Cand te doare (pentru Dana si Adina)

Cand te doare poti sa urli ca din gura de sarpe, sau poate doar sa te chircesti in tine si sa speri ca o sa treaca. Cine zice ca poate masura intensitatea durerii dupa numarul de decibeli se insala. Uneori cu cat te doare mai tare, cu atat taci mai adanc.

Alteori, cand te doare, nici nu stii ca te doare. Stii doar ca ceva lipseste, sau e in plus, o amputare sau o nedorita excrescenta si mai stii ca ceva e gol, in forma unei dorinte poate, sau a unei amintiri.

Cand te doare tare, e musai sa poti plange.

E oare normal ca o fata de 33 de ani care se descrie  drept „puternica, atenta, desteapta, vie…” sa moara strivita absurd intre tablele unei masini, fie ea si Volkswagen Polo – Bijou, cum ii zicea cu mandrie – intr-o naveta zilnica de 100 de kilometri, resimtita ca o permanenta lupta cu pericolul?

Si unde e sensul ascuns in sfarsitul brusc al unei vieti de doar 25 de ani ca intindere, dar bine intrate pe un fagas traditional si, poate, firesc: liceu, facultate, absolvire, profesorat, casatorie, casa, planuri de viitor?

Ceea ce e groaznic cand iti mor deodata doua colege asa de dragi este ca nu stii pe care s-o plangi mai intai. Simti ca plangad-o pe una parca o tradezi pe cealalta si totusi le-ai iubit pe amandoua si pentru amandoua urli: „De ce?”

Si uneori poate urli si: „De ce n-a scapat una macar?” Dar e monstruos sa te gandesti ca poti alege care; e cu neputinta.

Adina de engleza si Dana de romana.

Adinutza cea draguta si prietenoasa, cu mult chef de viata, energie, vitalitate, cu o voce sonora de uneori imi venea sa-i dau mai incet de la buton :) si mici gesturi dragalase, accese de simpatie, dar si suparari pe care le punea la suflet si pentru care se consuma mult. O profa serioasa, de scoala traditionala, cu o baza foarte solida, cu mare daruire si pasiune, o fata dulce si inimoasa de care m-am legat spontan pentru ca venit in scoala o data cu mine, anul trecut si pe care de-atunci n-am incetat s-o iubesc.  Anul asta insa aproape ca nu ne-am vazut… cumva a fost un an mai greu decat cel trecut si-mi fac reprosuri ca n-am fost mai prezenta cu ea, ca poate am repezit-o, ca poate… Draga mea Adina! Cum a venit ea plangand la scoala cand i-a murit catelul pe care-l crescuse de mic; cum m-a asteptat in ploaie cand am mers s-o iau de la gara sa mergem la curs; cu cat entuziasm mi-a adus ieri o foaie cu un nou curs de engleza la care „am putea sa mergem impreuna, ce zici?” super misto si pe care abia-l astepta; de cate ori am rugat-o sa traduca in locul meu, sa ma ajute cu lucruri diverse si intotdeauna a raspuns pozitiv; cu cat drag a pregatit copiii pentru olimpiada la engleza; ce vesela era ca, dupa 8 martie, are casa plina de flori! Si ce m-am bucurat cand mi-a povestit, luni, ca ii merge de minune cameliei ei (i-o daruiseram de ziua de nume, din partea colegilor) si se vede ca a fost daruita cu drag. Cum sa te gandesti ca Adina nu mai este? Ea, expresia insasi a poftei de viata?

Si Dana… In fata ei pasesc cu tacere si reverenta, caci am admirat-o nespus. Dana scria ca un inger, iar scrisul ei dezvaluia chipuri si trairi pe care aparenta ingrijita si mereu sobra le ascundea. Dana era un paradox: calda si rece, orgolioasa si inimoasa, inotand in acelasi noroi ca si noi, dar mereu agatata cu sufletul de stele. „Doamna diriginta” stia sa-si tina copiii intr-o ascultare deplina; ii cunostea si-i iubea pe fiecare si fiecaruia ii stia puterea si limitele. Visa la tihna, dar zbuciumul o impingea mai sus, mai tare, mai departe. Incotro oare? Dana era un diamant care te lasa fara rasuflare ori de cate ori in fulgerul unei raze de lumina ii intrezareai o noua fateta. Si ce suparata era ieri! Pentru o amarata de imprimanta! Ce etica puternica avea, a lucrului bine facut, temeinic, bun, fara compromisuri. Dana e singura persoana pe care-o cunosc care stia sa se dea jos elegant din masina. Stilul era un atribut al ei: Dana avea un stil propriu, care mi-e viu in minte. Puternica, atenta, desteapta… vie… Ce dor imi e deja de ea! Uneori mi-era dor de ea de joi pana luni (avea vinerea libera) – cum sa n-o mai vad niciodata?

De dimineata intarziasera si ne faceam griji. Cand la telefonul Danei a raspuns un agent de politie, inimile ni s-au facut cat un purice. „Ne trebuie datele lor de nastere, urgent ne cere datele lor de nastere!” striga cineva, iar cand secretara a inceput sa rascoleasca teancul de fotocopii dupa buletine mi s-a parut – brusc, insuportabil, odios – ca pozele lor din buletin aratau ca niste efigii numai bune de asezat intru  ingalbenire pe o cruce de marmura… si m-am cutremurat si-am fugit la baie sa-mi ascund lacrimile, caci inca trageam sperante. Si-aveam ora cu clasa Danei in cateva minute!

Momente de cosmar din care ti-ai dori sa te trezesti. Momente in care te intrebi la ce bun. Unde e dreptatea? Cine decide cand se termina piesa? Si ce se intampla in culisele unde actorii se retrag, uneori pe neasteptate? Dar oare noi suntem actori sau public? Si de ce nu putem da timpul inapoi sa-i spunem Danei sa nu plece azi de acasa?

Draga mea Dana…

Draga mea Adinutza…

Mi-e gol in inima in forma de voi…

***

Ora 8:00 am – stiri locale din Prahova

Accident grav pe DN1, la Puchenii Moşneni, unde pompierii de la ISU Prahova se chinuiesc să scoată dintre fiarele contorsionate ale unei maşini două femei, care au murit la impactul dintre maşina lor, un  Volskwagen Polo, cu un Lexus. Soferul din Lexus a fost doar rănit uşor.