Copilul meu nu vrea sa citeasca acasa

Standard

Un raspuns pe care l-am postat pe un forum la intrebarea din titlu:

Copiii invata cu placere daca parintii lor valorizeaza scoala si apreciaza invatatura primita acolo. Sincer! Cum e scoala lui? Invatatoarea? Temele? Apreciati educatia pe care o primeste, sau e asa si asa, dar e „treaba” lui de copil sa scrie/ citeasca, la fel cum parintii se duc la serviciu? E important sa va raspundeti sincer la aceste intrebari. Apoi sa ajutati copilul sa prinda drag de carte invatand alaturi de el. „Ce subiect interesant! As vrea sa stiu mai multe despre asta!” Copilul abia asteapta sa va invete ce stie! Asa se naste dragul de carte – din perceptia ca ceea ce invata acolo e important si valorizat de parinti. Cititi impreuna. Ca sa scrie trebuie sa inteleaga de ce trebuie sa scrie. Sunt teme? La ce folosesc temele (pe langa note si satisfacerea invatatoarei)? De ce primim teme? Cum ar arata scoala fara teme? (in unele sisteme copiii primesc teme din clasa a sasea incolo) Cititul e magic: te poarta spre alte lumi! Scrisul ne foloseste oricand: sa scrie el liste de cumparaturi, biletele pe frigider etc, adica sa scrie util si relevant, ca sa vada puterea scrisului. Scrieti-i biletele, sa le citeasca la micul dejun. Faceti un joc: azi nu vorbim; ne trimitem mesaje sau biletele. Copilaria e varsta cand totul poate fi abordat prin imaginatie.

Copilul meu uraste scoala

Standard

„Draga”, mi se spune adesea, „la tine la scoala, acolo, o fi mai bine. Aici e dezastru. La scoala primara ai o invatatoare, Dumnezeu cu mila. Cotizam toti la fondul clasei; luam creta, burete, perdele, aer conditionat. Se baga pe gatul parintilor caiete, culegeri, materiale auxiliare cu toptanul. Copilul nu mai pridideste la cate teme are … unele nici parintii nu le stiu rezolva! Drag de scoala? Cred ca glumesti!

La gimnaziu se schimba profesorii. Uneori mai dai si de cate unul bun. Continui sa cotizezi, sa faci teme si sa cumperi auxiliare. Intervin optionale – alte cheltuieli. Copilul vine de la scoala necajit: vrea telefon mobil, cum au toti colegii. In ore domnesc spinnere, kendama, telefoane. Acasa ma cert cu el sa faca teme. As vrea sa le faca singur, fara sa ma solicite in niciun fel. Doar eu mi-am terminat scoala demult! E treaba lui, in fond, sa-si vada de carte. Dar el vrea afara, pe tableta, la jocuri pe calculator, orice numai la teme nu. Fiecare zi e un razboi si amandoi il pierdem. Uneori se apeleaza la „sfantul Nicolae”, ca doar si pe noi ne-au mai altoit parintii si n-am murit din asta. Dar parca nu se rezolva nimic…

La liceu e o loterie. Nu mai stii ce licee sa alegi. Te temi de tot felul de influente, auzi zvonuri, vezi stiri, desi si stirile astea numai informatie nu-ti mai ofera. In fine, poate la voi acolo e mai bine?”

Raspunsul simplu este ca un sistem national greoi ca al nostru nu poate concura cu un sistem privat, mai sprinten si mai capabil sa se adapteze la noile paradigme ale educatiei. Cand ai pornit la drum la 1900 cu profesorul in centrul actului didactic, cu scoala care te pregateste sa fii un cetatean al unei patrii care atunci se fonda, cu materii asa de bine fragmentate ca iti lua ani sa intelegi cum se leaga istoria de geografie; educatia facuta cu batul si cu exercitii infinite de memorare si redare, de unde sa ai, in 2017, un invatamant centrat pe elev si pe curriculum, interdisciplinar, european, care sa dezvolte elevul si fizic si cognitiv si emotional si spiritual, daca s-ar putea? Cerem plopului pere, dar nu am plantat nicicand un par.

