Familia mea

Standard

O parte din familia mea e in vizita la Bangalore! Fratele meu, iubita lui, un bun prieten (Vlad), matusa mea din Germania si prietena ei cea mai buna. O gasca vesela si entuziasmata ca au ajuns aici, la capatul lumii, in tara oglinzilor, a claxoanelor si a femeilor cu haine colorate si vieti alb-negru.

Zilele trecute i-am dus la scoala si ce frumos a fost sa le vad mutrele cand s-au plimbat prin clase, au asistat la o ora de hindi, apoi au venit sa ma astepte in birou. Ce frumos e sa ai cu cine vorbi in limba ta! Si ce bizar li se parea colegilor mei, care ignora complet partea mea romaneasca (si eu ignor parti din ei la care nu am acces din pricina limbii – turca, luo, kannada, telugu…).

Apoi s-au dus singuri la Delhi si la Taj Mahal. Au vizitat si familia de la Mussoorie. Apoi matusa mea si prietena ei s-au intors acasa (vacanta lor era mai scurta), iar cei trei muschetari au ramas sa ma astepte sa iau si eu vacanta ca sa putem merge in Goa! Plecam sambata si va fi vacanta noastra de vis, la soare, la plaja, cu peste bun si scutere sa colindam prin satele acelea de poveste.

Apoi inca trei luni de scoala si iar o luna in Romania. Cum ziceam, “acasa” e cu mine, oriunde sunt. Dar cel mai acasa e, fara indoiala, limba romana.

E frumos cand e familia mea aici!

Toate lucrurile care merg

Standard

Azi am avut la scoala o conferinta cu peste 200 de oameni. Au vorbit profesori, directori si doctori in educatie din cateva tari. In timpul conferintei ne-a cazut curentul de trei ori. De trei ori am ramas in bezna, fara aer, fara lumina. Cum credeti ca au reactionat vorbitorii nostri?

Ati ghicit: ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat! Doar au ridicat tonul, ca sa se auda fara microfon.

La noi la scoala cade curentul cam de 6-7 ori pe zi. Acasa cade in fiecare seara si uneori ii ia o ora sa-si revina. Elevii sunt obisnuiti cu lectii la care proiectorul nu mai proiecteaza, din boxe nu mai iese niciun sunet sau lumina se stinge pe neasteptate in timp ce ei scriu. Eu m-am obisnuit sa fac pe voice-over-ul si sa continui sa cant chiar si cand cantecul brusc nu se mai aude, sau sa vorbesc daca se intrerupe auditia.

La ora de stiinte, de curand, o colega a vrut sa faca un experiment care implica spargerea a 150 de oua. Le-a pus frumos pe lista la materiale necesare si a dat comanda. Comanda a fost interceptata de sefa de catedra. De ce? a zis ea. Ca sa inteleaga copiii cum e cu gravitatia, sau ceva la fel de banal. Poti sa folosesti bile de cauciuc sau orice altceva. Da, dar cu oua iese mai spectaculos. Dar cati oameni nu isi pot permite sa puna un ou pe masa familiei si noi spargem 150?! Colega a bodoganit, imbufnata, ceva la adresa “saracilor astora.”

De curand, sotia unui coleg a inceput un masterat si sta acasa sa lucreze. Dupa prima saptamana se urca pe pereti de nervi. “Curentul se intrerupe o data pe ora. Internetul cade brusc la 11 si-si mai revine la 5. Cum sa lucrezi?”

In anumite zile, din teava de apa nu curge apa, ci explodeaza un praf alb. Apa vine cu camioanele, din care se varsa litri intregi pe drum. Cand cineva nu-si plateste intretinerea i se taie accesul la generator. Cu alte cuvinte, cand cade curentul, stai in bezna ore. Daca tot nu platesti, nu mai ai voie sa primesti comenzi de pizza etc acasa – trebuie sa le ridici de la parterul blocului. La hartuit oamenii sunt mesteri.

Vreau sa spun ca apreciez lucrurile care merg, oricum ar merge ele. Ca maine plec la Macau si cel mai mult astept momentul cand imi voi face baie cu apa calda si voi avea apa calda pentru mai mult de 4 minute!

Micile placeri ale vietii de huzur cu care sunt obisnuita din Romania.

Ce mai primim de acasa

Standard

Au sosit din Romania si Germania cinci membri dragi ai familiei mele – toti pregatiti cu “bunatati de acasa”: covrigei, prajitura, zacusca, malai, tuica, eugenia, sorici, covrigi, carnati… intelegeti ideea! Vazand frigiderul plin cu lucruri pe care acasa le-as fi consumat, nu zic nu, dar nu chiar pe toate deodata, m-am gandit, automat: “Ce romani suntem!”

