Bucuresti

Standard

Pastele acasa, pentru prima data in 5 ani. Pasca, cozonaci, oua rosii, iepurasi kitschosi pe Magheru, soare, caldura, carti noi, prieteni. Ieri am mers cu un taxi Uber, pentru a doua oara in viata. M-am amuzat la manichiura si coafor cu discutiile inerente. Am vorbit cu oameni, pe strada, ceea ce nu pot inca sa fac in Turcia. Am cerut informatii si am dat indicatii. M-am plimbat prin parc.

E tare bine!

 

Françoise Dolto

Standard

De la Francoise Dolto: dna invatatoare nu trebuie sa ma iubeasca, ci sa ma invete, cum ii zice si numele. Nu e mama mea. Nici eu nu trebuie sa-i iubesc pe elevi, ci doar sa-i invat. Cat de multa libertate iti ofera abordarea asta!

Una din cartile care mi-au placut enorm se numeste “Cand parintii divorteaza”. De acolo am prins ideea de structurare a identitatii proprii in functie de cuvintele care ni se spun (sa nu uitam ca Dolto a fost psihanalista). Zice, extraordinar de frumos, ca tot ce i se spune umanizeaza copilul, iar ceea ce NU i se spune il retrimite la stadiul de animal. Ca tratezi ca pe un animal de casa/ obiect copilul caruia nu-i spui lucruri pentru ca e prea mic. Am, tot de la ea, revelatia fortei adevarului spus unui copil. Poate ca un copil crescut asa nici nu va avea, la randul lui, tentatia sa minta.

Acum ca scriu despre copii si ma gandesc la copiii carora le-am fost profa si la zona si mediul din care provin, mi se pare ca de la Dolto mi se trage revelatia ca profesorul trebuie, in primul rand, sa isi respecte elevul. Respect in elevii mei unicitatea lor individuala. Fiecare e o persoana si aduce in clasa intreg universul pe care il contine si care poate fi armonios sau nu.

Demult ma gandesc la asta si imi plac mult cele doua citate de la inceput.

Copiii

Standard

Cand am inceput sa predau spaniola la primar si gimnaziu in India, dupa ani de zile de predat literatura engleza si teoria cunoasterii la liceu, ma simteam putin depasita de evenimente. Pentru a preda bac international HL (Higher Level) trebuia sa imi petrec noptile citind literatura engleza, critica literara, filozofie, istoria lumii. Avem caiete de notite, note de la cursurile mele din facultate, conspecte de pe net si din carti, fise si diagrame, mind maps si puzderie de intrebari. Planurile de lectie erau mereu multiforme, deoarece lectia putea lua multe turnuri, in functie de intrebarile copiilor, fiindca pana la urma scopul meu era ca ei sa inteleaga si sa le placa – ca sa poata invata.

Orele de spaniola cu copilasi care luau contact cu aceasta limba pentru prima data m-au surprins fiindca mi s-au parut la inceput usoare, dar am sfarsit muncind pentru ele mult mai mult decat muncisem pentru bacul international! E drept ca lucram intr-o scoala care-si dezvolta propria programa de studiu, deci seara si in weekend scriam la obiective de invatare, standarde de performanta si continuturi, iar in timpul zilei predam conform cu ce scrisesem seara. Epuizant!

Cu toate astea, am avut cativa copii care m-au facut sa simt ca merita tot efortul asta – si despre cativa dintre ei vreau sa vorbesc acum.

Cand Evan a venit din Suedia in India nu stia boaba de engleza. Cand a inceput orele de spaniola, un an mai tarziu, era recent iesit din programul de engleza intensiv (EAL – English as an Additional Language) al scolii si, sincer, vreo cateva saptamani am trait cu impresia ca e britanic!! Imita perfect accentul profesoarei lui si era extrem de fluent. Doar in scris puteai sa-ti dai seama ca Evan abia invata engleza.
Evan a inceput spaniola cu sfiala si multa curiozitate. De la bun inceput mi-a vorbit numai in spaniola! Hola, cómo estás, hoy estoy cansado, no tengo la tarea, quiero ir al baño, me gusta mucho la actividad, cómo se dice esto, cómo se hace esto. La scoala asta sedintele cu parintii erau sedinte parinti-copii. La prima sedinta Evan ne-a povestit, mie si parintilor lui, cum in primele luni de spaniola a invatat sa se prezinte, sa vorbeasca despre familia lui, despre tara si orasul de unde vine, despre prieteni, casa, scoala. Stia sa completeze un formular cu date personale, sa sustina un dialog simplu cu un vorbitor nativ, sa intrebe incotro e cutare sau cutare loc, sa ceara cuiva sa repete daca nu a inteles… si facea asta cu multa naturalete si usurinta. „Da,” mi-au confirmat parintii, „asa e el. Invata limbi straine foarte repede.”