Raspunsul scurt e ca da, „acolo” e mai bine. Fie ca acolo e o scoala privata din Romania, India sau Turcia, acolo e mai simplu de tinut pasul cu viitorul. Acolo se cauta de catre administratorii scolii cele mai moderne curricule si/sau metode de invatare. Acolo sunt clase cu maxim 15 elevi. Acolo sunt resurse materiale abundente, fara a fi nevoie sa ne milogim la parinti ori directiune, sau sa aducem de acasa. Acolo sunt uniforme (conteaza! te fac sa te simti egal, fara sa-ti pese ca-ti agati in banca din greseala rochita Vuitton!!). Acolo sunt dulapioare pentru incuiat telefoanele si kendama in timpul orelor. Sunt lectii de management al timpului si al resurselor personale, de educatie financiara, de dezvoltare emotionala. Ne zbatem sa aflam cum invata elevii si sa ne adaptam stilul de predare la stilurile lor de invatare. E invatare personalizata, autentica, relevanta in contextul lumii reale in care traieste copilul. Tema pentru acasa la scoala primara e, adesea: „explica-le parintilor tai ce ai invatat azi si de ce e important sa stim/ facem asta” sau „cauta in jurul tau exemple de … *oricare ar fi tema abordata la clasa*”. Acolo sunt profesori platiti bine, trimisi la cursuri, inspectati, mentorati, ajutati in diverse feluri sa isi faca treaba cat pot ei de bine si de usor.

Aud deja colegi de-ai mei din invatamantul de stat spunand: „si la noi se poate!” Evident ca se poate si exemplele abunda. Se poate nu pentru ca sistemul te sprijina, ci pentru ca peste tot exista oameni curajosi, educatori cu vocatie, care sfintesc locul si fac din rahat bici.

Aud si colegi din privat mormaind: „poate ai uitat cate probleme avem, ai uitat de comunicarea interna defectuoasa, de copiii si parintii de bani-gata care te considera sclavul lor, de parintii care isi abandoneaza copiii in grija scolii, de programul obligatoriu de 8 ore pe zi, de momentele cand se strica xeroxul etc.” N-am uitat, pentru ca asa este.

Dar revenind la copilul care uraste scoala – ei urasc scoala si in sistemul public, si in privat. Urasc constrangerile cu care vine, urasc sa invete lucruri carora nu le vad rostul, urasc sa fie in slujba unor adulti care se cred sefii lor, urasc temele de casa, urasc activitatile in care sunt inrolati cu forta. Copiii care urasc scoala vad acasa ca parintii lor nu dau doi bani pe ce invata ei la scoala (e doar un mod de a scapa de grija copilului pentru niste ore); vad la scoala profesori dezinteresati care-si fac treaba fara chef. Dar lor, copiilor, li se cere motivatie interna si drag de scoala. Ca doar sunt copii, ce alta treaba au?

Eu cred ca se va schimba ceva in scoala noastra cand vom ajunge sa uitam de profesorul-Dumnezeu si sa revenim la profesorul-ghid, la profesorul pasionat, curios, curajos si intelept care se impune prin firea si personalitatea lui, nu prin note si recompense. Avem acesti profesori si ei sunt dornici sa fie focare de „infectie” pentru intregul sistem. Avem si parinti care valorizeaza scoala si invatatura copiilor si prin asta ii determina sa le placa la scoala. Sigur ca trebuie rezolvate multe probleme: curricule, salarii, spagi, coruptie, lipsa de pregatire adecvata, etc. etc. Se vrea? Se poate!

Ce citesc in vacanta

Standard

Am descoperit ca editura Art a tradus multe carti pentru copii si adolescenti medaliate cu Newbery Medal si am citit cateva dintre ele cu mare incantare. Am mai citit si prostii, dar per total sunt multumita si de cantitate, si de proportia de literatura/ carti misto versus pierdere de vreme. Dupa „Castelul de sticla” urmeaza sa apara si un film, pe care sigur voi merge sa-l vad. E o carte splendida si ravasitoare.

De Lavinia Braniste am mai citit si „Interior zero” si mi-a placut, de aceea l-am facut cadou. De Susan Lewis mi-am mai comandat doua carti, deoarece chiar scrie bine.

IMG_8605

De baza in aceasta vacanta e si manualul de turca, care e destul de bun. Planul meu e sa memorez efectiv cateva dialoguri, ca sa ma intorc putin mai desteapta decat am plecat.

Sfarsituri si vacante

Standard

Se termina uluitor de repede primul meu an ca profesoara in Turcia, in Istanbul.

Adaptarea la clima temperata a fost neasteptat de grea pentru ca, pur si simplu, uitasem cum e iarna. Uitasem de ghete, de fermoare, de sireturi, de geaca, de caciula, de fular, de xyzal, de soba si calorifere, de plapuma, de vant, de tot. Luna de luna am sperat ca se va termina, ca se va incalzi, ca visez, ca glumeste. Zi cu soare dupa zi cu soare am fost dezamagita si intristata de revenirea ploii, de vantul rece, de desele raceli si dureri de gat, de norii cenusii care-mi atarnau deasupra capului.

