Cand te doare (pentru Dana si Adina)

Standard

Cand te doare poti sa urli ca din gura de sarpe, sau poate doar sa te chircesti in tine si sa speri ca o sa treaca. Cine zice ca poate masura intensitatea durerii dupa numarul de decibeli se insala. Uneori cu cat te doare mai tare, cu atat taci mai adanc.

Alteori, cand te doare, nici nu stii ca te doare. Stii doar ca ceva lipseste, sau e in plus, o amputare sau o nedorita excrescenta si mai stii ca ceva e gol, in forma unei dorinte poate, sau a unei amintiri.

Cand te doare tare, e musai sa poti plange.

E oare normal ca o fata de 33 de ani care se descrie  drept „puternica, atenta, desteapta, vie…” sa moara strivita absurd intre tablele unei masini, fie ea si Volkswagen Polo – Bijou, cum ii zicea cu mandrie – intr-o naveta zilnica de 100 de kilometri, resimtita ca o permanenta lupta cu pericolul?

Si unde e sensul ascuns in sfarsitul brusc al unei vieti de doar 25 de ani ca intindere, dar bine intrate pe un fagas traditional si, poate, firesc: liceu, facultate, absolvire, profesorat, casatorie, casa, planuri de viitor?

Ceea ce e groaznic cand iti mor deodata doua colege asa de dragi este ca nu stii pe care s-o plangi mai intai. Simti ca plangad-o pe una parca o tradezi pe cealalta si totusi le-ai iubit pe amandoua si pentru amandoua urli: „De ce?”

Si uneori poate urli si: „De ce n-a scapat una macar?” Dar e monstruos sa te gandesti ca poti alege care; e cu neputinta.

Adina de engleza si Dana de romana.

Adinutza cea draguta si prietenoasa, cu mult chef de viata, energie, vitalitate, cu o voce sonora de uneori imi venea sa-i dau mai incet de la buton :) si mici gesturi dragalase, accese de simpatie, dar si suparari pe care le punea la suflet si pentru care se consuma mult. O profa serioasa, de scoala traditionala, cu o baza foarte solida, cu mare daruire si pasiune, o fata dulce si inimoasa de care m-am legat spontan pentru ca venit in scoala o data cu mine, anul trecut si pe care de-atunci n-am incetat s-o iubesc.  Anul asta insa aproape ca nu ne-am vazut… cumva a fost un an mai greu decat cel trecut si-mi fac reprosuri ca n-am fost mai prezenta cu ea, ca poate am repezit-o, ca poate… Draga mea Adina! Cum a venit ea plangand la scoala cand i-a murit catelul pe care-l crescuse de mic; cum m-a asteptat in ploaie cand am mers s-o iau de la gara sa mergem la curs; cu cat entuziasm mi-a adus ieri o foaie cu un nou curs de engleza la care „am putea sa mergem impreuna, ce zici?” super misto si pe care abia-l astepta; de cate ori am rugat-o sa traduca in locul meu, sa ma ajute cu lucruri diverse si intotdeauna a raspuns pozitiv; cu cat drag a pregatit copiii pentru olimpiada la engleza; ce vesela era ca, dupa 8 martie, are casa plina de flori! Si ce m-am bucurat cand mi-a povestit, luni, ca ii merge de minune cameliei ei (i-o daruiseram de ziua de nume, din partea colegilor) si se vede ca a fost daruita cu drag. Cum sa te gandesti ca Adina nu mai este? Ea, expresia insasi a poftei de viata?

Si Dana… In fata ei pasesc cu tacere si reverenta, caci am admirat-o nespus. Dana scria ca un inger, iar scrisul ei dezvaluia chipuri si trairi pe care aparenta ingrijita si mereu sobra le ascundea. Dana era un paradox: calda si rece, orgolioasa si inimoasa, inotand in acelasi noroi ca si noi, dar mereu agatata cu sufletul de stele. „Doamna diriginta” stia sa-si tina copiii intr-o ascultare deplina; ii cunostea si-i iubea pe fiecare si fiecaruia ii stia puterea si limitele. Visa la tihna, dar zbuciumul o impingea mai sus, mai tare, mai departe. Incotro oare? Dana era un diamant care te lasa fara rasuflare ori de cate ori in fulgerul unei raze de lumina ii intrezareai o noua fateta. Si ce suparata era ieri! Pentru o amarata de imprimanta! Ce etica puternica avea, a lucrului bine facut, temeinic, bun, fara compromisuri. Dana e singura persoana pe care-o cunosc care stia sa se dea jos elegant din masina. Stilul era un atribut al ei: Dana avea un stil propriu, care mi-e viu in minte. Puternica, atenta, desteapta… vie… Ce dor imi e deja de ea! Uneori mi-era dor de ea de joi pana luni (avea vinerea libera) – cum sa n-o mai vad niciodata?

De dimineata intarziasera si ne faceam griji. Cand la telefonul Danei a raspuns un agent de politie, inimile ni s-au facut cat un purice. „Ne trebuie datele lor de nastere, urgent ne cere datele lor de nastere!” striga cineva, iar cand secretara a inceput sa rascoleasca teancul de fotocopii dupa buletine mi s-a parut – brusc, insuportabil, odios – ca pozele lor din buletin aratau ca niste efigii numai bune de asezat intru  ingalbenire pe o cruce de marmura… si m-am cutremurat si-am fugit la baie sa-mi ascund lacrimile, caci inca trageam sperante. Si-aveam ora cu clasa Danei in cateva minute!