Adesea pe facebook sunt intampinata de postari care proslavesc magazinul romanesc din Canada, Frankfurt, Bruxelles sau Paris. Romanii duc vorba, ca pe vremuri: “S-a bagat varza murata la magazinul romanesc!” “Nu va duceti dupa pufuleti ca s-au terminat. Mi-a zis Violeta sa vin saptamana viitoare, cand le soseste marfa din Romania.” Comunitatile romanesti din strainatate au, in marea lor majoritate, o familie intreprinzatoare care isi scoate banii din vanzarea alimentelor “de acasa”, sau ceea ce in engleza se numeste “comfort food”. Daca va uitati pe wikipedia la Comfort Food, veti vedea ce mult difera ea de la o tara la alta, dar veti afla si ca nu e deloc “o chestie romaneasca”. Toate comunitatile etnice, oricat ar fi de plimbate prin lume si de integrate intr-o societate mai avansata din punct de vedere industrial, prefera mancarea de acasa, “cu care s-au facut mari.”

Ceea ce ma conduce la urmatoarele intrebari:

  • Care e masa critica de etnici romani necesara pentru deschiderea unui magazin romanesc? E aceeasi in Germania sau in Canada? Proximitatea geografica influenteaza in vreun fel decizia de a deschide un magazin/ a cumpara de la un astfel de magazin? Exista magazine cu pufuleti in Ghana? (Marius) In Olanda? (Balaura) In India? (nu in Bangalore, unde suntem aprox 7 romani)  E valabil raspunsul si pentru indieni, libanezi, coreeni?
  • Ce mecanisme psihologice se ascund in spatele atasamentului fata de mancarea cu care te-ai facut mare? Sunt ele diferite la copiii care au crescut intre culturi (third-culture children), pentru care copilaria a fost o serie de mutari dintr-o tara intr-alta?
  • Romanii migreaza cu precadere in zonele unde sunt deja stabiliti alti romani, sau acest lucru nu are importanta in decizia de migrare?
  • Daca ne dorim sa mancam romaneste, de ce nu ramanem in Romania?
  • Sunt unele bucatarii mai cunoscute la nivel international decat altele? (mancare chinezeasca, japoneza, coreeana, tailandeza, italiana) De ce? Este mancarea chinezeasca din Romania la fel de chinezeasca si in China?
  • In ce masura ne putem educa gustul si cat ramane needucabil (“gustul de acasa”)?

Am avut ocazia sa observ fenomenul la mine la scoala, dupa jena initiala ca “sunt asa de romanca” pentru ca primesc de acasa cutii cu pate de ficat.

Ei bine, din observatiile mele, lucrurile stau asa: americanii primesc de acasa unt de arahide, maple syrup, dulciuri si mezeluri. Australienii aduc cu valiza Vegemite si golden syrup. Englezii isi aduc kile de cafea si Marmite. Chinezii se asigura ca au stocuri mari de orez lipicios chinezesc, care e altfel decat orezul basmati indian (isi detesta reciproc orezul, ceea ce ma amuza, fiindca pentru mine tot orezul e… orez!). Francezii vin cu branza, ciocolata si siropuri. Un coleg spaniol a primit de acasa cinci kilograme de sunca si carnati, intr-un pachet care mirosea asa de tare ca a starnit suspiciunea postei indiene. Omul a declarat, senin, ca sunt haine vechi pe care vrea sa le dea la saraci. Posta a taiat un colt al pachetului. Carnea era invelita in carpe. Au scos o carpa, au dat de alta carpa, l-au crezut.

Chiar si cei mai mari fani ai mancarii indiene duc dorul mancarii de acasa. Oameni care, in august, degusta cu entuziasm toate specialitatile tandoori si gravy - veg si non-veg – isi doresc prin decembrie o friptura buna de vita sau o salata proaspata din legume si frunze verzi.

Pentru mine, ca romanca (dar si ca pofticioasa-sefa), cea mai mare lipsa e painea. Indienii fac lipie de la mama lor, iar painea vestica le iese pufoasa si lipicioasa, ca hamburgerii de la mec. A doua mare lipsa sunt icrele. Colegii mei striga: “Roe? How Russian of you!” [o fi adevarat ca am luat de la rusi obiceiul de a consuma icre?] A treia mare pofta e SORICIUL. Aici nu ma inteleg cu nimeni. Nici macar cu unii dintre prietenii mei romani. Acquired taste. Pare ca Pork skin ii scarbeste pe toti, fara diferenta de neam si educatie. Eu il mananc cu deliciu. Cativa colegi incearca, sunt risk-takers. Se stramba, indescifrabil. Seamana cu vita uscata din Hong-Kong, seamana cu nu stiu ce din bucataria tibetana, zic ei.