Evan a descoperit ca se poate uita pe youtube la Dora Exploradora in spaniola. A inceput sa asculte muzica si sa vada filme cu dublaj in spaniola pe DVD. Toata familia a invatat putina spaniola.

In clasa a 9-a, cand Evan s-a mutat la o alta scoala, a trecut un test de spaniola de clasa a 12-a. Mama lui mi-a scris sa-mi multumeasca. I-am spus ca, sincer, n-am facut decat sa-l urmaresc cu admiratie cum isi crea si parcurgea propriul program de invatare!

Doi ani mai tarziu, a aparut Paul. Paul era nou intr-o grupa de copii care facusera deja un an de spaniola. „Va rog sa nu-mi traduceti, a zis, trebuie sa ii prind din urma.” Dupa a doua saptamana intelegea instructiunile mele in spaniola si mi-a aratat caietul lui „de studiu”, unde isi nota idei, intrebari, curiozitati, cuvinte noi si care era diferit si paralel cu caietul de clasa. „De unde ti-a venit ideea cu caietul de studiu?” l-am intrebat. „Asa am eu la toate materiile. Cand eram mai mic [Paul avea 12 ani cand mi-a zis asta!] eram foarte imprastiat, asa ca parintii mei m-au trimis la un curs de organizare personala [!]. De atunci sunt mult mai atent si organizat, asa ca invat mai bine.”

Dupa trei luni, copiii cu un an de spaniola la activ il intrebau pe Paul si ii cereau ajutorul. Paul a intuit conjugarea verbelor si a invatat prezentul simultan cu trecutul si viitorul simplu, justificand ca „in nicio limba nu vorbim numai la prezent.” Avea o curiozitate absolut copilareasca, o putere de munca si de concentrare mult superioara varstei lui si o foarte buna intelegere a faptului ca limba straina se invata cu efort personal sustinut. Colegii erau uimiti de progresul lui. Pe multi i-a motivat sa tina pasul cu el, i-a ajutat sa inteleaga conjugari si i-a instruit sa fie mai ordonati. Cand in clasa [erau, totusi, a sasea] se facea zgomot, copiii erau mai obositi sau mai neatenti, sau nu aveau chef sa invete, Paul se ridica cu caietul si pixul in mana si venea cu scaunul la coltul catedrei: „Nu ma intereseaza ce au ei chef si ce nu, zicea, pe mine sa ma inveti spaniola.”

Acum sa nu credeti ca Paul era vreun tocilar. Era, intr-adevar, mult mai ordonat decat media varstei lui. Nu stiu ce curs facuse, dar il formase bine. Avea un super simt al umorului si respect pentru colegi si profesori. Era iubit de colegi pentru ca ii ajuta si ii lua uneori peste picior, pentru ca asa facea si tatal lui cu el. Era adorabil de laudaros cand lua note maxime la teste sau castiga la Kahoot. Era in echipa de fotbal si baschet a scolii si in trupa de teatru. Se chinuia la engleza si era bun la mate. Nu era, in niciun caz, de zece pe linie. Profesoara de engleza nu-si amintea sa-l fi vazut vreodata cu un caiet „de studiu”.

Paul e acum in clasa a opta si profa lui de spaniola mi-a zis ca citeste carti in spaniola de la biblioteca. Nu mai are caiet de studiu si e putin mai distrat, fiindca adolescenta ne afecteaza pe toti. Cand am fost in India in ianuarie a venit sa ma salute si am vorbit numai in spaniola. Mi-a zis ca noua profa nu il iubeste asa de mult ca mine!! Ca o enerveaza intrebarile lui, asa ca a incetat sa le mai puna. Acum invata din cartile pe care le citeste.

Meritul meu? Ca l-am lasat sa puna intrebari, poate.

Pentru D., un mic coreean agitat, spaniola era o ora in care putea sa faca ce vrea, pentru ca era una din putinele ore la care parintii nu-i impuneau sa aduca note mari. „Chiar nu ma intereseaza, zicea el, la ora asta eu ma relaxez. Pe ai mei nu-i intereseaza daca iau 5 sau 10, numai corijent sa nu raman.” Nu invata nimic! In clasa scria numai cu mine langa el, cu niste litere mari si fara spatii intre cuvinte. Invata inca limba engleza si alfabetul latin. Nu intelegea tot ce vorbeam eu si nu putea sta locului. Ii dadeam sa citeasca carti cu poze si sa povesteasca prin desene ce a inteles. Il lasam sa scrie uneori pe computer, fiindca astfel puteam citi. Temele si le facea prin google translate, ceea ce ma umplea de furie, pentru ca nu era munca lui. Cand ti-era lumea mai draga, se ridica si pornea la plimbare prin clasa: de la unul fura o guma de sters, de la altul un creion care ajungea, cumva, rupt pe jos, spre supararea celuilalt copil… si izbucnea scandalul.

