Home, sweet home

Standard

Acest post se dedica Melaniei

Chuis née à Bucarest. Cu mici vacante in Germania, am crescut in Bucuresti. Locuiesc in aceeasi casa de 30 de ani. In aceeasi curte, cu acelasi pavaj, cu [aproape] aceiasi vecini.

Pe la 18 ani mi-am pus serios problema sa ma mut de acasa, mai ales ca aveam exemplul unei cunostinte din Germania care-si daduse efectiv fata afara din casa la 18 ani. La modul ca i-a inchiriat o garsoniera, a strans de la tot neamul mobila, oale, cratiti, cuverturi si perdele si i-a amenajat-o si i-a zis: mami, asta e cadoul tau de 18 ani. enjoy your freedom si sa stii ca tot neamul te sustine ;) Aveam 17 ani cand s-a intamplat asta; mi s-a parut genial si mi-am dorit fierbinte (a cata oara?) sa ma fi nascut in oricare alta familie decat a mea! Sau macar sa aflu ca sunt adoptata si am o a doua familie, mai putin sufocanta!! [ma incearca sentimente contradictorii de tradare si de usurare sa scriu asta…]

Dar nu. Ma nascusem in familia Anghelina, unde neamurile locuiau impreuna pana la adanci batraneti; unde mamaie vanduse casa de la tara ca sa se mute la Bucuresti cu fiu-sau, incapabila sa-l lase sa-si traiasca propria viata. Ma nascusem dintr-o mama care zicea „unde sa te duci? macar du-te undeva cu bursa, sa nu mai aiba tata ce zice” si un tata care zicea „nu pleci nicaieri! iti fac intrare separata si ai casa ta. ce daca mai stam si noi? daca nu vrei, nici nu ne vezi. da’ de ce sa nu vrei? nu suntem familia ta?”. Un tata care s-a opus oricarei tentative de independenta din partea mea; ajunsesem de nu ma lasa sa merg nici la majorate, daca nu-i placeau lui invitatii :)) Acum mi se pare o prostie; atunci sufeream ingrozitor.

Visam sa plec undeva, oriunde, dar toate drumurile mi se inchideau. E drept ca uneori le lasam sa se inchida, fatalist, ‘n-a fost sa fie’. Un pattern in care functionez si acum, dar sa nu anticipam.

Stiam ca parintii mei venisera, fiecare, de departe ca sa ajunga la Bucuresti. Ca Bucuresti era acest oras nec plus ultra al patriei noastre. Mi-am format atunci credinta [aberanta] ca ar fi un regres sa ma intorc la Timisoara, sau la Craiova. Ca nu am unde pleca din Bucuresti decat, maxim, in strainatate. Ca sa se mentina semnul + al migratiei.

La 19 ani am plecat, intr-adevar, cu bursa, dar numai o luna, la Barcelona. L-am cunoscut pe Jose, ne-am imprietenit, a venit la noi si si-a luat un interogatoriu si-o predica de la tata pe care nici 10 ani mai tarziu nu le-a uitat! In anul ala m-am mutat de acasa o luna, cu frate-meu, cu Jose, cu Madalina, Livia, Oana… toti intr-o casa. La 21 de ani am luat prima bursa la Santiago si-am stat acolo o luna. M-am certat cu Madalina urat de tot si abia asteptam sa ma intorc acasa. Greseala a fost ca ne luasem o singura camera. In anii urmatori ne-am luat doua si a fost perfect.

La  23 de ani l-am cunoscut pe Txema, gratie caruia expresia „ma marit si plec in Spania” a devenit posibila. Imi placea sa provoc mutre stupefiate mironositelor de la biserica cu ea. Imi placea sa plec de acasa. Ma obisnuisem si cu ideea ca asta inseamna, na, sa ma marit cu Tx, sa facem copii si, in general, sa intepenim intr-o viata de familie stereotipa si infinita. If that’s what it takes, imi ziceam. Oricum lucrurile mergeau dupa plan: scoala, liceu, facultate, master, familie, copii. Foarte amuzant era altceva: si el statea cu parintii :)) Doar ca el avea 42 de ani si eu 23. Cam aiurea, dar nici asta nu m-a demoralizat. Parintii lui erau oameni in varsta, aveau nepoti… Mama lui ma mangaia ca pe un copil: „Doamne, hija, cat esti de tanara…” Eram intr-o bula, nu stiam de mine. Priveam in jur si ma gandeam: „oamenii astia o sa fie rude cu mine.” A fost un an in care am fost 100% pasiva si purtata de „valurile vietii”. Suta la suta. Singura chestie care ma cam durea era ca nu mai aveam voie sa-l vad pe Jose. Dar pana la urma ma obisnuisem si cu asta. Era ca o halucinatie.

