India se termina

Format de postare

Trebuia sa corectez lucrari, dar in schimb am fost cu Zeenat si Attiya la masa, apoi la evaluat masina, apoi la cumparaturi, apoi la cafea. Soarele ardea, asfaltul pripea, pomii erau in floare. La umbra, se ascunsesera vanzatori de mango, de inghetata. Era o atmosfera de duminica bucuresteana: masini putine spre deloc, lene in aer, caldura mare. M-am bucurat ca am preferat relatiile umane eseurilor TOK. Timpul se face, deodata, extrem de scurt.

Ma uit in jur si imi vad casa cu ochii de plecare. Ce dau, ce iau, ce vine in valiza, ce merge in shipping. Plec peste fix doua luni. Cu 30 kg. Dupa 42 de luni si 3 saptamani de locuit in India.

India, m-ai coplesit, cucerit, naucit, zapacit. Cu oamenii tai care se aseamana cu fundalul, cu pamantul tau rosu, cu ricsele, cu copacii mereu in floare, cu traficul haotic si zgomotos, cu combinatiile tipatoare de culori, cu mancarea iute, cu criza de apa, cu diversitatea de religii si credinte, cu femeile care se marita cu copaci, cu poliglosia ta, cu traitul la bloc de fitze, cu nivelul de imbecilitate, cu nivelul de inteligenta, cu Kashmir si Kanyakumari.

India, cand voi pleca va fi ca si cand n-ai existat, ca si cand n-ai exista, ca si cand am visat sau am citit intr-o carte.

Fiindca asa e mereu.

Dar, India, de-acum esti tara mea, unde am neamuri, la nunta carora voi veni. Esti tara mea din care mi-a ramas sa vad locuri: Varanasi, Rajahstan, Punjab, Gujarat, Dharamsala, Konark si Khajuraho, Gokarna. Si chiar Kanyakumari si Kashmir.

India, o sa te modernizezi, o sa te radicalizezi, o sa fii prost condusa de un imbecil plin de el, apoi o sa scapi si de asta si poate o sa se destepte si cetatenii tai si poate o sa domneasca pacea si poate n-o sa mai refuzi progresul de teama de a nu-ti pierde identitatea… toti ne-o pierdem.

India, ai sa fii si fara mine si asta ma intristeaza tare.

Fiindca niciodata nu ai fost pentru mine si nu stiu cat eu pentru tine.

Iti multumesc ca m-ai primit, ca mi te-ai dezvaluit, ca te-am iubit.

De-acum esti putin si India mea.

In lumina

Format de postare
Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu,
din umbra ma ispitesc singur sa cred
ca lumea e o cantare.
Strain zambind, vrajit suind
in mijlocul ei ma-mplinesc cu mirare.
Cateodata spun vorbe cari nu ma cuprind,
cateodata iubesc lucruri cari nu-mi raspund.
De vanturi si ispravi visate imi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
cand vinovat pe coperisele iadului,
cand fara pacat pe muntele cu crini.

Inchis in cercul aceleiasi vetre
fac schimb de taine cu stramosii,
norodul spalat de ape subt pietre.
Seara se-ntampla mulcom s-ascult
in mine cum se tot revarsa
povestile sangelui uitat de mult.
Binecuvant panea si luna.
Ziua traiesc imprastiat cu furtuna.
Cu cuvinte stinse in gura
am cantat si mai cant marea trecere,
somnul lumii, ingerii de ceara.
De pe-un umar pe altul
trecand imi trec steaua ca o povara.

(Lucian Blaga)

Cu locul de parcare

Format de postare

A aparut o problema noua, de lumea intai: locul de parcare. Mandria proprietarului apartamentului meu! Nu voi uita niciodata ziua cand i-am zis ca-mi iau masina si as vrea sa localizez locul de parcare.

– Sa cobori cu mine cu liftul, duduie, ca imediat il localizam!

Ha, ma gandeam, nici el nu stie. De unde sa stie, daca nici nu sta aici, in complexul asta monstruos de mare, peste 2000 de apartamente, parcare subterana pe doua nivele…

Apasa pe UB – „iubi” sau Upper Basement. Usa liftului se deschide si dl. Lakshman proclama:

– Aici este.

– Unde?

– Chiar in fata usii.

In fata usii sunt parcate doua masini; o Honda mare si una mai mica. Una in stanga, una in dreapta. Dl. Lakshman arata spre locul din dreapta:

– Acesta, madam, e locul meu de parcare, pentru care m-am luptat!

– Bine, zic eu ca ultima proasta, dar e o masina parcata pe el.

Dl. Lakshman se zgaltie de ras.

– Si normal; e masina mea!

