Pondicherry

Standard

Pondicherry de 1 mai. Dune resort, Auroville si cartierul francez. Vai de capul nostru. Goa – partea portugheza a Indiei si Pondi – fost dominion francez. Daca vrei sa vezi mini-Franta, hai la Pondi. Mini Franta? Poate din avion, cand ai luat ceva la bord? Altfel, indiene toata ziua si Goa si Pondi; masala si balamuc si oameni supra-flashy imbracati care se deplaseaza in ciorchine si se holbeaza deranjant la tine. Kay cu copiii a dus-o cel mai rau; copiii matzaiti, indienii agresivi: sa faca poze, sa ii strige pe nume, sa le atinga parul. M-am rastit la unul, care-i bagase un telefon in fatza; alo, amice, dispari! A disparut.

Am fost un grup prea mare ca sa ne intelegem, ne-am incontrat pe alocuri, unii foarte minutiosi la calculat notele de plata, altii mai pausali, unii punctuali pana la secunda, altii uituci si poetici…

Un lucru e limpede: frica de apa e a mea si m-am jucat cu apa destul de curajos, dar nu complet; am inotat la apa mica, mi-am bagat capul sub apa, am experimentat o forma de relaxare, m-am „mentalizat”, pana la urma am sa stiu sa inot; vreau neaparat.

Una peste alta, un loc misterios ca desertul, exagerat de scump (dar n-am saracit din asta), dezamagitor de indian (cand o sa incetez sa astept altceva de la India?) si, pentru mine, a treia oara in patru luni ca dorm intr-o coliba de paie cu crapaturi, fara geamuri, cu dus afara si cu soparle, iar din pat se aude marea.

O duc bine, ce pot sa spun.

Am citit The Language Instinct de Steven Pinker. Chicoteam, pentru ca faceam legaturi intre Chomsky si Cornileasca. Carrie, curioasa, mi-a cerut cartea. S-a uitat mirata, a rasfoit-o si a conchis:

  • It’s a Christina kind of book.

Mda. Numai o viata, numai un (trecator) trup, putine ocazii sa fim autentici, vulnerabili, cum suntem.

Dune Resort - misterios ca desertul

Dune Resort – misterios ca desertul

Cu Madiba, care are 4 ani si viseaza sa fie mare, ca tati

Cu Madiba, care are 4 ani si viseaza sa fie mare, ca tati

Cu Dragos despre sistemul de caste

Standard

Sistemul de caste e o porcarie, declara intr-o buna zi Dragos, in engleza lui aproximativa.

Eu fac genoflexiuni cu o minge medicinala in brate si curg apele pe mine. Poate am scos si limba de un cot; nu m-as mira.

Eu sunt brahmin, da? Dar sa nu crezi ca toti brahminii sunt la fel. Exista subcaste, care sunt mai puternice decat orice casta. Noi suntem din subcasta numita Kaushik.

– I-auzi, imi pica mie fisa, am si eu o colega Kaushik. Ti-o prezint, e din subcasta ta. Dar ea e din Mumbai?

– Da, subcastele nu tin neaparat de loc, ci de un stramos comun, poate ai citit Mahabharata.

– Am citit.

– Toate subcastele astea provin de la un razboinic care-a fost innobilat sau onorat de un rege. Bullshit, zice el scarbit.

– Da’ ce ti-a venit cu castele?

– Stii cand te-am intrebat daca in tara ta casatoriile sunt aranjate si mi-ai zis ca nu?

– Ihi.

– De atunci sunt foarte fericit ca exista locuri normale pe lume.

– Hai, ca tu vrei sa te insori. Ti-o prezint pe domnisoara Kaushik imediat, fii atent, o sun acum. Dar vezi ca e divortata; alta ciudatenie!

– Hahaha, rade Dragos, o femeie normala, s-ar putea chiar sa-mi placa, dar nu caut sa ma insor inca. Oricum, gagica mea e din alta casta si parintii mei n-au nicio problema cu asta. Suntem impreuna de trei ani, are rabdare cu mine, intelege ca vreau sa strang niste bani, sa ne incepem viata impreuna in cele mai bune conditii. Mie mama mi-a zis de mic: imprieteneste-te cu cine simti, insoara-te cand vrei si cu cine vrei. E viata ta; n-o sa ti-o dictam noi. Noi am facut cum se facea pe vremea noastra. Tu sa faci cum crezi si sa stii ca mereu poti conta pe noi.