Psihic, m-am simtit mereu stoarsa. Departe si aproape de Romania de care nu ma mai leaga prea multe. Prea departe de India, de care, paradoxal, ma simteam mult mai legata. Departe de caldura, de soare, de masina mea, de mancarea de la Fatty Bao, de prietenii mei din toate colturile lumii de care – iaca! – eram mai atasata decat crezusem.

Fara sa vreau am respins totul aici, in vreme ce ma luptam sa accept: scoala, cu defectele ei inerente; oamenii, cu limba lor alienanta; orasul si tara asta; mancarea; transportul; limba; campusul.

Lovita de frig, de ruptura de Zeenat si de gasca mea de joi, de rigiditatea si formalismul acestei scoli, de izolarea clevetitoare din campus, am recurs la ce stiam eu sa fac ca sa ma tin intreaga: m-am ascuns, am mancat, m-am ingrasat. Nu mult, din fericire, pentru ca am devenit un pic mai buna la a-mi recunoaste tiparele.

Cu timpul, m-am inamorat de oras, care e cu adevarat minunat, maret si decazut, dar atat de interesant in toate felurile: istoric, artistic, turistic, social. M-am obisnuit cu limba turca, pe care nu o mai percep agresiv. Am mancat cu placere kahvaltı (mic-dejun) la orice ora. Am descoperit Bosforul, cartierele, magazinele. M-am indragostit de mare si de vapoare.

Cu timpul, m-am legat putin de unii oameni cu care am gasit ca am in comun. Desi e greu inca sa-ti dai seama cine e autentic si cine nu. Am asteptat mult si am primit putin, in multe cazuri. Chiar si cine e autentic, s-a invatat sa se ascunda. Contextul.

Am calatorit. Am mers la Izmir, Iznik, Kayseri, Capadochia, Bodrum, Ankara.

Am citit carti.

Mi-am redefinit legatura cu Zeenat, astfel incat sa fie inca acolo, desi nu mai suntem aproape. Cand vorbesc cu ea la telefon capat un accent indian. Dealtfel tatal lui Adam mi-a confirmat ca am accent indian in engleza. Ce ciudat! Ce normal!

Am ramas cu muzica din India si, intr-o zi, umbland prin Ankara am avut senzatia ca sunt in Malleswaram. Nimic nu semana, dar eu in capul meu eram in Bangalore. La fel cum eram in Bucuresti in primul an de Bangalore si am luat asta drept dovada ca sunt, vai!, atat de patrioata. Cand, de fapt, creierul facea ce stia: imi povestea locurile unde fusesem asamblata complet ultima oara.

De curand am avut revelatia ca ma indepartez de India, care mi-a adus atata atentie. Nu e de colea, se pare, pentru lumea noastra ahtiata de confort si de progres, sa traiesti in India. Nu e de colea pentru indieni sa lucreze si sa coexiste cu o Westerner, alba, straina, diferita si asemanatoare.

Dar cum va fi sa zic: am trait 4 ani in India acum 20 de ani?

Revelatia ca esti format de locul in care esti. Revelatia ca 4 ani sunt scurti. Ca acum Turcia e cea care ma formeaza si daca nu sunt constienta de asta risc sa ma transform in cineva neasteptat.

Revelatia ca nu locul schimba, ci commitment-ul tau. Sau indiferenta ta, mersul cu lumea, mindlessly.

Nu sunt vremile supt om.

 

Incep sa simt, abia acum, ca m-am asamblat pe partea asta.

Poezia supralingvistica

Standard
Hüzünlü Aşk ŞarkısıDoğrusu, bir zaman gelecek
hayatım ölecek benim için.
Sadece çimen bilir toprağın tadını.
Doğrusu, çekip gittiğinde yüreğim
sadece kanım özler onu.
Hava uzun, sen uzunsun,
hüznüm uzun.
Atların öleceği bir zaman gelir.
Makinaların ihtiyarlacağı bir zaman.
Soğuk yağmurların yağacağı bir zaman gelir,
ve bütün kadınlar senin başını kuşanır –
ve giysilerini.
Beyaz dev bir kuş da gelir
ve yatırır ayı bulutlara.