Asa am parcat eu in UB timp de doi ani de zile, pana intr-o buna zi cand am venit acasa si locul era ocupat. De proprietarul de drept, caci rezulta ca dl. Lakshman nu a facut hartiile la timp si locul i-a fost suflat de apartamentul 303 chiar de atunci, din 2012, cand imi zicea ca „s-a luptat”.

Intre mine si 303 a inceput un razboi de gherila. Care cum gasea locul liber, parca. Care venea mai tarziu acasa si gasea locul ocupat, facea plangere la administratie. Se saturase dl. Krishna, seful pazei, de noi, fiindca mereu bietii paznici erau trimisi sa ne bata la usa:

– Madam, your car is parked in 303 place.

– OK, where should I move it to?

– We don’t know, madam.

Intai m-au gonit in lower basement, dupa doi ani si mai bine de parcat in fata usii. Apoi imi suna la usa sa plec din lower basement, ca bla bla in hindi. Locul din UB era al lui 303. Locul din LB era al lui 1406.Unde sa parchez, spuneti-mi?

Intre timp aveam mana stanga in ghips. Fluturam ghipsul:

– Mister Krishna, nu pot sa conduc, unde sa parchez?

– Madam, take visitor parking only.

Si masina se prafuia si jegosea intr-o zi cat in UB intr-o saptamana.

Am inteles atunci toti englezii care s-au simtit vreodata neintelesi in tara asta si toti indienii care s-au simtit vreodata jigniti si tratati de cacat in propria lor tara. Era clar ca facusera o greseala. Era insa si mai clar ca erau atat de uluitor de dezorganizati, incat nu aveau habar ce locuri de parcare mai au disponibile. Le-a luat o luna sa rezolve problema; o luna in care in fiecare seara cand veneam de la scoala trebuia sa trec pe la administratie sa intreb „Eu azi unde parchez.” Fiindca in afara de dezorganizati, sunt obositor de tipicari la cacaturi gen „fiecare masina are un aptibild cu numarul apartamentului”; „masinile cu aptibild nu pot parca decat in locul special arondat si in nici un caz aiurea prin complex sau in parcarea de vizitatori”; „masinile cu aptibild care parcheaza la vizitatori se trezesc cu roata blocata si platesc o amenda de 500 de rupii.” Adaugati vreo 30 de gardieni care lucreaza in ture si faptul ca eu trebuie sa-mi parchez masina cu abtibild la vizitatori.

– Mister Krishna, am zis ferm si dulce, toti cei 30 de gardieni trebuie sa stie de problema mea, sa nu ma trezesc cu roata blocata.

In a treizecea zi a sosit circulara. Mi se arondase locul LB 88, unde parca 1406.

– No, madam, that parking is yours only, m-a asigurat insusi Sir, administratorul complexului, care mai administreaza trei complexe si nu vine la noi decat o zi pe saptamana.

Dar 1406 continua sa parcheze in locul meu.

Cu pizza

Format de postare

Pizza se comanda pe net, se plateste pe net si tot pe net iti scrie received > prepared > baked > dispatched si-ti cere feedback. Sub dispatched scrie numele angajatului. In povestea asta, se numea Sai.

Vad pe net „Sai is on his way to deliver your pizza.” Suna la usa.

– Madam, this is your pizza.

Un copil de vreo 18 ani, lungan, plin de cosuri si osos.

– Madam, delivery time 25 minutes.

– Is this good?

– Yes, madam.

Mandru foc era Sai!

– Do you get a reward for it?

Stupefactie!

– No, madam.

Na, zic, acum i-am dat idei si si-am stricat baiatului bucuria. Imi pun fata de profa, il masor din cap pana in picioare si zic cu vocea de profa:

– Sai, 25 minutes is a very good time. Congratulations!

Wow! Se indreapta de spate si straluceste tot, mai ales ca de undeva apare si 100 de rupii bacsis.

– Thank you, madam. Enjoy the pizza, madam.

Si pleaca fluierand.

 

 

Un post pe zi

Format de postare

Trebuie sa scriu un post pe zi in fiecare zi din luna februarie. Evident ca am ratat ocazia.

Asa ca azi o sa scriu despre filme. Am vazut „Aferim”, „Restul e tacere”, „Hugo”, unul cu magicieni („Now You See Me”) si unul, candidat la Oscar, pe nume „Joy”.  In afara de asta, vad zilnic cate un episod din Fetele Gilmore, seria de pe vremea lui Noe. Am inteles ca se apuca de filmat o noua serie… mie imi plac.

„Restul e tacere” mi-a placut cel mai mult. Epoca, povestea, personajele, jocul actorilor.