Am facut o conventie cu el ca atunci cand simte nevoia sa se miste trebuie sa iasa din clasa si sa inconjoare de doua ori fantana de apa. Apoi trebuie sa isi umple sticla, privind cu atentie apa cum curge. Apoi trebuie sa simta daca e pregatit sa intre in clasa sau nu. Daca nu, in fata usii cu geam, unde il puteam vedea, trebuie sa bea incet din sticla cu apa, daca se poate fara sa se maimutareasca la colegi! A fost incantat!! Venea special la spaniola cu sticla goala!! Mi-a zis ca ii place maxim faza cu privitul apei cum curge. Dupa o vreme a venit cu apa in sticla. Mi-a zis ca nu crede ca mai are nevoie sa iasa, pentru ca acum isi poate imagina cum priveste apa si se linisteste!

Cand au venit parintii, fiind coreeni, nu au vrut sa auda de sedinta parinti-copii. Copilul e copil, au zis ei, ce treaba are sa asculte la discutii de oameni mari?! Le-am spus despre copilul lor ca e dezordonat, neatent, dar bun la suflet si extrem de amuzant. Le-am povestit cum citeste carti cu poze. Le-am povestit strategia cu apa. Parintii ma priveau atat de fix incat am crezut ca nu vorbesc engleza.

„Ma rog, a inceput tatal, D. a batut pe cineva la dvs. in ora?”
„Poftim??? Nu!”

Tatal i-a tradus mamei in coreeana ca fiul lor nu a batut pe nimeni la ora mea.

„Isi face temele?”
„Uneori. Uneori stau cu el si le facem impreuna la pauza de pranz.”
„Sa stiti ca acasa uneori ne vorbeste in spaniola, dar noi nu intelegem nimic.”
„Aveti un copil minunat, am zis. Nu e usor sa vii dintr-o cultura atat de diferita si sa inveti deodata doua limbi straine. Ganditi-va cat de obositor este pentru el sa faca toate orele in engleza! Dar se straduieste si daca uneori oboseste si isi da in petec trebuie sa-l intelegem.”

La fel de impasibil, tatal a zis:
„Va multumesc.”

Mama a zambit.

A doua zi, la ora, D. era mai tacut decat oricand. Avea deja caietul si penarul pe banca, scrisese data in caiet din proprie initiativa. Efectul „sedintei cu parintii”!!

Am inceput ora si le-am dat de lucru independent. D. a inceput sa lucreze, mazgalit si chinuit cum lucra el, dar fara sa ma strige, fara sa ceara ajutor, fara sa intrebe daca cineva avea un pix!! Hmmm. Am pornit prin clasa, ca de obicei, privind peste umarul lor, sa ii ajut unde era nevoie. Am ajuns langa D. Nu intelesese nimic si scria cu totul altceva. Desenase si niste rachete.
– D., vrei sa iti explic?
Cu privirea fixa in caiet, mi-a raspuns:
– Auziti, ieri ati vorbit cu ai mei la sedinta?
– Da.
– Dar le-ati spus de bine de mine. Le-ati zis ca daca sunt obosit si ma comport urat dvs. ma iertati.
– Da, dar asta nu e o scuza sa te comporti urat…
– Mama mi-a zis sa nu va mai supar niciodata pentru ca sunteti singura profesoara care ma intelege cu adevarat. Tata m-a felicitat si mi-a cumparat un joc in spaniola.
– Wow!
Continua sa aiba aceeasi fata serioasa pe care o avusesera si parintii lui cu o zi mai devreme. Nu intelegeam daca e bucuros sau suparat. Privea tot in caiet.
– Auzi, am zis, esti bucuros sau suparat?
A ridicat ochii. Erau cam rosii. Nu e de mirare ca nu voia sa ma priveasca. A pufnit intr-un ras ghidus:
– Dumneavoastra ce credeti?!

Parinti si copii

Standard

Doamna care statea in fata mea avea o expresie dezolata.

– Nu vreau sa va pierdeti timpul cu mine, a inceput ea, dar as vrea sa stiu cum se descurca fiica mea la spaniola. Nu vorbiti turceste, nu?
– Din pacate…
– Of, putem chema pe cineva sa traduca?