– Dragos, zic, esti un norocos. Nu sunt multi tineri de varsta ta care sa se poata lauda cu asemenea parinti.

– Din pacate, mormaie el prost-dispus. Tot acest bullshit despre caste ne conduce viata; cei din casta ta te ajuta sa razbesti in viata, pe ei te bazezi sa-ti gasesti un job, uita-te la partidele politice – majoritatea sunt mono-casta sau maxim din primele doua caste, asa-zis superioare. Cati Shudra vezi la putere? Cati daliti? Doamne-fereste, cati de alta religie – musulmani sau crestini? Suntem dezgustatori. Vorbim de egalitate, dar insasi temelia societatii noastre e inegalitatea. De aceea ma bucur cand cunosc oameni ca tine, care-mi spun ca exista locuri pe lume unde egalitatea e norma…

Ahhh, ma gandesc, de unde sa incep? De la romanii crestin-ortodocsi? De la politicienii corupti? De la rata divorturilor? De la criza valorilor in societatea occidentala? Libertate, egalitate – sau acelasi bullshit peste tot, sub alte forme?

Tac.

Dragos isi ia seama:

– Uita-te la mine, zice el, cred ca in viata mea n-am vorbit asa de mult in engleza!!!

– Ai transpirat, nu? Mai ceva ca la genoflexiunile cu mingea medicinala! rad eu.

– Haida! Pauza e gata, nu ma mai tine de vorba.

Radem, eu trec la exercitiul urmator, care o fi fost el. Urmeaza o serie de icnete si gemete, muzica urla in boxe, Dragos numara in kannada: ondu, eradu, muru, nalaku, aidu, aru, ielu, ientu, ombatu, hathu, hannondu, hanneradu… Langa mine un tanar face un fel de antrenament de fotbalist, atat de corect si cu asa o viteza ca ma intreb daca corpul lui e facut din acelasi material ca al meu.

Dragos, se vede treaba, a ramas cu gandul la inegalitatile sociale, caci declara pe nepusa masa:

– Christina, am sa-ti spun ceva, sa stii de la mine: all the bullshit in this world is done by humans only!

„Dar de ce sa-ti smulgi parul si hainele si sa plangi?”

Standard

*Am citat din Quijote, cu Ada Milea.

Dar chiar asa m-au si intrebat prietenii care se ratacesc ades pe blogul meu: de ce nu vii acasa? Unde acasa are referent unic: Bucuresti – sau hai, maxim Romania.

Ca intotdeauna povestea e mai complicata. Imi place ce fac, imi place scoala, invat mult, calatoresc mult prin locuri la care nici nu visam, am un statut social care ma rasfata. Adica plusurile bat minusurile, doar ca uneori mi se ia, obosesc, vreau acasa. Dar nu mi-e clar acasa ce as face si cum ar fi diferit de aici – ca sa nu mai vorbim de bani, casa, masa etc. Intervine iar eterna discutie, nu vreau rate, nu vad unde e problema in a sta vesnic cu chirie daca proprietarul e de treaba, sunt comoda, sau, cum zicea mamaie, „nu stiu sa m-arânesc” si nici nu vreau, daca se poate fara.

Insa probabil ca anul viitor va fi ultimul in India, imi iau gamantanul si ma mut cine stie unde, ma bag iar in hora targului de joburi, sa vedem unde ma va azvarli de data asta.

Din care cauza am inceput sa lacrimez in magazine privind la stofele colorate (vai, cat or sa-mi lipseasca culorile Indiei!!), sa privesc melancolica forfota strazii, sa ma gandesc, condescendent si expat: „eu m-am saturat si plec, dar voi ce optiuni aveti?”