Nu stiu niciodata cum sa raspund la intrebarea “care e mancarea specifica in Romania”? Uneori zic sarmale si mamaliga, alteori mentionez icrele, soriciul si preparatele din porc. Rezulta insa cateva concluzii:

– romanii sunt carnivori

– in Romania se mananca multa paine

Fiica Indiei

Standard

BBC a produs un documentar despre violul din Delhi, din 16 decembrie 2012, cand o fata a fost violata si omorata de un grup de nemernici intr-un autobuz de noapte din New Delhi. Documentarul se gaseste in diverse puncte online (“India’s Daughter“) si urma sa fie lansat in India maine, cu ocazia Zilei Femeii, dar a fost interzis de echivalentul ministerului culturii pe motive nascocite, chichite gen “anumite scene nu au fost aprobate de cenzori”. [India are un consiliu de cenzori care vad si aproba toate filmele/ reclamele care se transmit in cinema sau la TV sau se vand pe DVD etc.]

Interzicerea documentarului de catre autoritati l-a facut viral – si poate asta si-a si dorit BBC: sa ajunga la cat mai multi indieni, care poate nu s-ar fi dus la cinema, dar sunt curiosi sa vada “ce nu vrea conducerea sa ne lase sa vedem”. Pe facebook, pe strada si la scoala se vorbeste doar de fiica Indiei. Unii zic ca e bine ca in sfarsit cineva le-arata indienilor o oglinda in care sa se vada asa cum sunt: retrograzi, sexisti, reprimati si educati intr-o cultura fals-morala care ridica in slavi dublul standard: barbatii au toate drepturile, femeile sunt norocoase daca-si gasesc un sot bun.

Altii zic ca Fiica Indiei nu face decat sa ii dea “timp de antena” unuia dintre cei sase violatori (poate singurul care stie sa lege doua vorbe si liderul grupului), care, intr-adevar, face cele mai oribile comentarii (din seria “n-am fi omorat-o daca nu se zbatea atata” “nimeni nu aplauda cu o singura mana – daca s-a lasat violata e clar ca i-a placut” “ce cauta in autobuz noaptea; fetele cuminti stau acasa”). Este, intr-adevar, cutremuratoare siguranta de sine a acestui tanar care pare sa nu vada nimic rau in fapta lui. Dar este infricosatoare si declaratia avocatilor lui: “Fetele cuminti nu ies din casa insotite de barbati care nu sunt din familia lor: frate, tata, mama, unchi, bunic…”

Mie mi se pare un documentar fara alt rost decat a face senzatie. Filmarile prin mahala, close-up-urile cu criminalul, parintii lui, parintii fetei, simbolistica luminilor / focului/ lumanarilor nu fac decat sa poetizeze o poveste de groaza. “Si criminalii au o familie,” pare sa spuna regizoarea. “Uite la ei saracii in ce conditii traiesc. Atata stiu si ei: tata o batea pe mama, saracie, mizerie, lipsa de educatie.” Filmul e asa de adanc varat in poveste, ca aproape ti se pare ca vrea sa ti-l bage pe gat pe criminal – e si el om. Plange si mama lui, plange si mama fetei. Fata: simbolul fetei indiene moderne, care nu se mai marita la 14 ani, ci isi ia banii de zestre si-si plateste din ei studiile universitare. Violatorul: simbolul victimei unui sistem social inegal; un om inrait de viata.

I wish I could unsee it.

Diverse chestii

Standard

Apna khayal rackhna – ai grija de tine, sloganul L’Oreal.

Cand citesc bloguri din Romania, nu mai vreau sa ma intorc.

Dar mi-e atat de dor! Mi-as dori asa de mult ca oamenii pe strada sa vorbeasca in romana si sa-i pot intelege. Devine alienant sa traiesti intre oameni a caror limba nu o intelegi. Si uneori simt ca m-am saturat de India; de penele de curent, de mizerie, de claxoane, de traficul ingrozitor, de timpul pe care-l pierzi la orice deplasare, de oamenii care se baga in fata, de delasare, de birocratia sufocanta, de procedurile fara sens, de felul lor de a fi… altfel.

Pe de alta parte, ce bine e sa nu intelegi! Dintr-o pura intamplare, ne-am petrecut Craciunul la o cazare unde mai era un grup de vreo 30 de romani. Mi se parea ciudat sa-i inteleg, dar sa nu vorbesc cu ei. Ca doar nici in Romania nu vorbesti cu fiecare om de pe strada, doar fiindca poti sa intelegi ce spune. Dar radeam singura la glume, imi venea sa comentez, eram nevorbita, cum zice Livia.

In Hampi am asteptat multa vreme sa vina o salupa hodorogita care te trece apa pana la temple. Langa noi, un grup tot mai mare de indieni care comentau de elevii nostri, sau cine stie ce ziceau, oricum aratau spre noi, se uitau insistent, deci clar nu vorbeau despre rezultatele meciului de cricket India-Pakistan de aseara. Ba chiar am impresia ca faceau niste comentarii cam nesimtite.

