare din sosete si cizme? Oare o sa racesc la schimbarea de temperatura? Isi mai aduc aminte colegii de mine? Sa ma duc sau sau nu ma duc pe la scoala? Oare sa le duc baclavale sau rahat turcesc? Ce am sa fac acolo?

Dar zborul prin Doha a fost usor si rapid (va recomand filmul L’avenir cu Isabelle Huppert, vazut in avion) si imediat eram in aeroportul atat de familiar, pe numele lui (pe care nu il stie nimeni), Kempegowda International Airport. Apoi totul a devenit cum era, adica normal, familiar, haotic si minunat totodata.

Cam inteleg si de ce am venit si ce caut si de ce am plecat. E cum mi-am imaginat. Mi-am dorit sa vin sa revad locurile si oamenii cu privirea aceea detasata pe care o capeti cand nu mai ai, de fapt, de-a face cu ei. Ma bucur ca masina a ramas la Zee si ca o pot folosi – ma simt ca si cand n-am plecat niciodata. Fireste ca toti copacii sunt inca aici; la fel si ospatarii, vanzatorii, cersetorii de la semafor, nenea care vinde apa de cocos sub un umbrar de palmier, femeia care iti ghiceste in palma, baiatul de la More Megastore delivery, fetele de la masaj, instructorul de yoga.

Asa cum era si cazul, prima oprire a fost la salon pentru pedichiura. Am avut parte si de o mustrare:

– Ma’am, demult nu v-am mai vazut. Cel putin de 4-5 luni. Nu cumva v-ati gasit alt salon?

Ah, dar bucuria cu care mi-am revazut degetele de la picioare din nou in sandale!

La scoala a fost fain – copiii m-au primit frumos, colegii – colegial. Ma bucur ca am cativa prieteni, ma bucur ca si-au facut timp sa ma vada, sa petrecem timp impreuna, sa mergem in locurile noi si sa ne povestim vietile, de unde am ramas cand ne-am vazut ultima oara.

Asa cum imi sade bine, umblu cu gura cascata din nou; entuziasmata de soare si de caldura mai mult decat de orice; fericita ca imi revad copacii, magazinele cu haine colorate, strazile nebune cu autobuze ruginite care zboara pe 2 roti cu 50 la ora, vacile, claxoanele, haosul, nisipul in papuci si libertatea pe care le asociez cu India.

 

Zapada

Standard

 

A nins si am vazut zapada pentru prima oara in 5 ani.

Zapada… ce mare scofala, ziceam. Alba, uda, produce alergie. Nu mi-e dor de ea.

Si totusi, in zilele dinainte de Craciun si Anul Nou, cand toata lumea parea a fi in vacanta si numai noi munceam voios zi de zi la scoala, visam la zapada. Un fulg sa cada si ne da liber, sopteau zvonurile. Dar ploaia maruntica de toamna care ne murase pana la os nu se lasa transformata in zapada.

Au trecut zilele, festive si normale, copiii si-au terminat examenele si noi ne-am adunat ultimele ramasite de energie sa punem note, sa fim inca vii si vioi, sa inspiram, sa motivam – sa facem, adica, ce fac profesorii buni. In doua saptamani vine si vacanta inter-semestriala. Se aduna teze, note, lucrari, teme. Copiii incep sa lipseasca, stiind ca si-au rezolvat media sau manati de pasiunea sporturilor de iarna care, na, se pot face doar iarna.

Primul fulg a cazut sambata si pana duminica aveam 40 cm de zapada. De unde pozam de la geam masa care se acoperea de substanta alba si rece, brusc mi-am amintit cum e sa fii in mijlocul ei. Am iesit sa pozeze copacii acoperiti de nea, numai ca sa aflu ca bateria litiu-ion a telefonului nu rezista la temperaturi sub zero grade.

Duminica seara eram toti agatati de TV: oare va declara valiul zi libera luni? Daaaaaaa!

Luni seara visam ca ne da si marti. Daaa!

Azi deja nu mai ningea si incepuse marea topeala, dar totusi ne-a dat si miercuri. Intre timp m-am batut cu bulgari, mi-am luat cizme de zapada, am facut alergie si am luat Xyzal, am invatat sa tin telefonul la caldura ca sa fac totusi poze si am si muncit, in ritmul meu, in scoala perfect pustie.

Maine ne vom aventura in oras, sa vedem Istanbulul sub zapada. Ni se zice ca e prima data in 10 ani ca au asa ninsori. Evident ca a fost haos pe sosele si pe aeroporturi, cu sute de zboruri anulate si bagaje plimbate aiurea prin toata lumea; oameni frustrati si cheltuieli neprevazute. Totusi strazile au fost deszapezite si s-a aruncat sare in cantitati imense. Temperaturile vor creste, asa ca nu sunt sanse de polei.