Asta ca sa stiti  ca nu sunt intrutotul nefericita, ba chiar in majoritatea timpului sunt bine de tot. Spre norocul meu, sunt fericita de la natura. Am o colega care zice, „ma binedispun numai cand te vad trecand spre cancelarie.” Nici chiar asa, dar na. Macar la asta sa servim: sa-i facem pe altii sa rada. Rasul e medicament.

Un fel de tristete

Standard

Se apropie momentul vacantei in Romania (20 iunie – 25 iulie) si nu mai am rabdare, numar zilele, mi s-a luat de scoala, la fel ca si elevilor mei. La sedinta cu parintii, o mamica mi-a zis in chip de incheiere:

– Ah, va rog ceva…

– Da, spuneti.

– Va rog mult spuneti-le si copiilor mei ca scoala inca nu s-a terminat! Vad ca le e tot mai greu sa se scoale dimineata si sunt obositi si ma tem sa nu faca vreo rusine la examenele din iunie.

– Doamna, am sa le spun, dar ii rog ceva…

– Da, sigur.

– Sa-mi spuna si ei mie!

Am ras cu totii, dar e adevarat!!! Stam si numaram zilele ca prostii, au fost saptezeci, mai sunt treizeci si ceva, tot multe, dar din ce in ce mai putine.

La sala topaiam fara vlaga, mi se uscase gura, nu mai aveam suflu.

– Esti varza, ce ai, m-a interpelat Dragos.

– Dragos, nu mai suport, nu mai am rabdare, vreau in Romania!!! Mi-e dor de prietenii mei, vreau sa vorbesc romaneste, vreau sa mananc paine, vreau sa vad bilele pictate de la piata romana!!

Nu se astepta la asa ceva, dar Dragos e ceva intre un trainer si un psihoterapeut/ life coach, asa ca a reactionat foarte corect:

– Pai mult a fost, putin a ramas. De ce te mananca picioarele acum?

– Cand vin in august ma gandesc: am mult de stat aici, n-am voie sa-mi fie dor, sa ma cufund in reverii, sa visez Atenee si Cismigii. Ma montez bine de tot ca sa fiu complet pe partea asta; nu mi-e dor, nu mi-e foame de sarmale, nu mi-e sete de socata. Anul trece, Diwali, Craciunul, Ugadi, Pastele… In Romania e frig, ninsoare, zloata, apoi primavara. Pe facebook apar poze cu liliac, cu iasomie, cu lacramioare. Infloresc merii, piersicii, ciresii. Vine caldura. Vin pozele de la Carturesti carusel. Vin berile in Lipscani, terasele. Parcurile sunt superbe. Se intampla lucruri, se picteaza pereti, se monteaza piese noi si vechi de teatru, se organizeaza concerte. In Bangalore nu exista liliac! Dupa intai mai, pur si simplu nu mai sunt la Bangalore in capul meu – ma mut la Bucuresti!

Dragos a facut o mutra intre uluita si intelegatoare:

– Wow! Ce greu trebuie sa-ti fie sa fii in doua locuri! Sa nu vorbesti limba ta! Nu m-am gandit niciodata [desi Dragos numara, pentru mine, in romaneste: unui, doai, trei, patrrru, cinciii]. Nu pot sa spun ca am avut aceasta exprienta. Singura data cand am fost in strainatate, eram cu un grup de colegi de la club si oricum n-am stat decat o saptamana. Wow! E frumos in Romania?

Nici macar nu stiu daca e frumos. Cand citesti si asculti la cei de acasa, e intre frumos si nefrumos, ca toate locurile. Se intampla lucruri frumoase, lucruri urate, lucruri triste si chestii de neinteles, precum isteria bonurilor fiscale sau cardurile de sanatate bagate in bancomate. Dinspre India se vad cainii cu covrigi in coada zburdand voiosi pe Magheru. De pe Magheru se vede ca de fapt a fost doar un efect de perspectiva, cainii erau mai incolo, prin Europa de Vest.