– Ma bucur ca nu pricep ce zic oamenii aia, pentru ca am impresia ca-s cam nesimtiti, i-am zis ghidului. Omul s-a inrosit tot si mi-a confirmat ca, la adapostul limbii lor pe care stiau ca noi n-o intelegem, oamenii aceia faceau tot felul de speculatii despre cati bani avem, cat de prosti sa fim ca sa ne imbracam asa, ce dracu’ cautam acolo, ce fete de fraieri avem, umblam ca oile numai in turma si alte dragalasenii.

Dorul de casa, in fond, e doar comoditate. Felul cu care esti obisnuit. Dar daca as trai la Paris, la Toronto, la Buenos Aires, la Johannesburg, la Melbourne? Poate nu mi-am ales bine tara.

Incet-incet, devin tot mai bilingva. Din pacate, si accentul se altereaza de la influenta indiana. De avut grija. Deocamdata imi selectez contextele si vorbesc engleza indiana cu indienii si engleza corecta cu restul lumii. Face parte din felul meu de a fi mimetica.

Am adunat multe cuvinte. De la cele utile: kettle, funnel, ladle, power cord/ strip, gas cylinder, flimsy, two/four-stroke, car shop (mecanic auto), până la cele devenite automatisme de limbaj: I see where you are coming from, at the end of the day, to say the least, the tail wagging the dog, to be on the same page, to keep you in the picture.
Ma trezesc adesea gandind intr-o combinatie de romana cu engleza. La volan injur in romana si strig “Chalo!” (Misca-te!) in hindi. Adesea nu mai deosebesc contextele; la scoala vorbesc engleza cu toata lumea in afara de profele de spaniola, cu care vorbesc in spaniola. In capul meu, vorbesc in romaneste.

Merg dreaptă, zâmbesc din inimă, spun mulțumesc și te rog, spun nu când e cazul și progresez. Intr-o zi m-am trezit cu gândul la iluzie, la maya. Contemplă iluzia, îmi spuneam, nimic nu e real. Asta pentru că în vis/ coșmar eram înspăimântată că acuși pleacă avionul înapoi spre India și eu nu îmi găsesc biletul. În caiet nu era, în teancul de foi printate nu era, în calculator nu reușeam să intru ca să dau de el. Și chiar de ar fi fost, mi-amintisem că am avion abia atunci, fără să am bagajele făcute. ”Lasă, că-mi iau alt bilet. E o cheltuială, dar asta e, dacă ești căscată…” îmi ziceam. Apoi mi-am dat seama, ușurată, că e un vis. Nu e real. Sunt în patul meu din India, a cărui saltea îmi provoacă suportabile dureri de spate. Nu am nevoie de bilet. Sunt deja aici. Dar dacă visul e, de fapt, ăsta?

Și dacă totul e vis, ce rost mai are viața? m-am revoltat. De ce să mai fii conștient, de ce să mai crezi, să te convingi și dezamăgești, să speri, să miști?

Pana la proba contrarie, parerea mea e ca traim pentru ca ne sculam dimineata. Daca primim zilnic acest cadou de a deschide ochii si a ne simti trupul viu, de a ne putea misca, de a putea gandi, vorbi, simti, atunci avem datoria sa continuam. Si nu in orice fel, ci incercand atat cat puteam sa facem bine si sa aducem un strop de bucurie si de frumusete in lume.

Dupa doi ani jumate de India, nu ma mai mira decat oamenii carora viata li se pare o corvoada, nu un cadou. Mai ales cand sunt oameni care nu s-au nascut intr-o mahala indiana, ci in locuri frumoase ale lumii. In India se traieste in niste conditii care fac orice loc din Europa sa para paradisul.

De fapt ce-i aia Hampi?

Standard

(extras dintr-un e-mail)

Hai sa va zic ce e Hampi: un sit arheologic patrimoniu unesco, care dateaza din secolele 11-16. Inchipuiti-va Roma si Pompei una dupa alta. Istorie, grandoare, mister, frumusete. Inchipuiti-va coloane de granit sculptate cu atata gingasie ca rasuna ca niste instrumente muzicale atunci cand trece vantul printre ele. Inchipuiti-va un templu de granit pe un platou de granit… zici a crescut acolo, organic, viu, nascut, nu facut. Inchipuiti-va dantelaria aia superba de zei, plante, animale, oameni, toti incremeniti in piatra, toti parand ca se misca, ca sunt vii. Apoi priviti cu atentie cupola templului: hopa! Doamna nu are sutien, domnul nu are chiloti… hmmm, unde tine tipul ala mana? Ati ghicit: ca si in alte parti ale Indiei, statuile de aici sunt pornografie curata! Noroc ca sunt departe, in sus, numai cu zoom poti vedea si evident ca nu le-a explicat nimic copiilor ghidul despre asta. Doar noi, astia marii, ne uitam sa vedem cam cum se facea amor in secolul 11.