Ma bucuram sa o vad, fiindca recent fiica ei a facut mari progrese. Fetita este insa extrem de pesimista si chiar acest lucru voiam sa-l discut cu mama.

– Doamna, as vrea sa incep cu notele fiicei dvs., fiindca stiu ca va intereseaza. La examen a luat 8,80. La teme, participare la clasa si purtare are 9. De cateva ori nu si-a adus tema, sau a adus-o prea tarziu si i-am scazut din cauza asta. Daca comparam cu rezultatele din primul semestru, progresul este vizibil. Nota de la examen s-a marit cu 2 puncte; nota de participare cu doua puncte si jumatate. Vreau totusi sa subliniez ca, mai mult decat notele, pentru mine conteaza atitudinea fata de scoala, felul in care abordeaza invatatura. Or aici cred ca putem vorbi de un progres fantastic! Fiica dvs. a inceput anul cu impresia ca nu stie nimic la spaniola. La ore parea mereu pesimista si negativa. Nu pot sa fac asta, oricum nu inteleg nimic, eu la spaniola nu stiu o boaba… asta era tot ce auzeam de la ea. Am avut cateva discutii pe tema asta. Am stat putin cu ea sa ii explic anumite lucruri. A primit niste materiale pe intelesul ei, pe care a vazut ca poate sa le lucreze corect. Increderea in sine i s-a intarit. De curand am auzit-o spunand: „eu nu inteleg nimic…” numai ca apoi sa continue, zambind, „dar pot sa fac un efort, sau sa inteb pe cineva si voi intelege.” Aici cred, doamna draga, ca se afla cel mai mare progres al fiicei dvs. Mai e mult pana departe, dar e un inceput bun.
– Ma scuzati, a inceput umila mamica, dar cred ca n-ati inteles. Nu stiu despre cine vorbiti. Eu sunt mama lui X. Fata mea nu stie nimic la spaniola. Abia isi spune numele. La examen cred ca a facut de 3. A invatat toata seara, dar de dimineata mi-a zis ca numai Allah o poate ajuta, ca ea nu stie nimica.
– La examen a luat 8,80…
– Nu va suparati, s-a intors mama catre translator, doamna e sigura ca vorbeste despre fiica mea? Cat zice ca a luat?
– 8,80.
– Bine, a zis doamna din ce in ce mai uluita, dar a mea e tamaie, nu stie nici …. Adica… Adica stie spaniola?
– Spaniola stie si cu cat i se intareste increderea in ea, cresc si cunostintele… si notele! Dar trebuie lucrat la incredere, sa stiti.

Atunci mamica s-a intors catre translator si s-a pornit intr-un torent de cuvinte din care am inteles ca nu se astepta la asta, ca ii era rusine sa vina la mine sa ma vada fiindca credea ca ii voi spune ca fiica ei e corigenta, ca fiica ei mereu se vaieta ca nu stie nimic la spaniola, ca e de acord ca fiica ei nu are incredere in ea, dar nu-si daduse seama in ce masura asta o afecteaza la scoala, ca imi multumeste ca o ajut pe fiica ei si nu o pedepsesc, ca e prima veste buna pe care o aude la o sedinta cu parintii, ca e atat de fericita!… Si, inainte sa credeti ca sunt mare vorbitoare de turca, trebuie sa stiti ca imediat s-a intors spre mine si, inainte ca translatorul sa fi deschis gura, mi-a turuit acelasi lucru in engleza!

Apoi a zis ceva foarte dragut:

– Vedeti, eu stiu bine engleza. Dar am vrut sa fie un translator aici pentru ca nu am incredere in mine… Cu cine sa semene si X-ulica mea?

&&&

Doamna extrem de eleganta cu care stateam de vorba s-a scuzat ca trebuie sa raspunda la un sms urgent. Apoi a reluat discutia despre feciorul ei, recent diagnosticat cu depresie la varsta de 12 ani.