Nu de cainii cu covrigi mi-e dor, ci de covrigii insisi. De teatre, de spectacole, de parcuri. De trotuare. De liniste. De apa calda, de electricitate. De mezeluri, branzeturi si bere in magazine. De oameni care nu se holbeaza obsesiv la tine pe strada. De maieuri. De biciclete. De role. De librarii. De terase. De limonada care nu e sweet lime soda. De mijloace de transport in comun. De locuri curate care nu sunt exclusiv mall-uri.  De un trafic previzibil si reglementat. De liniste, de liniste, de liniste.

O sa fie amuzant sa inteleg ce vorbesc oamenii pe strada. Aici traiesc intr-o dulce bula de ignoranta.

Si o sa fie trist ca vara nu exista teatre, concerte, opera – spectacolele de care mi-e asa de dor.

O sa fie scurt, ca intotdeauna, prea scurt, timp deloc sa iti dai seama ce s-a schimbat, ce e la fel si ce conteaza.

O sa fie o luna intr-o tara straina.

Iar eu n-o sa mai stiu cine am devenit si ce caut – acolo, aici, in general.

Asa ca ma mananca picioarele sa plec in Romania si ma cuprinde un fel de tristete ca voi ajunge. Ca voi face cateva drumuri la supermarket intru admirarea rafturilor. Ca voi vedea prieteni, voi manca piftii, voi cumpara carti, voi avea poate norocul sa prind un spectacol frumos. Apoi va veni ziua, ora, avionul va zbura si ma voi pomeni la loc in lumea claxoanelor, a vacilor, a oamenilor care se holbeaza insistent la tine, a zgomotului neintrerupt. Si totul va reincepe.

Vraci pe un trotuar din Mumbai

Vraci pe un trotuar din Mumbai

Mumbai - centrul istoric

Mumbai – centrul istoric

Mumbai

Mumbai

Strada din Mumbai

Strada din Mumbai

Trafic in Mumbai

Trafic in Mumbai

In trafic - atentie la capre!

In trafic – atentie la capre!

Gara centrala din Bangalore

Gara centrala din Bangalore

St John's Road, intr-o ricsa

St John’s Road, intr-o ricsa

Singurele locuri curate sunte mall-ruile

Singurele locuri curate sunte mall-ruile

Dotare standard pentru baie: bucket bath

Dotare standard pentru baie: bucket bath

Un tanar crestin si-o japoneza isteata

Standard

Am un elev nou, vine din Kentucky si are 17 ani. A facut 11 ani de scoala in oraselul lui din Kentucky; a jucat fotbal american, a avut prietene, cum zice el, „I lived my American dream.” A venit cu note bune, A si B+ si s-a trezit inscris intr-a 11-a de bac international, unde a clacat serios. Dupa discutii si decizii, a fost mutat un an mai jos, intr-a zecea, urmand sa treaca a unspea de la anul. S-a imbolnavit de plamani si a zacut doua saptamani. Inainte de a se reintoarce la scoala, si-a vopsit parul blond. Intre cei de-a zecea sare in ochi: poarta uniforma de a unspea si are jumate de cap blond oxigenat.

Azi am stat de vorba cu el.

Am inceput cu cine este si-am continuat cu ce i-a venit lui sa spuna: povesti de acasa, despre sora lui care a ramas sa termine a doispea acolo si de care i-e dor, despre fotbal, despre colegii de acolo, despre lumea de aici, despre India, despre decizia de a se muta, despre socul de la fata locului.

– Banuiesc ca sunt american de-ala prost, a zis cu un zambet rusinat. Credeam ca peste tot in lume e mai mult sau mai putin ca in State, asa ca India m-a luat complet prin surprindere. Nimic, dar nimic nu semana cu ce e acasa. Cel mai greu imi este sa n-am prieteni; dar nu vreau prieteni! Am deja cei mai buni prieteni din lume acasa!!! Si-mi lipseste foarte mult grupul meu de prieteni crestini. Stiu ca acum e la moda sa fii ateu, dar eu sunt un tanar crestin. Pentru ei mi-am si vopsit parul; mergem in tabara si ne vopsim toti la fel, apoi ne tundem si donam parul unei organizatii de caritate. Ma simt bine intre ei, acceptat asa cum sunt. Si ma simt sprijinit; totul e simplu; nu pot sa fac alegeri proaste.