Inchipuiti-va niste dealuri de bolovani granitici cocotati unii peste altii, unii peste altii… la un cutremur s-ar prabusi, dar la Hampi nu sunt cutremure. Inchipuiti-va rasaritul si apusul de soare de pe aceste dealuri… cu un peisaj de campii verzi de orez si acel templu ca un vis eminescian.

V-ati inchipuit?

Bun! Acum adaugati INDIENII! Ce? Ati vazut cumva o vaca? Miroase a pipi? Corect! Vaca, evident, e sfanta. La fel boul, taurul, vitelul, iakul si toate bovinele. Deci umbla libere pe unde nici cu gandul nu gandesti. Urmasii lui Krishna Devaraya, regele luminat al Hampi-ului, se pisa si in templu; putin le pasa. Pute peste tot. Maimutele zburda in voie, la fel si cersetorii si hotii de buzunare. Toti oamenii se holbeaza la tine ca la felul 14, obositor, enervant. Toti vor sa-ti vanda ceva, se tin scai, nu accepta nu, sunt insistenti spre nesimtiti. Templele sunt in cea mai deplorabila stare, noroc ca coloanele alea sunt de granit si ala e dur, altfel tot ce era pictura, culoare a cazut, s-a scorojit, s-a nenorocit. Imi inchipui cum ar arata Roma in India, Vaticanul in India si ma apuca rasul! Rad si tusesc! De Pompei nu mai zic, ca a zis o eleva, fata umblata. I-a zis ghidului: “Aici parca suntem la Pompei!” “Ei na, a pufnit ala, cum sa fie ca la Bombay?”
Intr-un avant patriotic am fost dusi sa vedem cea mai tare parte a templului: the pinhole camera. In secolul 16 indienii cunosteau principiul aparatului de fotografiat. O gaura prin care intra lumina, un colt intunecos si soarele. Cand soarele se inalta pe cer, umbra cupolei mari (cea plina de pornosaguri) se reflecta rasturnata pe un perete din interior. HERE WORLD ORIGINAL PINHOLE CAMERA anunta o inscriptie stearsa in kannada si-n engleza. Miroase doar foarte discret a ceva intre balegar si mucegai, semn ca nu se chiar pisa pe primul aparat foto din lume.
La iesire, colegul meu din Uganda e scandalizat. Stiti cum zicem noi ca in Congo e mai naspa ca in Romania si alte rasisme. Deci omul e din Uganda, adica un fel de Congo pentru ignoranti. Si e socat. Eu sunt din Romania (tot un fel de Congo pentru ignoranti) si am vazut toaleta din gara de la Herculane, deci sunt mai obisnuita cu aspectul si mirosul. [Intrebare TOK: de ce indiferent de rasa cand ne pisam miroase la fel?]
- Nu inteleg cum se pot oamenii usura atat de aproape de un loc sfintit? cuvanteaza colegul.
Ghidul indian ridica din umeri si ne zice ca nici el nu intelege. Apoi isi da cu presupusul: daca le vine si nu se pot tine… Uneori se mai intampla. Apoi stiti cum e, locul prinde miros…
Bombay, Pompei… Hampi, Pompi…
Daca sterg ultimele paragrafe si raman doar cu dealurile, templele, istoria, coloanele muzicale, granitul acela incalzit de soare, atunci pot spune ca Hampi e un loc fermecator, care bate Roma si Grecia si toate locurile cu ruine de pe lume. E o minune a artei si a arhitecturii, pentru ca a rezistat in ciuda localnicilor!
M-am gandit, nu e frumos, dar uneori nu te poti abtine: indienii nu sunt vrednici de stramosii lor. Cum au ajuns de acolo aici? Mister.
Apoi apar ochii si zambetele si inima aia cu care ei umbla la vedere si te caiesti ca i-ai vorbit de rau. Poate nu suntem toti datori sa ne inchinam la ruine.
Dar nici sa ne usuram pe ele?
Oricum, asta e Hampi.
Si mai e ceva: cum treci raul Tungabhandra, dai peste Vama Veche fara mare. Aceiasi vamaioti bauti si fumati, aceiasi cercei si salvari si papuci la vanzare, clatite dansa-n-transa [lol, fara diacritice arata misto], hamsii … glumesc. Fara hamsii. In rest, Vama Veche de Hampi.
Cazarea e intre 30 si 70 lei pe noapte la casute cu baie in camera si curent seara.
Se gaseste alcool, se mananca carne, cu 40 lei/ zi se inchiriaza scutere.
Ascensiunile pe bolovani sunt spectaculoase.
Peisajul natural e de o frumusete uluitoare.
Acum am doua ruine preferate in partea asta de lume: Sigirya si Hampi.
Astept sa ajung si la Angkor Wat.