– M-a innebunit. Nu vrea sa stea decat in camera lui. Nu vrea sa iasa si el sa bata mingea cu baietii. Nu vrea sa se joace nici pe calculator. La scoala e aproape repetent. Dau o caruta de bani pe psihologul ala inutil la care merge de doua ori pe saptamana.
– Dar eu il vad zambind mai des ca inainte… A inceput sa se joace cu baietii in pauze. Nu mai sta chircit intr-un colt… L-am vazut vorbind cu alti baieti si in clasa uneori raspunde, mai ales daca il intreb direct pe el. Are un simt al umorului foarte bun.
– Dumneavoastra sunteti o draguta, dar pe mine copilul asta o sa ma bage in mormant. Nu putea sa fie si el un copil normal!? Dumneavoastra aveti copii?
– Nu.
– Vai! Imi pare rau! Va rog sa ma iertati! Ati incercat si cu IVF? Presupun ca nu puteti ramane gravida, nu-i asa? Ma scuzati, poate sunt prea directa. Eu cu IVF l-am avut pe asta. Vai, ce ne mai doream copii. Parea normal de mic. Mereu a fost asa, mai singuratic, dar se juca si cu copiii. Nimic nu i-a lipsit! Nu stiu de ce ne-a lovit Dumnezeu asa…
– Dumnezeu v-a lovit cu un copil frumos, istet, fizic sanatos. Sufleteste, acum trece printr-o suferinta careia nu ii intelegem cauza. Dar va rog sa nu fiti suparata nici pe el, nici pe dvs. Sa nu credeti ca e defect. Cu dvs., parintii, alaturi va trece peste asta, speram. Noi il iubim asa cum este! Stiu ca nu va e usor, dar pastrati-va speranta.

De cate ori nu trebuie sa le spun direct parintilor: „il iubim asa cum este!”

Mamica a zambit pentru prima oara si cu ochii.

– Vai, doamna, mi-a zis. Il iubesc ca pe ochii din cap. Numai pe el il am si greu mi-a mai fost sa-l fac. Nu e deloc asa cum mi-am imaginat, sa stiti. E greu si el e un copil dificil. Dar cumva vom razbi, nu-i asa?

Si-a luat poseta, telefonul, mi-a intins mana.

– Va multumesc pentru vorbele frumoase. Si… va felicit, sa stiti. Ati fost foarte desteapta ca n-ati vrut copii!

 

25 000 de pasi

Standard

Primavara a venit si cu ea magnoliile inflorite! Sambata trecuta, ratacindu-ne prin hatisul cartierelor din partea asiatica, am dat nas in nas cu EA: o magnolie uriasa, inflorita, cu flori imense, grase si roz. Din pacate era dupa un gard, chiar inainte ca noi sa facem stanga, sau dreapta, oricum am vazut-o din fuga si am ramas cu bucuria ca exista si cu gandul sa ma intorc poate s-o vad weekendul viitor.

Zis si facut: telul zilei de sambata a fost sa ma intorc la magnolie. Si sa explorez cartierele din zona asiatica a Istanbulului.

Am pornit din Kadıköy, unde ne lasa microbuzul scolii. Uluitor de orientata, am ajuns numaidecat in bulevardul Bağdat, acest 5th Avenue, marginit de case scumpe, cu marea pe o latura si intesat de magazine si restaurante. Era cald, iar bulevardul era plin de lume deja. Weekendul in Istanbul incepe cu kahvaltı, micul-dejun turcesc „cu de toate”, la care te asezi la ora 10 si te mai ridici la 14, cand te rostogolesti spre casa, satul.

IMG_1327

Kahvaltı insa e bun cand il imparti cu prietenii, asa ca am pornit mai departe fara regrete. In fond, cautam o magnolie.

E interesant cum un astfel de tel, pana la urma autoimpus si aiurea, te poate tine pe directie ore in sir. In afara de o pauza de cafea, cand am profitat de ocazie sa studiez harta si sa ma orientez putin in spatiu, timp de 4 ore nu am facut decat sa merg. Am localizat usor strada din care am intrat in bulevard. Am refacut traseul inapoi pana la o bifurcatie, un pasaj subteran unde am luat-o la dreapta. Mai mult ca sigur ca trebuia sa o fi luat la stanga. De la dreapta incolo totul a devenit nou – strazi si case si blocuri pe care nu le mai vazusem in viata mea si care semanau cand cu cartierul Tei, cand cu Malleswaram, cand cu Bucurestiul copilariei mele, cand cu nimic… pana cand picioarele mele au inceput sa tipe ca vor o pauza! Vazusem o multime de copaci infloriti si exact doua magnolii minuscule, dar totusi foarte frumoase.

Duminica, microbuzul ne-a lasat pe malul european al Bosforului, la Parcul Emirgan. Acest parc e celebru pentru expozitia anuala de lalele, dar anul acesta e inca frig (avem cam 13-14 grade in medie) si lalelele abia se plantau. Totusi parcul (care acopera un deal intreg si e absolut imens si partial neingrijit, ca o gradina locuita de spiridusi) forfotea de lume iesita la picnic si, mai ales, de mirese si… logodnice! Am aflat azi ca „miresele” in rochii albe faceau poze de nunta, in vreme ce acelea care mie mi s-au parut mai interesante, in rochii mov si albastre, sarbatoreau logodna. Oricum, densitatea lor era asa de mare ca am avut toata admiratia pentru fotografii care au reusit sa prinda in poze doar un singur cuplu, nu vreo 3-4 deodata!

