Salto Vitale, Tuig (Olanda)

Reprezentatia trupei Tuig din Olanda, Salto Vitale, are loc pe acelasi teren unde i-am vazut si pe cei de la Strange Fruit, adica in Parcul Tineretului, pe niste scari sus in dreapta, chiar inainte sa ajungi la podul care duce spre Polivalenta. Drumul e semnalizat cu sageti rosii pe care scrie Festival Apa Aer Foc inca de la intrarea in parc. E un platou viran acolo, cu cateva puncte de reper pentru amicii care intarzie: un frigider Dorna, un banner al Institutului Cultural Roman sau, la rigoare, insasi impresionanta instalatie a celor de la Tuig: un balansoar, o „rotita de hamster” si o „roata de foc”, cu spitele sub forma de torte aprinse.Spectacolul e unul foarte complex, care lesne te poate pierde sau induce in eroare. Sunt patru actori, fiecare cu rolul sau foarte bine definit si executat, fiecare cu o pondere esentiala in construirea spectacolului. Desi ar putea sa para ca doar cel din mijloc, „seful”, „ala la costum”, „omul care sare” este protagonist, la final iti dai seama ca saltul lui nu e posibil decat daca toate celelalte elemente se imbina armonios: rotita de hamster se invarte impinsa de o fata care „merge prin foc” in timp ce in jur curg siroaie de apa; balansoarul se misca in sus si-n jos, cu un capat in apa iar celalalt in foc, propulsat de o alta fata careia nu pare sa-i fie prea usor sa se legene singura pe-un accesoriu destinat a fi „condus” de doua persoane [si tocmai pentru ca munca lor e grea, sisifica, fetele au in picioare greutati… care nu le impiedica totusi sa mearga pe bicicleta!]. Dar divaghez.

Pe scurt, iata cum se desfasoara spectacolul: pe un cerc delimitat cu sfori se aseaza in centru o masinarie complicata, ca un turn cu brate de paianjen (sau ca o nava spatiala imaginata de Jules Verne). In turn se ajunge cu o scarita, iar pe scarita urca un om la camasa, cravata si pantaloni de costum, care se aseaza in varf, isi aprinde lampa si incepe sa citeasca ziarul. Dupa ce te convingi ca omul acela n-are de gand sa faca nimic spectaculos in urmatoarele minute, poti sa-ti muti atentia pe circumferinta cercului, unde ai trei aparate al caror rost nu ti-e prea clar: roata cu palete, roata de hamster si balansoarul. Deodata prin fata ta se plimba o silueta in alb pe bicicleta. Da o tura de cerc, se opreste in dreptul balansoarului, isi lasa bicicleta si bate in scara „turnului” cu ceva metalic: „cioc-cioc”. Omul din turn lasa, oarecum plictisit, ziarul si coboara s-o ajute sa-si instaleze „jucaria”. Curand, silueta noastra se leagana singura pe balansoar. Pleosc-pleosc, fac picioarele ei – bagate parca in cizme de ghips – care, abia atunci observi, intra si ies dintr-o balticica de apa aflata chiar sub balansoar. Scartz-scartz, face balansoarul. Omul din centru s-a suit la loc pe scarita lui si si-a reluat ziarul. Ai timp suficient sa te intrebi de ce fata aia (pentru ca se vede acum, e o fata) se balaceste cu picioarele in apa: la capatul celalalt al balansoarului se aprinde un foc, pe care ea il inteteste ori de cate ori balansoarul coboara suficient cat sa-l atinga.

Deodata prin fata ta trece o alta silueta in alb, tot pe bicicleta. Daca ai fost suficient de atent, ai vazut-o inca de cand a pornit, intrand pe culoarul care trebuie sa ramana liber intr-o parte a instalatiei. Silueta se opreste in dreptul rotii cu spite. Cioc-cioc, ciocane ea in scara metalica – alta decat cea de dinainte. Acum observi ca sunt trei scari, fiecare cu fata la cate unul dintre cele trei „instrumente de tortura”, fiecare cu cateva zeci de centimetri mai sus decat cea de dinainte. Dar cum a urcat oare omul nostru pana la a doua scara? Oare balansoarul… Hmmm.