Răspunsul la întrebare [o poveste inspirata de vizita la Hampi]

Standard

Zboara cu 40 la oră pe un drum plin de praf, printre orezării verzi împestrițate cu egrete albe. Scuterul alb și prăfuit îl conduce el, iar pe el îl cunoaște de fix două zile.

Vrea să-l întrebe de ce o caută din priviri mereu, de ce la masă face cum face și se nimerește lângă ea, de ce i-a cumpărat o șopârlă-talisman din piatră neagră. De fapt asta l-a întrebat, iar răspunsul a fost: Ție ți-e frică de șopârle și m-am gândit că e vremea să te împrietenești cu ele.

Ar vrea să-l întrebe de ce o privește ca și cum ar cunoaște-o, deși nici măcar nu vorbesc aceeași limbă.

*

hampiboulders2Sunt multe legende despre locul acesta, povestește el cu vocea lui guturala cu accent fals-american. Geologii explică apariția acestor dealuri bolovănoase prin fenomene de eroziune aer-vânt pe parcursul a mii și mii de ani. Zice ani cu accent pe i, anii. E totuși impresionant cum unii bolovanii au rămas parcă în aer, zici că stau să se rostogolească. Din fericire aici nu avem cutremure, altfel n-am mai avea nimic din peisajul ăsta.

Ai încercat vreodată să împingi bolovanii? întreabă ea, amuzată.

De multe ori, râde el. În facultate ne adunam câte doisprezece colegi, ocheam un bolovan aflat pe muchie și ne încordam toți puterile. Niciodată n-am clintit vreunul, barem cu un milimetru.

Și care e legenda?

În India avem un zeu cu chip de maimuță, Hanuman. Hampi este locul lui de naștere. Hanuman și tribul lui de maimuțe s-au născut și au trăit aici multă vreme, până când Zeul Rama a avut nevoie de ajutorul lui Hanuman ca să-și salveze iubita, pe Sita, din ghearele unui demon. Poate știi povestea din Ramayana. Lupta s-a purtat aici, la Hampi. Demonii au slobozit săgeți, iar maimuțele s-au apărat cu pietre smulse din munți. În urma lor au rămas aceste peisaje născute parcă din închipuirea unui ilustrator de cărți de copii. E un peisaj potrivit pentru maimuțe, râde el. Și pentru amatorii de cățărare cu mâinile goale. Anual ne vin mii de turiști din toată lumea.

*

hampitempluUn scuter parcat, ochelari de soare, cupola templului Virupaksha aflat dincolo de râu. El urcă dealurile bolovănoase ca pe nimica toată. Îi întinde mâna, o trage, o împinge, urcă mai departe. Ei i se taie răsuflarea, pentru că peisajul este de o frumusețe incredibilă, pentru că pe măsură ce urcă lasă în urmă luma reală și avansează în basm. Au ajuns pe un platou ca un deșert de piatră din care izbucnesc ici și colo smocuri de arbuști cu ghimpi ascuțiți. Templul pare și el șlefuit de vânturi și de ploi, la fel ca dealurile care-l înconjoară. Acum vede și ea că râul Tungabhandra curge invers, așa cum a citit într-o carte de călătorii demult, când încă nu-și închipuia că va ajunge vreodată în India. Toate aceste nume au o sonoritate aparte: Tungabhandra, Virupaksha, Hanuman, Hampi. Probabil că visează. Mâine va suna alarma și va trebui să ia în piept iarăși traficul orei 7 dimineața, metroul aglomerat și cenușiu, zloata din Pipera.

– Rupa, frumos. Virupa, urât. Aksha înseamnă ochi. Virupa-aksha. Un ochi urât. Este al treilea ochi al lui Shiva, ochiul urât sau ochiul rău. Dacă te-a privit cu ochiul acela ești gata, te-a deocheat. De aceea noi ne desenăm copiii cu creion negru la ochi, le punem un punct mare în frunte, îi urâțim ca să nu ni-i deoache.

Și ea e desenată cu creion negru la ochi și poartă pe cap o eșarfă de cașmir pe care abia și-a luat-o. De pandantivul cu șopârla știe că nu se va despărți niciodată, dar nu vrea s-o știe și el. De aceea îl poartă ascuns sub bluza lălâie de in.

Au ajuns sus de tot, pe cel mai înalt bolovan. Totul în jur e piatră și deșert arid; plantele sunt mărăcinoase, șopârlele se odihnesc în văzul lumii pe pietrele încinse de soare. Apele râului oglindesc cerul, iar templul nu pare făcut de mâna omului, ci crescut din roca aceea, format și sculptat organic, ca Babele, ca Sfinxul.