IMG_2067

Logodna in gradina japoneza

Dupa lalele, narcise si mirese, a venit momentul sa plec in cautarea gradinii japoneze, pe care o vazusem din microbuz. Desigur, tot intesata de cupluri si fotografi, dar frumoasa cum numai gradinile japoneze stiu sa fie, cu apa ei si puntea ei de lemn, cu pavilionul si trandafirul japonez si doi ciresi infloriti (さくら) care mi-au sters din minte magnoliile pentru o vreme!

Dupa ce am recitat Rondelul apei din orgada japonezului, zambind la gandul ca si eu urma sa schimb aceasta experienta „intr-o cascada de consoane si vocale” destul de curand, m-am asezat la o vorba cu ciresul (mono no aware), incercand sa inteleg efemeritatea vietii si a frumusetii, natura frumusetii si daca momentele ah! ale vietii sunt mai frumoase atunci cand sunt impartasite. E greu sa povestesti florile de cires, dar mi-am facut un selfie ca „Cireşar” stiind ca acesta e unul din momentele care-mi vor vizita amintirea (flash upon that inward eye, zice William Wordsworth) si bucura sufletul multa vreme de acum incolo.

Asa s-a facut ca ora 2, cand busul pleca inapoi spre campus, m-a gasit in contemplarea ciresului si complet nepregatita sa plec acasa, mai ales ca magnolia nu o gasisem inca. Deci, cu harta in mana, m-am asezat sa fac un traseu pentru restul zilei si a iesit asa:

  • Rumeli Hisarı – fortareata de pe Bosfor care a ajutat in 1453 la asediul Constantinopolelui si a servit apoi ca punct vamal si chiar inchisoare.
  • Bebek – o zona fitoasa, cu terase, restaurante si port pentru iahturi, despre care citesc adesea pe grupul Foreign Women of Istanbul :>
  • Arnavutköy – cartierul cu cladiri din epoca otomana, acum celebru pentru cafenelele si restaurantele lui elegante cu vedere la Bosfor si pentru stradutele inguste care urca in nestire deal dupa deal.
  • Ortaköy – despre care stiam doar ca acolo se afla clubul Reina, unde a avut loc atacul terorist de pe 1 ianuarie si ca tot acolo e o celebra moschee (nu stiam de targul din jurul ei; o nebunie de lume, tarabe, margele de sticla colorata si kebab!!)
  • Beşiktaş – cartierul poate cel mai european, plin zi si noapte de turisti si localnici, dar si locul de unde puteam lua o barca inapoi spre Asia si spre casa.

Par cam multe locuri de vazut intr-o zi si a fost bine ca, desi m-am uitat pe harta, nu i-am dat sa calculeze distanta (20 km) intre locul unde ma aflam si debarcaderul de unde urma sa iau feribotul spre partea asiatica. Mai mult ca sigur as fi renuntat, dar asa, nestiutoare, din aproape in aproape, cu cascare de gura la Bosforul de un albastru uluitor vazut de sus, de pe zidurile fortaretei; cu un popas la magazinul Macrocenter care are branzeturi frantuzesti, vinuri scumpe si produse de PORC (!!); cu poze la vapoare, cu ochii la lume, cu gandul la magnolii, cu entuziasm ca era soare (dar si un vant rece, taios) – din pas in pas am ajuns prin toate aceste locuri si am admirat moscheea Ortakoy in lumina de ora 6 dupa-amiaza, care e poate cea mai frumoasa lumina – nici apus, nici zi plina.

Voiam sa renunt si sa iau un autobuz cand am vazut-o. Era chiar magnolia dupa care pornisem – crengile se aplecasera de atatea flori si frumusetea ei iti taia respiratia. Am stat la coada sa o pozez, dovada ca istanbulezii sunt poeti!

Cu puterile reinnoite, am pornit spre barca mea, pas cu pas, cu ochii larg deschisi, cu capul zumzaind de ganduri. Visam deja la ceaiul de pe vapor si la ora pe care o aveam de stat in bus in drum spre casa.