Azi mi-am dat seama ca minteam cand am zis ca nu imi place zapada. E uda si alba si provoaca alergie. Dar dupa ce te imbraci si incalti bine (ca sa ramai uscata) si iti iei un Xyzal, zapada e doar alba si frumoasa si provoaca bucurie.

img_8356

 

 

Intamplari adevarate

Standard

Am fost la concert la Mariza. A fost asa cum il visasem in zilele de plictiseala din India, cand voiam sa fiu aproape de Romania ca sa pot sa ma duc la Mariza intr-un weekend. A fost uluitor de frumoasa, a cantat dumnezeieste , a comunicat cu noi mereu, a coborat in sala, a povestit, a vibrat. Timpul a trecut repede si incet, ca intr-o vraja. Am ascultat cu toata pielea, cu toti nervii, cu tot sufletul. Sala palatului cea prozaica a redevenit un loc magic, unde e ok sa simti.

„Dar, de fapt, ce face femeia asta aici? imi ziceam. Canta. Canta foarte frumos niste cantece foarte frumoase. Isi moduleaza vocea in chip uimitor. Sopteste si urla, totul bine dozat si controlat. Ne vorbeste, ne indeamna, ne vrajeste. Cum ne poate vraji cu cantece pe care nu le intelegem? Ce intelegem atunci? Simtirea din spate, transmisa prin modulatiile vocii. Tipatul e tot tipat, tanguirea e tot tanguire si in portugheza. Mariza ne daruieste povestea ei, vocea ei, cultura ei. Iar noi suntem deschisi sa o primim si o descoperim asemanatoare in aceea ca plangem in romaneste la cantece portugheze. E un ambasador al culturii ei. Iar noi suntem „gente da minha terra” toti.”

Apoi a venit finalul concertului, iar Mariza, in sala, printre spectatori, in rochia ei rosie, cu umerii goi, ne-a zis:

– Eu vreau sa va daruiesc o particica din cultura mea, desi nu intelegeti limba. Vreau sa va daruiesc melodia, muzica, simtirea. Voi canta gente da minha terra. Credeam ca se refera la dragii mei lusitani, dar de ceva vreme mi-am dat seama ca voi, cei care veniti cu inima deschisa sa primiti o infuzie de fado, voi sunteti tot „gente da minha terra”.

Bravo, Marizo, mi-ai citit gandurile?

*

Azi, in ritualica excursie la singurul loc cu magazine, Viaport Outlet, am reflectat la prieteniile care se leaga sau nu la varsta adulta. Uneori merge, uneori nu. Depinde de om si de disponibilitatea lui. Care depinde de unde vine, cat a umblat prin lume si care e structura lui sufleteasca. De ce, stiind ca si eu si vecina mea Jen mergem la cumparaturi in acelasi cacat de mall, nu am mers impreuna. Hai ca merg cu tine la Turkcell, hai si tu cu mine la unde o fi mers ea… cum fac prietenii. De ce eu m-am dus singura la Starbucks sa citesc pana la venirea busului, iar ea pe de alta parte la pizza, din care a aruncat jumatate ca sa nu se ingrase. De ce ne ferim unii de altii cand tot ce ne dorim e sa fim apropriati.

In fine, ganduri, plictiseala, trece timpul.

Vine momentul intoarcerii, ne suim in bus, soferul e nou, se rataceste, se incurca, noi vorbim turceste mai mult sau mai putin. In fine, suntem pe drumul bun. Ne amuzam de situatie si Jen zice: ce greu e sa ne mai facem prieteni la varsta asta. Ne temem sa nu ne deranjam, cand de fapt tot ce vrem e sa fim apropriati.

Pam-pam.

animalul totemic

Standard

daca as fi un animal, ce as fi? o foca. o girafa. un delfin.

nu mi-ar placea sa fiu niciun fel de animal domestic: gaina, caine de curte, capra, oaie.

vreau sa fiu un animal deosebit, exotic, special, frumos si misterios totodata, un animal care nu provine din geografia mea imediata, ci din lumea larga pe care-mi doresc s-o cutreier. vreau sa fiu un animal salbatic, liber, nedomesticit, un animal cu care nu te pui, un animal inteligent si simpatic, pe care, insa, nimeni nu-l va lega vreodata pe langa casa, sa faca oua si sa moara de Craciun. vreau sa fiu un animal necomestibil.

tema ar fi, probabil, libertatea. cineva a fost ingradit in libertatea sa de individ si incearca sa-si ia revansa. libertate, exotism, destin singular, creativitate. aceste animale nu simbolizeaza forta sau control, ci libertate si convietuire pasnica. girafa e un animal deosebit de toate celelalte prin gatul ei lung; delfinii sunt inteligenti si agili; foca are ceva adorabil in expresia fetei, ceva de bunicuta si de copil, pare binevoitoare si prietenoasa. sigur, asta la prima vedere, la aprecierea mea de privitor, iar nu de cunoscator.

animalele pe care nu le-am ales au in comun docilitatea, supunerea fata de autoritatea omului si vulnerabilitatea. nu vreau sa fiu docila si supusa si dependenta si altruista pana la suprimarea propriilor dorinte si furii. dar nu vreau sa fiu nici un tigru feroce, temuta sau admirata.

vreau sa fiu iubita pentru ceea ce sunt: un animalut prietenos, inteligent si care-si vede de treaba lui, in apa, in savana sau la Pol. Foca si delfinul pot fi dresate, dar nu domesticite.

un animal salbatic, dar nu o salbaticiune. un animal dragut si placut, pentru ca e important sa nu superi pe nimeni.

ganditi-va si voi care este animalul vostru?