„The Revenant” si „The Hateful Eight” mi s-au parut o pierdere de vreme, risipa de bani si joc actoricesc, ca sa nu mai vorbim de apa cu colorant rosu = sange. Fara indoiala, filmele de baieti adolescenti nu sunt genul meu. Mai ales cand povestea abia se tine, i se vad toate cusaturile cu atza alba si e clar ca tot ce asteapta regizorul e urmatoarea scena in care cineva va fi injunghiat, impuscat, sfasiat, jumulit, ciuntit, despielitat sau altfel umplut de sange.

SPOILER ALERT

Din The Revenant, faza mea preferata de departe a fost aia cand afara ninge si el doarme intr-un cal mort!

In The Hateful Eight, clar aia cand cautatorul de recompense moare in chinuri groaznice, ii vomita criminalei pe fata o galeata de bol alimentar partial digerat + sange + otrava, aia se sterge cu maneca si n-are nici pe dracu’.

Concluzie: o sa incep sa ma uit la filme indiene. Sunt la fel de trase de par ca ultimele realizari hollywoodiene.

Doctorul

Format de postare

Mi-a crescut ceva pe pleoapa si m-am dus sa-l vad pe doctorul Girish, la spitalul de oftalmologie Navyuga.

In Bangalore, in unele locuri, e greu sa-ti dai seama care-s doctorii si care-s pacientii, pentru ca nu poarta halat. De aceea am fost destul de confuza o vreme, mai ales ca mi s-a spus intai sa astept (in sala de asteptare era un televizor pe care rulau desene animate), apoi sa intru intr-un cabinet unde mai erau alte 6 persoane, care-si lasasera incaltamintea in fata usii cabinetului. Am intrebat daca pot sa intru incaltata; mi se parea aiurea sa ma descalt la oftalmolog.

Un domn cu mustata m-a luat in primire si, fara sa ma intrebe ce problema am, m-a pus sa ma uit in aparatul ala care-ti arata poze cu peisaje, in vreme ce el se uita la ochii tai. Mi-a zis ca ochii mei arata minunat si sa iau loc in alta parte. Deoarece nici el nu avea incaltaminte, eram confuza daca e un doctor sau poate un alt pacient care face misto de mine!

Am luat loc pe un scaun de plastic, langa o femeie invelita din cap pana in picioare intr-o burka neagra. Ma privea pe furis, la fel si eu pe ea.

Stand acolo pe scaun am inceput sa intru mai bine in atmosfera cabinetului. Parea o fosta debara patrata. Am observat abia atunci ca nu avea usa, ci doar o perdea, care era trasa la o parte. Pe jos era gresie, iar pe perete tronau icoane cu Ganesha in diferite ipostaze, impodobite cu ghirlande de flori si betisoare parfumate.

La un birou de pe vremea lui Noe sedea un nene la vreo 60 de ani, cu ochelari si mustata stufoasa. Mi-am dat seama ca e doctorul, desi nu avea halat. Vorbea in hindi, cu o mare autoritate. Cei care il ascultau cu respect erau o femeie de vreo 50 de ani, ridata si imbatranita, imbracata intr-un sari ponosit si fiul ei de vreo 20 de ani, slab mort si cu ochelari cu lentile groase. Se vedea ca mama si fiul nu sunt kannadigas, veneau de undeva din nord. Spuneau doar, „Ji, sir”, adica „Da, domnule.” Doctorul se dezlantuise, mie mi se parea ca ii cearta in toata regula. In vremea asta, tipul cu mustata care ma primise, se ocupa de alt pacient. Doamna cu burka astepta sa fie invitata pe scaunul unde-ti masoara acuitatea vederii. Femeia cu fiul ei, nu-si mai ridicau privirea din pamant.

Atunci a intrat in mare graba un angajat al spitalului, cu un mesaj urgent pentru doctor in kannada. Doctorul apucase sa-i intinda mamei reteta, dar femeia nu parea sa stie sa citeasca.

Angajatul, intre doua varste si mustacios, rostogolea cu repeziciune vorbe in kannada, din care eu auzeam ca de obicei alla-la-illa-la-martare. Femeia, il tragea pe doctor de maneca, in hindi sa-i explice chestii pe reteta. Doctorul, netulburat, se intorcea cand spre unul cand spre altul si fiecaruia ii vorbea in limba lui. Pana cand m-a vazut pe mine si in peisaj a intrat si engleza.

  • Yes, mam?

Vorbea o engleza foarte buna si i-am spus ca sunt impresionata sa vad in cate limbi vorbeste aproape simultan. Ca toti indienii carora le spun asta, mi-a zis modest ca nu e nimica. „Sa vezi bunicul/ un prof de-al meu/ un vecin/ fratele meu… pai ala vorbeste simultan in 12 limbi. Voi in Europa nu sunteti asa?”

Daca Europa ar fi o tara, poate ca am fi.