Fara sa-mi dau seama, transmiteam semnale foarte clare ca NU vreau sa-mi petrec infinitul cu Txemita. Ne-am despartit.

Cinci ani mai tarziu se sfarsea si relatia cu Mihai. Acolo semnalele le daduse el, iar eu mi-am facut bagajele si-am plecat acasa.

Acasa, dupa cativa ani in care nu mai locuisem cu totul acolo, era ciudat. In primul rand, mama nu voia ca eu sa plang. E bizar instinctul asta pe care-l avem de a interzice oamenilor sa planga, chiar si cu cele mai dulci vorbe. „O sa fie bine, dar nu mai plange.” „Hai, nu plange, uite, ti se umfla ochii si la ce-ti foloseste?” „Nu mai plange, gandeste-te unde ai lasat banii aia. Ii gasim noi” „Ei, si daca plangi ce crezi ca rezolvi?” „Auzi, mai plangi mult? Deja ma enervezi.” „Nu faci nimic, doar stai acolo si plangi. Ce sa zic, mare rezolvare.” „Te scot la un suc, il bat eu pe ala care te-a suparat, dar NU MAI PLANGE!” „Hai, nu plange, o sa trecem noi si peste asta.” „Ma doare sufletul cand plangi.”

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa pot sa plang.

***

Mi-o doream in Pantelimon, pentru ca stiam cartierul ala prea bine. Imi doream 2 camere, pentru ca niciodata [de cand eram mica si mergeam in Titan la tanti Mimi si din facultate, cand mergeam in Iancului la Claudia] nu mi-au placut garsonierele. Nu pot sa incap intr-un spatiu asa de mic; nu suport ideea de camera-sufragerie in care mananc si traiesc si dorm si e un fel de „camera mea” mai mare si cu usa la strada.

Intr-o luna a aparut apartamentul. Doua camere, Pantelimon, semi-mobilat, perfect. Atunci am dat inapoi. Chiar vreau sa ma mut de acasa? Cu ce ma deranjeaza ai mei, saracii, care nu mai sunt demult posesivi si sufocanti, ci un cuplu simpatic si la locul lor, cu obiceiurile lor, fara sa ma deranjeze cu nimic… E o camera goala jos, pot sa ma mut de la mansarda, sa am o camera mai mare… tot e o schimbare, nu? Am eu bani sa platesc chirie? Si – intrebarea careia cand am sa-i dau un raspuns [poate ma ajutati!], viata mea o sa se schimbe fundamental – are vreo logica sa platesti chirie la 1 km de casa, cand acasa stau 2 camere goale unde poti sa locuiesti pe gratis??

Ei, de cum am inceput eu sa am second thoughts, si apartamentul a inceput sa se micsoreze si sa dispara. Intai nu ne-au mai raspuns la telefon, pe urma proprietarii ne-au spus ca nu mai vor sa inchirieze.

Eu descoperisem camera de jos, pe care mi-am amenajat-o si am trait o vreme fericita.

##

– Ce faci, dormi? – mama la usa. Am nevoie de calculator, pot sa intru sa-mi vad mailul?

N-a intrebat decat prima oara. Pe urma a fost intrare si gata.

– Auzi, am citit si eu de la tine niste carti. O sa ti le pun inapoi – tata, intr-o seara.

La noi n-a fost niciodata cu limite, usi inchise si privacy. Eu nu le umblu lor in lucruri; ei mie, da.

M-am apucat sa-mi caut o casa in care sa-mi gasesc lucrurile acolo unde le-am lasat.

.

Scurta vorba, casa a aparut cam intr-o luna. Garsoniera complet mobilata [ma hotarasem sa mai las din pretentii, 2 camere costau mult si nu se justificau banii], aproape de metrou, exact cum si unde mi-o dorisem.

Am dat inapoi.

De fapt mi-am facut niste povesti asa de bine aduse din condei in minte, incat atunci cand i-am sunat pe proprietari sa le spun ca nu o vreau, ma simteam de parca tocmai mi s-ar fi facut cadou cele 10 milioane pe care le-as fi dat pe chirie.