Discutia a continuat timp de o ora, cu intrebari, cu raspunsuri, cu sfaturi, cu ganduri. Am facut impreuna un plan, am vorbit despre teleportare (plecarea din tara ta e ca o teleportare: trebuie sa astepti ca toate piesele sa se asambleze in partea cealalta…), succes la scoala si in viata.

Mi-a multumit, a plecat si am ramas bucuroasa de intalnirea cu el – pentru ca sper ca l-am ajutat, pentru ca e un tip pozitiv si zambitor, dar mai ales pentru ca e un tanar crestin. Si daca musulmanii si hindusii se definesc in primul rand prin prisma religiei lor, crestinii se codesc, gandesc, cugeta, se indoiesc. Poate indoiala e semnul inteligentei, poate suntem noi mai avansati, iesiti din obscurantismul medieval, dubito ergo cogito, gata cu prietenii imaginari din ceruri, viata noastra ne apartine. Nu-mi dadusem seama cat detest discursul asta pana azi. Cred ca, in sinea mea, sunt o tanara crestina!

Dar chiar asa! Cata vreme o sa ma mai numesc tanara? Poate dupa 40 de ani voi incepe sa ma chem „intre doua varste”. Tineretea se duce, vorba proverbului.

Elevii de-a 6-a au fost sa-i vada pe cei de-a 10-a prezentand la ora de istorie. Una dintre prezentari a avut ca tema desfiintarea notelor. Notele sunt doar cifre goale – ce spun ele despre ce stii, ce nu stii, cum poti sa afli? In plus, notele promoveaza ierarhii nesanatoase; copii care se uita de sus unii la altii doar pentru ca au note mai mari. Ce masoara nota – se intreba elevul in prezentare – efortul? cunostintele? inteligenta nativa? abilitatile dobandite la scoala? Toate? Nici una?

Dupa prezentare, piticii mei de-a sasea erau ganditori foarte.

– Eu tot nu inteleg, ne-a zis Katsumi, daca nu primim note, de unde stim cum ne-am descurcat?

– Si de unde stim cine e mai bun?

– De ce trebuie sa fie cineva mai bun? Tu concurezi doar cu tine insuti!

– Dar nu vreau sa concurez cu ala mai bun! Vreau sa stiu de la cine am ceva de invatat.

– Si nota o sa-ti spuna asta? Nu poti sa fii atenta la om?

– Totusi nota contine informatie, in forma codificata, a reflectat Katsumi. Noi la scoala primim note pentru cunostinte si intelegere si calificative pentru purtare. Deci nota inseamna ca stim si ca intelegem.

– Si daca iei nota maxima mereu? De ce sa mai vii la scoala? Inseamna ca stii si ca intelegi tot!!

– Da, atunci e chiar aiurea. Poate ca daca iei mereu nota maxima profesorii ar trebui sa-si faca timp sa-ti spuna ce-ai mai avea totusi de invatat.

De ce presupunem automat ca toti copiii sunt educabili – si mai ales ca toti sunt educabili in sistemul rigid, formal al secolului 19? De ce n-ar putea unii dintre ei sa ne educe pe noi? Ma uluieste, ca intotdeauna, intuitia micutilor. Tratatele de pedagogie ar trebui scrise in urma discutiilor cu ei. As vrea sa uitam ca NOI ii invatam pe EI si sa invatam unii de la altii si mai ales sa invatam de la ei cum invata. E si prima oara cand aud ca dupa nota maxima nu mai urmeaza nimic, vidul, ai terminat de invatat, next, please! Unde e copilul care vrea zece pe linie pentru tot restul vietii? In epoca gadgeturilor care se schimba des, si copilul vrea altceva decat mereu aceeasi nota, adica aceeasi confirmare: da, te descurci bine, continua. Scoala nu e un multi-level game, sau, daca este, copiii nu mai trec demult nivelul toti odata, cu clasa, ci fiecare in ritmul lui; ritm pe care si-l vrea recunoscut si valorizat. Ce mai codifica, deci, notele? Ce ne mai invata scoala?