– Vrei ceai?

Din rucsacul pe care l-a purtat în spate ca și când ar fi fost ca fulgul de ușor, bărbatul scoate un termos și două căni de tablă. Ea zărește scurt ambalajul galben al biscuitilor Parle G. Toți indienii pe care-i cunoaște adoră biscuiții ăștia, care le amintesc de copilărie.

– Care e povestea ta, Mike?

– Am crescut ca o buruiană și nu-mi găsesc locul decât în natură. Eram în clasa a treia când mama a fost diagnosticată cu cancer și a murit în șase luni. Tata a urmat-o la scurtă vreme, lovit de o motocicletă. O vreme frații mei n-au prea știut ce să facă cu mine. Sunt cel mai mic și ei toți sunt mult mai mari ca mine; mi se reproșa că am fost un capriciu de bătrânețe, ce-i trebuia mamei alt copil, la 43 de ani, când deja avea șase, aproape adulți?

Toarnă ceai în cănile de tablă. Ceaiul aburește marginea cănii. Ceai fierbinte în zi toridă. Dar ea de ce a venit în această călătorie? Poate ca să scrie povestea lui Mitesh zis Mike, născut din dragostea unor părinți cărora nu le-a fost dat să se bucure de el.

– Mi-au zis Mitesh, care înseamnă „cel cu dorințe puține”. Aveam să fiu un copil cuminte, nu un luptător ca Samarjit, sau unul care va birui lumea ca Vijay. La patruzeci de ani alor mei nu le mai trebuiau copii viteji; cred că voiau un copil care să le țină de urât, să le mute gândul de la faptul că deja îmbătrâneau. Când m-am apucat de alpinism, mergeam pe munți cu niște americani, am fost apoi cu ei și-n Chile, și-n Peru și-n Munții Stâncoși. Ei mi-au zis Mike și-așa am devenit din copil fără dorințe – arhanghel.

S-au născut în același an amândoi, el cu o lună înaintea ei. Au mers la școală deodată, el în India, ea în România. S-au urcat în pomi, au căzut, și-au fracturat mâini la vârsta potrivită, s-au julit și tăiat încercându-și limitele trupului și pe ale minții. Ea, fiica unei mame alcoolice, decisă să păstreze acest secret rușinos doar pentru ea, deși la un moment dat a trebuit să-l dezvăluie. El, orfan de mic, probabil firav, tăcut cum îi era numele, încercând să treacă neobservat prin viața fraților lui ca să ajungă mai repede mare.

– În cele din urmă m-a păstrat fratele meu, Vijay. Avea 20 de ani pe atunci și abia se însurase. Nevasta lui era o copilă, abia șaptesprezece ani. Foarte repede au avut un bebeluș, apoi altul. Înainte să termin școala primară deja eram trei copii în casă. Sangeeta nu mă iubea, dar nici nu s-a purtat urât cu mine. La noi, la indieni, familia e o datorie sfântă. Când am ajuns în clasa a cincea, Vijay a avut un accident de muncă și a rămas invalid. Nu ne mai putea întreține. Atunci am fost trimis la sora mea, Preetha, care locuia la Bangalore. După viața liniștită de la țară, orașul mă speria, mă obosea. Mi-era frică de claxoane, de autobuze, de țipetele guturale ale oamenilor, care vorbeau altfel decât eram eu învățat și-și râdeau de accentul meu de copil de la țară. Preetha nu ieșea niciodată din casă, fiindcă soțul ei era foarte gelos. În casa lor aveau loc certuri aprinse, care se lăsau cu vânătăi pe pielea bietei mele surori. Preetha era sterilă, deci nu-și avea nicin rost pe lume, iar bărbatu-său murea de furie că a fost înșelat. Mă străduiam să trec neobservat, să merg la școală, să iau note bune, să nu le dau prilej de supărare.

Amintirea o lovește ca un fulger. Era o zi de joi. De ce zilele poartă mereu același nume, când nicio joi nu e ca altă joi? De ce nu le născocim numele lor, numele pe care și-l merită, de exemplu: joiacândamcrezutcămamaamurit?

Abia întoarsă de la școală, copil cuminte, cu cheia de gât, se pregătea de lecții când i s-a făcut sete. Paharele erau în bucătărie, dar tot acolo era și ea, femeia căreia îi spunea mama, ale cărei lacrimi îi udaseră capul de sute de ori, când plângea te miri pentru ce. De data asta mama nu stătea la geam, în capotul ei alb cu frunze verzi, urmărind trecerea norilor pe cer. Nici nu deșerta o sticlă de coniac într-un pahar cât un degetar, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Era acolo, întinsă pe linoleum, fără suflare.

Din toată amintirea asta, cel mai tare o doare senzația de ușurare-aproape-bucurie pe care a simțit-o atunci.