Cam la momentul ala am inceput sa ma intreb daca nu cumva am o problema cu plecatul de acasa…

A treia oara cand am vrut sa plec era dupa o discutie cu Madalina, in care si ea isi exprimase aceleasi sentimente. Ne-am hotarat sa ne gasim ceva impreuna. Ea s-a apucat sa chiar caute [eu functionez in acelasi mod pasiv, lasati apartamentele sa vina la mine, gen]. Intr-o zi m-a sunat din metrou sa-mi comunice rezultatele cautarii. Langa ea, in metrou, sedea un domn. „E scump ce-ati gasit, domnisoara. Eu inchiriez un apartament de 2 camere nemobilat, pe la Unirea, cu 300 de euro. Veniti sa-l vedeti, va las numarul meu de telefon…”

Nu am mers niciodata sa vedem acel apartament. Nu am mai vorbit de atunci de mutat de acasa.

A patra oara tocmai ce s-a incheiat. Avem o colega noua la scoala. Colega trebuie sa locuiasca undeva, nefiind din Bucuresti. Stiam ca-si cauta casa si imi doream sa ma ia cu ea!! Nu am zis nimic. O prietena comuna i-a sugerat sa vorbeasca cu mine. Eu stiam ce vreau, desi nu deschisesem gura fata de ea. Voiam ceva pe Mosilor, ca sa fiu aproape de locul unde ma ia autobuzul dimineata. Sau, macar, pe ruta de Obor. Dar preferabil pe Mosilor.

Apartamentul era chiar pe Carol, colt cu Mantuleasa. 2 camere, o terasa incredibila, vecini grozavi! Nu am stiut ca exista in Bucuresti asemenea locuri. Daca s-ar fi vazut Tour Eiffel, ar fi putut foarte usor sa fie Paris. Sau Lisabona.

Ne-am facut calculele, ne-a dat mult prea scump pentru bugetele noastre si am renuntat.

Home, sweet home.

Asa se incheie povestea. E foarte personala si cumva stupida. Mi-e clar ca am o problema cu plecarea de acasa. Mi-e clar ca inca tin la credinta aia ca plecarea nu poate fi decat spre afara. Nu stau rau acasa; am toate conditiile, am doi parinti care ne adora [pe mine si pe frate-meu], am privacy de cand am pus piciorul in prag si – foarte important – am loc de parcare.

Pasul urmator e simplu: vreau afara! :)

Anunțuri

30 de răspunsuri »

  1. melania a citit…melania a ales sa plece de acasa chiar daca parintii au tras sa vina inapoi..insa viata lui Chris nu e viata melaniei…aceleasi extreme…daca nu e cat mai departe, e degeaba efortul…chiar asa, pare ilogic?!..pentru ce sa dau 300 euro pe un apartament la 1 km de casa in care m-am nascut?…care mi-e foarte cunoscuta, familiara, care ma tine in acelasi loc, care imi pastreaza aceleasi ganduri, pe scarile careia urc si cobor in fiecare zi, casa al carei miros imi este foarte cunoscut…pentru ce sa incerc sa actionez cand mai bine pot sa stau sa-mi imaginez cum apartamentele vin la mine si eu le zic NU…daca sunteti din Romania nu am nevoie de voi…pentru ce, cand mie imi vine sa ma duc atat de departe incat cu greu sa mai pot ajunge inapoi…AFARA…acolo cred ca e locul meu…acolo imi vine sa plec…si totusi ceva ma tine…oare n-ar fi mai bine sa vina AFARA la mine?!…ma intreb…oare ce ai face daca acest AFARA ar veni si ti-ar spune…Hai Christina, vino! Sunt aici! Esti gata sa pleci cu mine sau pentru mine definitiv?!…sa spui la revedere casei in care te-ai nascut si ai crescut si sa vii cu mine indiferent de ceea ce va fi acolo, AFARA…te pup si promit ca te ajut la impcahetarea bagajelor!

