Meitat gest, meitat silenci

Standard

Am pierdut un dosar de carton burdusit de hartii, pe care, fireste, „l-am pus bine” acum vreo doua saptamani. Convinsa ca e undeva „bine”, am si uitat de el pana alaltaieri, cand am avut nevoie de o hartie de acolo. Ieri am cautat asiduu la scoala acel loc „bun” unde am gasit cu cale sa las pretiosul dosar, dar n-a fost chip sa-l gasesc. Azi fac acelasi lucru, dar acasa. In cele din urma il voi gasi, dar ce senzatie nasoala sa nu mai stii cand l-ai avut ultima oara, unde l-ai pus, de ce tocmai acolo? Parca unele lucruri le fac mainile fara tine si-apoi trebuie sa pornesti in aventuri demne de Sherlock Holmes ca sa reconstitui parcursul, ca gandirea si memoria sa prinda din urma realitatea actiunii. Un hit al anilor trecuti proclama chiar aceasta ruptura intre constient (sau ratiune) si fapta: „Pumnii mei minte nu are„, desi oarecum agramat. :))

Nu se intampla acelasi lucru si cand „vorbeste gura fara tine”? Unde esti tu cand gura ta (care „minte nu are”) se pune pe treaba si emite ordine, ineptii sau – de cele mai multe ori – reactii disproportionate fata de context, pe care apoi le regreti, incerci sa le dregi sau chiar le negi („nu asta am vrut sa spun”)?  Am constatat ca oboseala, mai ales, ma face sa fac lucruri fara mine, cum a fi sa traversez vitejeste intersectii la volanul masinii uitand sa ma asigur, ori sa spun lucruri pe care apoi nu mi le mai amintesc.

Incerc deja de vreo doi ani sa pun o pauza intre fapta si reactie, astfel incat sa nu mai ajung sa spun/ fac lucruri pe care apoi sa le regret, dar totusi mi se pare uneori ca-s prea repezita si alteori, dimpotriva, ca derulez procese complicate de gandire si la fapta nu mai ajung neam.

Aceste reflectii se leaga de pierderea dosarului, dar si de ploaie, Raimon (titlul cantecului din care am luat numele acestui post este „La por”, „Frica”) si saptamana de la scoala ce tocmai s-a incheiat. Ma bucur ca e sambata – deja de anul asta vinerea (cand am doar trei ore si toate cu clasa mea) si sambata au inceput sa urce cu pasi mari in topul zilelor preferate din saptamana.

-Teacher, mi-a zis Diana intr-o zi, cine decide cate zile sunt in saptamana? Nu se poate da o lege sa se mai bage o zi in plus?

Eu as face saptamanile variabile; care de 7 zile, care de 12 sau de 3, astfel incat sa scapam de ciclul asta ametitor saptamana-weekend-saptamana si de obsesia pentru timp. Cred ca avem mai mult timp decat ne dam seama, in ciuda faptului ca nimeni nu da legi sa se mareasca saptamana, ori, dupa caz, sa se instituie weekendul de 3 zile :)

Ma duc sa caut blestematul de dosar!

2 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s