Pentrul elevul meu crestin am luat o decizie mai nepopulara. Va termina clasa a zecea ca auditor, fara sa primeasca note. Are dreptul sa refuze sa dea teste si examene daca nu se simte pregatit, insa e obligat sa fie prezent, atenti si activ la ore, stiind mereu ca nu invata pentru nota, ci pentru el. Nu e prima data cand facem asta pentru un elev si intotdeauna functioneaza, iar copilul care nu mai resimte presiunea obligatiei invata de bucuria de a sti si nu are nevoie de note ca sa stie ca stie.

Si-atunci: notele le punem pentru elevi? Pentru parinti? Concluzia elevei care facea prezentarea a fost ca notele le luam ca sa avem ce arata cand ne facem dosarul de admitere la universitate.

– Si-atunci, a conchis isteata mea Katsumi, nu e mai bine ca profesorii sa ne dea doar feedback si, daca e musai, notele sa le puna intr-un google doc. Si sa se adune ele acolo, pana o veni vremea sa fie trimise la universitate. Ca doar noua nu ne folosesc la nimic. Si poate pana crestem noi, se vor mai destepta si universitatile.

Unii si altii/ unele si altele/ hen

Standard

„Hai, mai spune-ne despre indieni!” mi se scrie in mesajele de la prieteni aflati pe alte meridiane, carora povestile mele despre India li se par entertainment. Ceea ce ma face sa ma intreb daca scriu (doar) pentru a-mi intretine amicii care-mi citesc blogul? Cred ca scriu mai ales ca sa nu uit, dar si ca sa inteleg. Unele lucruri au nevoie sa fie povestite si comentate inainte de a putea fi digerate. De aceea azi am sa scriu despre unii si altii; oameni pe care i-am intalnit aici in ultimii trei ani.

Duminica trecuta mi-au atras atentia o serie de articole despre non binary sau genderqueer si mi s-a parut interesant cum totul in ziua de azi tinde sa devina un continuum, sau un „spectru”, mai degraba decat o impartire pe categorii. Fluidizarea conceptiei despre gen m-a surprins, desi citisem mai demult despre introducerea pronumelui gender-neutral „hen” in limba suedeza, sau despre de-genderizarea limbajului in gradinitele din Suedia. Discut despre aceasta tema cu Zeenat, la un ceai.

– Homosexualitatea e un pacat si Allah o condamna, pronunta ea foarte serioasa.

Asa de serioasa, incat sunt sigura ca glumeste.

Nu glumeste. Dupa doi ani si opt luni in care am discutat deschis despre orice, de la sex premarital (condamnat in India) pana la caste, dote si ritualul sati de imolare a femeii vaduve, aflu ca sora mea Zeenat are pareri clare despre pacat si rasplata pacatului.

– Si daca afli ca fratele tau e gay?

– N-are cum sa fie; a crescut intr-o familie musulmana cumsecade.

– N-are legatura cu familia; Saifi e gay. E indragostit de un coleg de scoala. Are incredere in tine si ti se spovedeste. Ce faci?

– Pai ii zic lui Papa sa-l ia deoparte si sa-i spuna sa-si bage mintile in cap; altfel ne face de ras.

Discutia a continuat in aceeasi nota o vreme. Ca toti indienii, Zeenat crede intr-un determinism absolut: tot ce ti se intampla este meritat, rele sau bune. Si poti sa te straduiesti sa meriti lucruri bune: trebuie doar sa-ti faci rugaciunile la orele prescrise si cu doza de evlavie ceruta de Allah.

Si-apoi – indienilor nu li se pot intampla lucruri vestice, precum homosexualitatea.