Cand s-a aprins focul pe cele 5 (?) spite si cel de-al doilea om in alb si-a inceput munca sisifica de a stinge si aprinde tortele-spite iar si iar si iar, am observat ca tot miscand el de roata lui, iar fata de balansoar, instalatia din mijloc se ridica imperceptibil mai sus si mai sus… pana la a treia scarita. Cand deja eram cu ochii-n patru sa vad cel de-al treilea omulet pe bicicleta cum isi da tura de cerc, se opreste, bate-n scara, isi porneste roata de foc si apa si incepe sa impinga. In van, nu-i asa? Toti imping in van la instrumentele lor aiurea, chinuitoare. Daca nu te uiti in sus nici nu realizezi ca toata aceasta munca are un scop bine determinat: instalatia din centru se inalta incet-incet, a trecut demult de cea mai inalta scara… omul de sus nu mai are cum sa coboare, e clar. Iar cei de jos continua sa invarta.

Intre timp in public se aud voci: „uite aia cum sta cu picioarele in apa”, „ce impinge fata aia saraca, si ce greutati are in picioare” „lasa, ca impinsu-asta face fundul frumos” „mah, da’ ala de sus nu mai face nimic” „cat o mai tine asa?”. Un dom foarte tehnic prinde cu mare precizie mecanismul si i-l explica nevestei (si noua, implicit): „uite mah, astia toti cand invart desfasoara ata de pe mosorul ala din mijloc si o infasoara pe mosorul lor. Si uite acolo parghiile cu care se ridica dracia aia”. Aaaa, face consoarta dumirita, aaaa facem si noi, filologii cei cu ochiul neformat in materie de scripeti si „dracovenii” tehnice.

Dar ce se intampla? Franghia s-a infasurat toata pe mosorul balansoarului, asa ca munca e gata. Sase jumate copii, ora sa spargem usa! Sus pe bicicleta si p-aci ti-e drumul, ca destul te-ai stropit cu apa aia si-ai facut muschi la burta tragand de una singura la balansoar.

Acusi cade si franghia celui de la roata cu torte… ora inchiderii, copii, paaaa!

Cand ridici ochii, omul din mijloc e inspaimantator de sus – nici nu stii cand s-a ridicat asa de mult! A mai ramas doar rotita de hamster, care merge merge intruna. Roata morii se-nvarteste, tac-tac-tac.

Pana se opreste si ea.

Nava spatiala de dinainte e acum un turn perfect drept. Fata coboara din roata si merge sa verifice legaturile si incheieturile turnului de lemn, in varful caruia omul e acum tot o silueta in alb (cand au disparut camasa, cravata si celelalte? le-a aruncat el, una cate una, in vreme ce jos se derulau muncile sisifice).

Cand ultima bicicleta paraseste ringul, toti ochii se indreapta in sus. „Maaaama, creca ala face bungee jumping!”, exclama un pustan. Ei bine, nu. Doar se lasa pe spate si… cade. Legat de glezne. Nu mult. Apoi incepe sa se invarteasca.

„Ia uite, draga, si asta se desurubeaza pe masura ce se invarte”, zice domnul priceput la mecanica si scripeti din spatele meu. Iar apoi il bufneste rasul: „Parca e Superman!”

Tot mai jos si mai jos se roteste omul nostru, tot mai jos… „Nu da cu capu’ de moara aia? Sau o sti el sa se fereasca”, continua jovialul domn din spatele meu.

Deodata se ghemuieste in pozitie fetala. Cand revine, e legat de mijloc si atarna ca un sac de cartofi. Are picioarele libere si face diverse acrobatii. „Acu’ parca e la circ”.

Cand a ajuns jos de tot, in mana lui apare o panza pe care o desfasoara si putem citi pe ea, scris cu vopsea rosie: Acesta este doar inceputul!

Aplauze, in scena intre si cele trei siluete de dinainte care alearga in jurul stalpului incarcand sa-l prinda pe cel care acum a ajuns jos de tot. Aplauzele se intetesc! Omul nostru e recuperat, dezlegat si toti patru isi fac plecaciunea de final.

„Ca doar nu s-o fi terminat: n-a zis ca e inceputul?”

Interpretarile va las sa le ghiciti voi. Astept si de la Adriana poate cateva ganduri pe tema asta, iar pentru poze mergeti pe Metropotam. Eu nu am decat atat de spus, Ancutza, iata ca rotita de hamster nu e inutila. :-) Dar trebuie din cand in cand sa te uiti in sus si sa vezi daca e cazul sa termini de impins sau mai ai.

Multumesc trupei Tuig si organizatorilor pentru ca ni i-au adus.

Dank u wel, Tuig!