Daca m-am simtit in siguranta? 100%. Am trecut pe langa Reina – locul atentatului din ianuarie. E din nou deschis si lumea continua sa mearga acolo la masa sau la discoteca. Am strabatut cele mai de lux zone, unde am vazut Lamborghini langa Porsche, langa Mercedes si Rolls Royce (all stuck in traffic, btw). Am umblat printre femei cu basma si femei cu capul descoperit, am trecut pe langa terase unde se bea vin si pe langa masute unde la fel de multa lume bea ceai. Mi-e greu sa-mi inchipui ca sunt mai in pericol aici decat in orice alt mare oras al lumii. Vazand oamenii atat de diversi si de frumosi, energia si vibratia orasului, frumusetea locurilor mi-e greu sa ma gandesc la terorism si frica. Ma gandesc, asta da, la maretie si decadere, la miile de ani de istorie pe care le-a vazut acest loc, la toate transformarile prin care a trecut si care sigur locuitorilor de la acea vreme le vor fi parut sfarsitul lumii.

Ce mai fac cu copiii

Standard

La clasa a 5-a le place sa fie ei profesorii. Profesorul-elev gestioneaza activitatea – care poate fi o auditie, un joc (tornado sau kahoot), o citire pe roluri, un joc de pliciuit muste etc. Eu ma „relaxez”: ma asez pe un scaun, ca un simplu spectator si astept sa ii vad cum se organizeaza. Uneori apar anumite lupte de putere, sau elevul-profesor nu se descurca sa conduca activitatea. In acele momente ma striga, iar eu le raspund: „Da, pare a fi un moment dificil, dar am incredere ca va veti descurca. Va sunt puse la incercare abilitatile de … relationare / management conflicte/ time management”, depinde de context. De obicei nu e nevoie sa intervin mai mult de atat; sistemul se autoregleaza.

Tot la clasa a 5/a le place mult sa lucreze pe „statii” sau „learning centers”. Impartim clasa in 4 mese: citire, scriere, auditie/ vorbire si joaca/ colaj/ crafts. Impartim elevii in 4 grupuri, dupa prietenii sau dupa alte sisteme (toti nascutii in luna x, fete vs baieti, toti care au un post/it galben pe spate in grupul galben etc.). Fiecare grup are 20 min la fiecare masa. Instructiunile sunt deja lipite pe masa, asa ca trec direct la treaba: scriu, citesc, vorbesc sau joaca jocuri in spaniola cu entuziasm. Uneori la statia de joaca au reviste sa decupeze si sa faca colaje pe tema zilei: casa mea, familia, la cumparaturi, cu ce ne mai imbracam etc. Activitatea decurge pasnic vreme de 80 min, timp in care eu ii observ in voie si am timp si pace sa lucrez cu cei mai slabuti sau cu elevi care au lipsit mult, pentru a-i ajuta sa ajunga la zi.

Tot la clasa a 5-a se dau in vant dupa muzica si dans. Daca invatam vocabular nou, musai facem un cantec pe tema asta, sau „un rap” pe care apoi il prezinta in clasa cu aplomb.

Tot la clasa a 5-a au fost foarte emotionati cand au lucrat la descrierea casei lor si apoi le-am spus ca o pot prezenta clasei paralele. Am facut un schimb de elevi, trei de la F s-au dus sa prezinte la G si trei de la G au venit la noi. Le-a placut ca intelegeau ce spun colegii, si-au pus intrebari, au dat feedback, ca la orice prezentare adevarata. Apoi au reflectat la elementul suplimentar = curaj de care au avut nevoie pentru a prezenta in fata prietenilor si a profesoarei de la clasa cealalta.

La clasa a 7-a am adus in clasa telefoanele mobile, care sunt parte integranta a fiintei lor! Lectia se ascunde prin clasa, codificata in QR codes pe care ei le scaneaza, descifreaza, analizeaza sau ce le mai cere sa faca o instructiune anonima scrisa pe o foaie de hartie sau afisata si ea prin clasa. Pentru ca e prea mainstream sa asculti de profa :)

Tot cei de-a saptea sunt fascinati de diversitatea lumii si le place sa afle cum traiesc copiii din alte parti ale planetei. Cand am vorbit despre haine, am analizat 10 uniforme diferite, din 10 tari ale lumii si au facut niste observatii foarte atente privind nu doar nivelul de trai al tarii respective, ci si tipul de educatie reflectat de uniforma (liberal sau militar, laic sau religios) si felul in care faptul de a merge la o scoala te aliniaza la obiectivele scolii – scolile sunt primele corporatii, unde ti se induc misiuni, viziuni si valori care devin sau nu si ale tale.