La polul opus, Disha a stiut intotdeauna ca-i plac femeile si soarta, faptele ei bune sau universul au rasplatit-o. Disha e happily in love si imparte un apartament cu iubita ei, Meena. Daca Disha provine dintr-o familie destramata, mama moarta demult, tatal recasatorit, cu grija altor copii, mult mai mici ca ea si se bucura de o mare doza de independenta, pentru Meena lucrurile au inceput sa se complice. Parintii ei ii aduc non-stop acasa posibili viitori soti, pentru niste intrevederi penibile din care iese plina de furie. Orice incercare de a le spune parintilor ca nu are nevoie de ajutorul lor pentru a-si gasi un sot a fost inutila. „Vorbesc vecinii, mama, ai 26 de ani, cat ai sa mai astepti?” zice maica-sa izbucnind, inevitabil, in plans. Meena spera sa mai prinda cativa ani alaturi de iubita ei inainte de a fi maritata cu forta. Nu crede ca homosexualitatea e un pacat (hinduismul nu pare sa aiba notiunea de pacat, din cate mi-am putut da seama), dar crede ca femeia are datoria sa faca copii, la un moment dat si n-are de gand sa fuga de datorie.

Cu soferul Vijay – amabil, mustacios, vorbaret – se poarta discutii dintre cele mai suprarealiste.

– India trebuie sa se modernizeze, declara el, nu se mai poate, uite ce gropi avem pe strazi; n-avem treceri de pietoni, oamenii mor pe capete.

– Vijay, cand va creste fiica ta o vei lasa sa se marite cu cine vrea ea?

– Bineinteles!

– Chiar daca e din alta casta?

Ramane interzis.

– Cum adica?

– Daca vine acasa cu un baiat pe care-l iubeste dar nu e din casta voastra…

– Pai stie ca n-are voie!

– Dar il iubeste!

– Nu.are.cum.sa-l.iubeasca, zice Vijay raspicat. E din alta casta. E ca si cum un lup ar iubi un cal. Nu se poate.

– Dar daca vine acasa cu un foreigner? [pielea alba e implicita; negrii sau chinezii nu sunt foreigners, ci blacks si chinkies: da, indienii sunt rasisti]

– Ei, daca vine acasa cu un American sau european, atunci da. Sa-l ia. Dar sa stie ca va fi inselata.

– ?!?

– Oamenii astia fara Dumnezeu nu pot trai fara amante din rasa lor. Indianca le-o fi nevasta, dar niciodata nu se multumesc numai cu ea.

– Deci preferi ca fiica ta sa ia un barbat alb care o inseala decat un indian din alta casta care o iubeste si-i e fidel?

Vijay se stramba sugestiv. Nimeni din alta casta nu poate iubi fidel. Ca lupul si girafa. Lumi paralele.

Colega mea Saathi ma invita la ea acasa, sub pretextul ca ne vom balaci la piscina. Aflu din trei intrebari ca Saathi nu stie sa inoate, iar piscina de la ea din complex oricum nu e inca deschisa. Ma minte, ca toti indienii, ca sa para interesanta in ochii mei de straina. Ii fac placerea sa ne plimbam prin complex si-mi arata cu mare entuziasm diferitele blocuri, copacii care acum se planteaza, spatiile de joaca pentru copii, ba chiar si pista de patinaj!

– Chris, tu stii sa mergi pe role? Ai invatat in tara ta sau in India?

Ii spun cum am invatat sa merg pe role si-i povestesc de skater parks, colegi care veneau la munca pe role, piste de biciclete. Curand constat ca nu ne intelegem. Saathi nu-si poate imagina o strada organizata, adica fara haos. Eu, povestind de skateri, biciclisti si masini simt ca lipseste ceva.

– Trotuarul!!! Saathi, in Europa avem trotuare. Masinile n-au voie pe trotuar si nici motocicletele. Incercam in Bucuresti sa avem niste piste decente de biciclete, ca trotuarul sa fie al pietonilor si-al rolelor.

Mi-aduc aminte brusc de masinile parcate pe trotuar. Ce-o fi mai rau: trotuare cu masini sau o lume fara conceptul de trotuar? Pana la urma ce conteaza; soarele straluceste, copiii se dau pe role, iar pe chipul lui Saathi citesc ca nu crede nicio iota din ce-i indrug eu acolo. Rolele sunt de mers pe pista de role si atat.