Și-au băut ceaiul și au mâncat fiecare câte patru biscuiți. El îi povestește despre diversele feluri de roci și-i demonstrează trucurile cățărării pe stânci fără niciun fel de echipament.

Trebuie să citești stânca, zice mereu. Te duci lângă ea, o simți. E mult mai puternică decât tine. Când o citești vezi că are multe puncte de suport; mâinile se pot agăța ca niște gheare, picioarele se pot prinde, sau sprijini pentru o fracțiune de secundă în puncte invizibile.

Arată ca un om-maimuță; a îmbrățișat cu totul stânca uriașă și-și croiește drum spre vârf.

Încearcă și ea să citească mesaje în cutele rocii, dar poate că nu știe încă limba. Tot ce știe e că-i place să-l privească; agilitatea lui e uimitoare. Bărbatul pare să-și dea seama de gândurile ei, căci îi zâmbește deodată și-n acel zâmbet e toată inima lui.

– Dacă aș fi trăit acum o sută de ani, m-aș fi făcut copil de circ. De mic am fost bun la cățărări, știam să cad, nu mi-era frică de înălțimi. Prin clasa a cincea m-au dat la o fermă să culeg mango. Atunci l-am cunoscut pe Ramesh. M-a încurajat să fac sport la școală, să intru în echipa de cercetași, să îmi folosesc agilitatea ca pe un dar. Cumnatul meu avea accese de furie tot mai dese. M-am mutat de la ei. În clasa a opta am participat la un concurs național de cercetași, unde am luat locul întâi. Președintele Indiei în persoană mi-a înmânat medalia. O dată cu medalia au venit și niște bani. Am fost norocos. Cu banii aceia mi-am plătit primul an de liceu. De la cercetași am ajuns la alpinism, am cunoscut oameni din toată lumea, am luat premii. Cumva am reușit să termin liceul. Ramesh mi-a plătit ultimii doi ani… îmi devenise ca un tată… a murit, săracul. El mi-a găsit o cameră în oraș, într-un cămin de băieți. La bacalaureat eram deja pe picioarele mele și primisem o ofertă să lucrez cu o organizație abia înființată care voia să aducă turismul de aventură și sporturile extreme în Bangalore. Ne-am potrivit foarte bine. Ei m-au sprijinit să fac facultate… Știai că am diplomă de inginer?

În ziua aceea venise salvarea și, fiindcă mama trebuia internată în spital, pe fată o dăduseră în grija unei femei în vârstă, care o strângea mereu în brațe. Atunci a aflat și ea că are o bunică și că a avut un tată, care a murit într-un accident nefericit, în fabrică. A văzut poze cu mama ei tânără, o adolescentă cu privirea exaltată, cățărată pe un bolovan imens, într-un peisaj suprarealist de bolovani suprapuși într-un echilibru precar.

Mama, victorioasă, cu o eșarfă de cașmir legată în jurul capului, cocoțată pe bolovanii de la Hampi, cu doar câțiva ani înainte de a se mărita, de a avea copii, de a-și pierde soțul, de a deveni o bețivă tristă.

*

Se înserează. Stau amândoi pe bolovanul pe care a reuși și ea să-l escaladeze până la urmă. Soarele apune dincolo de templu, într-o vâltoare roșu-aprins. Ar trebui să coboare dacă nu vor să-i prindă noaptea pe munte. Dar nu se mișcă nici unul.

– Mă bucur că porți șopârla, zice el cu un zâmbet luminos. Nu trebuie să-ți fie frică de nimic. Nu ziceți voi așa: are Dumnezeu grijă! De multe ori când mă gândesc la viața mea, îmi spun că nu eu am trăit-o pe ea, ci ea și-a făcut mendrele cu mine. Am fost o frunză în vânt. Acum aș vrea să devin un copac. Știi, anul trecut m-am însurat și am o fetiță de opt luni. Vreau să aibă o viață stabilă, frumoasă, fericită.

Atunci de ce suntem aici? Ce căutăm? Am găsit?

După o clipă de tăcere, el adaugă:

– Tu trebuie să înveți să nu-ți mai fie frică. Ești în siguranță. Eu trebuie să învăț să nu mai fug.

De-acum e noapte plină și farul scuterului străpunge întunericul. Zboară iarăși printre orezării. Vor ajunge la timp pentru cină.

Mi-ești dragă, zice el. Ai un aer pierdut, de parcă mereu ai fi pe jumătate în altă lume. Bătrâna care ține pensiunea asta mi-a atras atenția asupra ta. Crede că ești reîncarnarea unei femei străine, pe care a avut-o în gazdă cu mai bine de 30 de ani în urmă. Venea tot din România, ca și tine. A stat aici aproape șase luni. Când a plecat, era gravidă. Cine știe ce s-o fi ales de ea?