Momente de cosmar din care ti-ai dori sa te trezesti. Momente in care te intrebi la ce bun. Unde e dreptatea? Cine decide cand se termina piesa? Si ce se intampla in culisele unde actorii se retrag, uneori pe neasteptate? Dar oare noi suntem actori sau public? Si de ce nu putem da timpul inapoi sa-i spunem Danei sa nu plece azi de acasa?

Draga mea Dana…

Draga mea Adinutza…

Mi-e gol in inima in forma de voi…

***

Ora 8:00 am – stiri locale din Prahova

Accident grav pe DN1, la Puchenii Moşneni, unde pompierii de la ISU Prahova se chinuiesc să scoată dintre fiarele contorsionate ale unei maşini două femei, care au murit la impactul dintre maşina lor, un  Volskwagen Polo, cu un Lexus. Soferul din Lexus a fost doar rănit uşor.

Anunțuri

10 răspunsuri »

  1. Cand te doare (pentru Dana si Adina) incepe sa-ti bata inima, sa-ti iasa din piept cu putere, sa-ti zguduie corpul cu o forta atat de intensa ca abia te mai tii pe picioare.
    Apoi deodata simti ca inceteaza sa mai bata, ca timpul s-a oprit in loc si acele ceasornicului au stat.
    Faci liniste sa vezi daca mai ticaie ceva (inima, ceas..), daca e real ce se intampla, apoi cand realizezi groaznicul si monstruosul adevar incepe iar sa iti curga siroaie reci si sarate de lacrimi.
    Lacrimi crancene, lacrimi ce nu vor spala hidosenia clipei in care am aflat ca dragele nostre colege au incetat din viata.
    Nu stiu ce sa fac altceva cand ma doare, nu am invatat la scoala vietii cum sa accept acest crunt adevar, dar daca se vor inventa pastile care sa spulbere suferinta din suflet sa ma anunte si pe mine cineva!
    Dumnezeu sa le odihneasca in pace!

    P.S. Chris, exprimi atat de frumos lucrurile care se intampla in viata ta! Tot timpul am admirat (si) asta la tine, ca stii sa exprimi in cuvinte ceea ce simti si gandesti.:*

  2. Raluca, >:D<

    Dana… plang mai usor cand scriu…

    Stiti de inmormantari: Adina maine la 12 la Ploiesti, iar Dana duminica, la ora 1, in Campina. Plecam cu bus Pipera/ 41 maine la 10 si duminica la 10:30.

    Nimeni n-ar trebui sa moara, niciodata!!! Spun asta, urlu asta, ori de cate ori cineva totusi moare. Mi-e dor de Dana si de Adina :((

  3. nu stiu ce se intampla.
    imi vine sa urlu.
    totul a luat-o razna, e infernal.
    atatea nenorociri care distrug suflete.
    Chris, nu am cum sa te consolez, dar sunt furioasa alaturi de tine.

    Dimnezeu sa le odihneasca pe aceste fete minunate.
    Imi pare nespus de rau…..

    • Chris, de 2 zile plâng întruna, simt ca îmi ies ochii din orbite și creierii din cap…ma doare atat de tare golul pe care-l am in mine…si mi-e groaza de ziua de luni…si mi-e dor de Dana si de imbratisarie spontane ale Adinei…am citit tot ce s-a scris pana acum despre ele, m-am uitat la pozele lor, le-am aprins cate o lumanare la fiecare, la umbra orhideelor din geam…nu stiu ce sa mai spun…ma uit la oameni pe strada si ma intreb „cati dintre noi vom mai fi maine???”…am trecut pe langa „horoscop” in seara asta si mi-am adus aminte de clipele pline cu ras zgomotos petrecute la plecarea Evei, era si rasul Danei acolo…avem atat de multe amintiri impreuna…si mi se pare atat de nedrept si fara sens ca ele sa-si fi ales acest „zbor”…si as fi vrut sa mai am sansa se le mai simt prezenta, zambetul si sa le spun cat de mult le iubesc si le apreciez pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce fac, pentru tenacitatea cu care trec peste fiecare provocare…si sa le aduc flori de ziua lor…acum inalt o rugaciune pentru sufletul lor nobil si ma rog ca Dumnezeu sa mai trimita pe pamant astfel de oameni…lumea e mai saraca fara ei, noi suntem mai goi fara ele…va iubesc Adina si Dana!

  4. Un lucru e sigur pe lumea asta, moartea. Nimeni nu scapa, iar cand se intampla acest lucru oribil cuiva care nu trebuie sa ne lase asa de devreme, cuvintele sunt de prisos, pentru ca ceea ce simtim nu poate fi descris.
    Chiar daca nu le-am cunoscut (poate mai bine…), Dumnezeu sa le odihneasca si fie ca locul acela lipsit de noroi si singuratate, dar plin cu lumina calda si iubire, sa le calauzeasca sufletele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s