Dans la peau d’un intouchable (Editions du Seuil, 1994)

Standard

intouchableLa noi la școală se practică schimbul de cărți și la sfârșit de an părinții vin și ne lasă cutii întregi cu cărți pe care nu au chef să le poarte după ei în următoarea țară în care se mută. Așa că iunie e mereu puțin ca un Crăciun, pentru că dintre cărțile acelea în diverse stări și-n multe limbi mereu aleg câteva de care să mă bucur, numai ca apoi să le dau și eu mai departe, că doar de haram au venit, de haram s-au dus. „Dans la peau d’un intouchable” a fost ochită acum doi ani de Fanny în lada-minune de care zic. Eu am pus ochii pe altele, eram în perioada romantică, învață hindi în 15 zile, de ce iubim India și altele.

Au trebuit să treacă doi ani ca să pot citi cartea lui Marc Boulet. În acest timp m-am apucat de ea de câteva ori, dar nu mi s-a părut c-aș avea chef s-o termin. Am citit-o în acest weekend, cu inima strânsă, nu pe nerăsuflate, ci amuzându-mă de expresiile coincidente în franceză și-n română (gen ménager la chèvre et le chou adică a împăca și capra și varza) și oprindu-mă să reflectez la capacitățile profetice ale lui Boulet, care a văzut în India anului 1991 semnele ascendenței la putere a partidului naționalist hindus BJP care acum conduce țara. Și consecințele preluării puterii de către un partid naționalist hindus.

Pe scurt, cartea povestește aventura acestui ziarist francez care pare a fi un expert în deghizări (a fost deja În pielea unui chinez în China, acum vrea o nouă aventură extremă). Învață hindi la perfecție în doar șase luni, ba chiar stăpânește și anumite dialecte care-l fac să treacă foarte ușor drept un hindus dalit, adică ultimul prag în sistemul de caste, cei fară de castă.

Sistemul indian de caste ne e cunoscut barem din lecțiile de istorie. E un sistem de stratificare socială care încă n-a murit. La vârf sunt brahmanii (preoții, azi oameni de afaceri sau directori), după ei kshatriya (soldații – azi aflați în diverse posturi de conducere), urmează vaishya (agricultorii, azi comercianți, proprietari de magazine) și la urmă shudra (servitorii celor de mai sus, azi poate angajați sau middle manageri în call centers). Iata chaturivarna sau cele patru caste în care hinduismul își clasifică credincioșii. Dar după toată clasificarea asta, iată că 25% din hinduși rămân pe afară! Unu din patru hinduși, potrivit cărții lui Marc Boulet, s-a născut și trăiește în afara sistemului de caste. E outcast, sau dalit, azi numit scheduled caste. Aceștia sunt măturătorii de stradă, gunoierii, spălătorii de latrine, dar și măcelarii, pielarii, curelarii și toți aceia care lucrează direct cu dejecții, mizerie, piei de animale, organe sau cadavre. Adică primele patru caste fac mizerie, iar daliții strâng după ei dar nu au dreptul să se numească hinduși. Lucrurile s-au mai schimbat în vremurile noastre, dar în anii 90 când Marc Boulet își desfășura ancheta lui sociologică, sistemul de caste era încă destul de clar și discriminarea se făcea pe față.

Curios să afle cum se simte un dalit, Marc învață limba, se bronzează până ajunge să arate ca un indian, își lasă mustață, își trage pe el o cămașă ponosită, își leagă la brâu fusta bărbătească numită lungi și se transformă într-un cerșetor dalit. O lună întreagă cerșește în gara din Varanasi, orașul sfânt de pe Gange, unde câștigă atât cât să trăiească și suferă neîntrerupte umilințe. E martor la abuzuri din partea poliției, care bate la daliți fără rușine, deși nu au uneori nicio vină. Vede cum un cadavru al unui cerșetor se împute și se umple de muște pe peron, în timp ce lumea grăbită să prindă trenul sare peste el. Vede că viața umană la nivelul dalit nu înseamnă nimic, e un chin nesfârșit, din care nu există ieșire. Află și că nu există o solidaritate a celor oprimați. Daliții se disprețuiesc între ei, se stratifică și ei în fără-de-casta lor: curelarii se cred mai presus decât gunoierii, iar aceștia din urmă îi disprețuiesc pe curățătorii de latrine. Read the rest of this entry