Adesea le spun celor de-a 7-a: „am o intrebare, dar nu toti veti sti sa raspundeti…” si ei de-acum striga: „stim, stim, este numai pentru cei care si-au adus si creierul azi, nu doar caietul!”.

Vreau ca cei de clasa a 8-a sa se simta seniorii scolii si aproape liceeni, de aceea abordam temele de studiu din unghiuri diferite, incerc mereu sa le aduc diverse perspective, sa le arunc o nada, un desen, un joc de cuvinte, un text, un video, un afis care sa ii faca sa-si reconsidere viziunea despre ei si despre lume. Cand am vorbit despre cum ajut in casa (lavo la ropa, plancho la ropa, paseo al perro, reparto periódicos), le-am adus si un text despre child labor, care a condus la unele revelatii in privinta dreptului la educatie al tuturor copiilor.

Tot la a opta vreau sa ii fac sa stapaneasca gramatica limbii spaniole, fara sa le-o predau in stilul clasic, plicticos. Intr-o zi au primit o scrisoare de la J.K Rowling, pe care au descompus-o in paragrafe si si-au dat seama ca JKR le scrisese la trecut, prezent si viitor, folosind aproape exclusiv cuvinte din unitatea curenta *atunci au inceput sa ma banuiasca pe mine ca as fi colaborat cu ea :))))*. I-au scris si ei, repede, un raspuns, folosind aceleasi timpuri.

In alta zi le-am marturisit cat de pierduta sunt in Istanbul si toti mi-au devenit ingeri pazitori. Fiecare mi-a scris cate un paragraf despre un loc pe care il pot vizita si ce o sa-mi placa acolo. Unii mi-au si desenat! Le-a placut foarte mult sa-mi fie de folos in limba mea materna.

Intre astea, se strecoara si ore mai traditionale de predare, si examene si ore in care dansam merengue si invatam izquierda, derecha, adelante etc. si ore cand sunt frustrati ca nu stiu deja TOATA spaniola – si atunci ce rost mai are s-o invete asa, cu taraita? Uite ce mult ia! Atunci ma recunosc pe mine in ipostaza de eleva la cursul de turca :))

Una peste alta, sunt multumita de elevii mei si de progresul lor din ultimele 6 luni. Dupa ultimul examen le-am dat o tema de reflectie – despre ei, despre orele noastre, despre mine.

„Cred ca orele sunt interesante si mereu invat ceva, desi stiu ca nu studiez acasa cat ar trebui. Mi-ar placea sa facem toate orele pe telefon!” mi-a scris cineva. „De ce nu ne jucam mereu?” ma cearta altul. „Cred ca profa face tot ce poate si deja simt ca incep sa inteleg mai bine spaniola,” ma consoleaza o fata.

In vis

Standard

Am dormit de la 9 jumate pana la 7 si ceva. In vis aflasem ca ma intorc in India de la anul. Eram fericita. Fiu, ziceam usurata, gata cu frigul si stresul si balamucul. Ma duc acasa.

Adaptarea e lunga si are multe etape. Invat turca si am inceput sa ma descurc in ea. Nu imi place. Profii care sunt deja aici nu sunt interesati sa cunoasca oameni noi; asa cum venim ne ducem, se pare, poate daca ramanem cativa ani avem o sansa sa ne bage cineva in seama, dar nu-si pierd vremea cu noi de la inceput. Asa ca ne bucuram de singuratate, ignore total, fiecare pe cont propriu. Invat Istanbulul si imi place marea, cu barcutele ei, imi plac simitii, ceaiul si pacea anumitor locuri. Dar nu locuiesc in centrul cu Bosfor si case frumoase, nici pe departe. Locuiesc intr-o padure de la marginea orasului, de unde uneori „scap” in oras, ca un inecat care mai iese la suprafata pentru o ultima gura de aer.

De cinci luni e iarna si – intre frig, indiferenta si efortul de a ma adapta la o noua tara, de a invata o limba complet diferita, de a castiga respectul si prietenia unor oameni carora nu le pasa de tine – cred ca au fost cele mai lungi si grele cinci luni din viata mea.

Nu e de mirare ca in vis ma duceam inapoi la soare, la gulmohari, la rochite si sandale. Si era bine, cald, pomi infloriti, pamant rosu.

Ce bine, ziceam, era si cazul sa ma intorc, destul am tras pe aici cu frig, geci, ghete si caciuli.

M-am trezit usurata, aproape fericita, in sfarsit lucrurile aveau sa se repare, gata cu diminetile de negura, cu alergia, cu geaca, cu cizmele.

Cand mi-am dat seama ca a fost doar un vis i-am multumit creierului meu ca imi administreaza el caldura care imi lipseste.