Nichita Stãnescu (1933-1983)
Çeviren: İsmail Haydar Aksoy

Trist cântec de dragoste

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Care ouă pe cer luna.

Povestea crocodilului care tușea

Standard

Povestea asta isi asteapta sfarsitul din 2011. Are cineva vreo idee?

 

A fost odată ca niciodată un crocodil cu patru capete și un singur gât. Crocodilul tușea de mama focului și niciun vraci nu știa cum să-l lecuiască. În disperare de cauza, s-a dus la floarea de cireș. Era o floare rară, extrem de apreciata și, prin urmare, cam cu nasul pe sus, dar se spunea despre ea că are soluții la toate problemele.

Floarea de cireș înflorea înr-o grădină japoneză din apropiere și era așa o raritate, încât oamenii făceau coadă cu orele s-o vadă. Crocodilul știa că mulțimea aceea va fi speriată de apariția lui, mai ales că avea și patru capete și, de unde suferea de o banală tuse (chiar daca nevindecabilă, totuși banală) se putea trezi numaidecât expus la Zoo sau vedeta emisiunilor TV, chestie de care chiar n-avea niciun chef.

Se sfătui așadar cu amicul lui broscoiul verde (care se credea prinț și-avea tot iazul la picioare).

  • Orice grădină japoneză are un pârâu care curge pe la picioarele cireșului înflorit. Totul e sa gasești o cale să înoți și să ajungi cumva în acel pârâu. Cred că dacă te duci noaptea grădina o să fie închisă și nu riști să te ia oamenii la ochi.

Zis și făcut – crocodilul n-avea patru capete doar ca să nu-i plouă în gât, ci era un crocodil deștept și bine orientat în spațiu, așa că se descurcă destul de ușor să ajungă la pârâul care dădea în grădină. Dar să vezi problemă: gura pârâului era prea îngustă ca să îi încapă toate cele patru capete, așa că se văzu nevoit să-și plieze două. Nici nu știuse că se poate. Cu două capete arăta diferit și se gândi că i-ar plăcea să apară așa în fața crocodiloaicei Dila, pe care o curta demult și care nici nu se uita la el, în speranța c-o va impresiona.  Dar cu Dila nu era chestie de capete, ci de profunzime. Deși era o tipă cu multe resurse sufletești, Dila prefera să plutească doar pe la suprafața lucrurilor și să se prefacă neatentă la ceea ce putea s-o solicite mai mult.

Cu gândul la instabilitatea Dilei, Croc (da, se numea Crocodil și i se zicea Croc, cam lipsit de imaginație, dar foarte descriptiv) ajunse în zona unde înflorea măreț cireșul. Florile de cireș dormeau pe crengi.

  • Psst, Floare de Cireș, făcu Croc, apoi se răzgândi. Încercând să-și stăpânească tusea, începu să intoneze un cântecel.

 

Kyınalıada

Standard

A venit vara si cu ea excursiile in Insulele Printilor, din Marea Marmara. Prima pe lista, si prima si in ordinea in care te duce vaporasul luat de la debarcaderul Kadıköy este Kyınalıada.

Cand am ajuns acolo mi-am dat seama ca e singura insula unde mai fusesem! In excursia mea din 2014 am ajuns si in insule, la plaja. Insula asta, spre deosebire de altele, are o gramada de plaja si e bine amenajata, desi nu e cu nisip, ci cu niste pietre colturoase care necesita purtarea unor papuci de plastic speciali.

De data asta insa nu am stat la plaja, ci am explorat insula la pas, urcand pana in virful dealului, unde am gasit o manastire pustie si o femeie care vindea apa. Vederea din orice punct al dealului e superba, iar insula e cam cum mi-ar placea mie sa locuiesc: suficient de aproape de Istanbul ca sa il admir, dar destul de departe ca sa nu am de-a face cu haosul lui.

In insula vremea trecea incet si tihnit. Bunicii locali isi incercau scuterele cu 3 roti, sau stateau la ceai sub copaci. Cativa turisti ocupasera sezlongurile de pe plaja, inca nevenindu-le sa creada ca e vara, in sfarsit. Pe ulite am vazut multe pisici, barbati care maturau, reparau masini hodorogite sau barci, sau taiau lemne si femei care intindeau rufe. Copiii faceau intreceri la vale pe biciclete.

Mai e luna trandafirilor in Istanbul, asa ca insula era plina de culoare si parfum.

Cele 5-6 ore au trecut ca una. Din cand in cand e minunat sa poposesti intr-un astfel de loc, „unde nu se intampla nimic”.