  2. Cum am plecat de acasa? Destul de simplu, spun acum si destul de greu atunci. Am vrut sa fac facultatea in Iasi deoarece stiam de la fosta profa de geogra si de engleza din generala ca cea mai bun facultate din tara era in Iasi. Am facut tot ceea ce parintii imi spuneam sa fac. Am dat la facultate si am picat. In anul respectiv am muncit ca vanzator la taraba. Am indurat cea mai aspra si lunga iarna dupa 90 incoace. Anul urmator am dat din nou la facultate si culmea am intrat ultimul cu media cu care picasem anul anterior! M-am vazut student! Dar se punea problema unde dracu voi sta? Nu aveam cazare deoarece medie era mica, 7,47. Era mare pentru mine si mai ales pentru parintii mei care nu putusera sa-mi dea bani pentru niste meditatii. Am cunoscut niste neamuri de-ale fostei profe din generala in Iasi. M-am aciuit la ei chiar in ziua cand fata se casatorea! Am ajuns dimineata la poarta si fata nu stia ce dracu sa faca ca profa nici macar nu o anuntate. Dar ca o moldoveanca si romanca de suflet, a primit doi straini in casa. Tata s-a apucat de reparat prin casa (niste prize, niste cabluri) iar eu m-am furisat in camera sa dorm caci eram frant si in 2 zile trebuia sa incep facultatea. Tata a plecat si eu am stat doar 2 zile la ei dupa care, ca sa nu ma dea afara in strada, Nana mi-a gazit gazda la vecina Chivuta-Chizduta cum i se spunea. Aici am stat o luna si m-am ingrozit vazand cum sunt tratati copii de parintii alcolisti. Am plans si m-am rugat nopti intregi pentru copiii aia. Tata imi trimitea cate-o traista cu cartofi si eu le dadeam copiilor care nu aveau nimic de mancare. Am suferit si uite toate au trecut. Apoi, dupa vreo luna, tata ma suna si-mi spune ca a gasit o gazda la casa, undeva in spatele Mitropoliei. M-am prezentat la gazda minunata…un mos si o baba, carora cu o luna-n urma le murise singurul copil. Am stat la gazda asta 4 ani, toata facultatea. Am putut sa invat, sa ma invat, sa ajut si sa ma ascult! A fost perioada in care m-am descoperit si m-am autoeducat cum sa ajung! Apoi am stat la camin…dezmat si chefuri, fete si flacai nebuni, bairamuri, master si prostii cu carul. Vine Doctoratul, vin iubitele. Ne trebuia intimitate! Am mers apoi la un camin al cadrelor didactice, undeva la dracu in Iasi, dar langa piata. Camera jegoasa, cu mucegai, o noapte cu un sobolan, in 9 mp cu o buda mica si prapadita, la parter cu frig maxim iarna. A trecut si asta. Apoi a venit Ubi. Ba la ea in camin, ba la mine (doar vara) si dupa mai multe incercari de stramutare a orasului (Brasov si Constanta), am ales orasul Bucuresti, unde Ubi a venit cu caminul de oameni normali si cu caldura sufleteasca! Un periplu plin de peripetii si far de care nu cred ca as fi putut sa-ti scriu. De ce am fugit de casa? Am vrut sa jung departe in viata! Am dorit cariera! Mi-am luat toate gradele si sunt linistit! Am predat la facultate, la gradinita, la primara si la celelalte. As vrea sa mai predau la facultate, as fi in stare sa fac si naveta la Iasi in fiecare weekend doar sa revad locurile amintirilor cele mai frumoase! Si acum ne gandim ca daca 1+1=3 sau 4 casa asta nu ne ajunge! Trebuie sa ne mutam macar la 2 camere sau poate sa plecam din tara? Suntem prea confuzi si sictiriti de faptul ca mereu suntem intrebati cand dracu ne luam! Si asta deoarece eu sunt nehotarat sau mai degraba scarbit de organizarea si stresul pe care le implica momentul casatoriei la romani…tamtam, bairam, papa si multa beutura! Cam asta e pe scurt o parte din viata mea…din casa in casa!!!Din oras in oras!

  3. Am citit intr-un fel intrigata pana la capat, cu gandul ca povestea ta ar fi putut fi aproape 100% a mea daca parintii ar fi fost in Bucuresti.

    Dar nu sunt si mutarea mea a fost oarecum inevitabila. La mine functioneaza in continuare fraza „Tin atat de mult la intimitatea mea incat sa stau in 2/3 camere cu o colega? De ce sa dau 300 cand pot sa dau 150?”. Alegerea e in fond, cea pe care ti-o doresti cu adevarat, deci, in cazul meu, garsoniera.

    Eu am plecat de acasa la 18 ani, dar as fi putut pleca din tara, cu prietenul din Franta, pe la 22-23. Ca o paranteza, parintii ar fi vrut sa plec la Iasi, ca „macar e mai aproape decat Bucuresti”, dar au fost constienti ca domeniul de activitate ales e mai ofertant in capitala si nu in provincie. Oricum, mama mi-a zis: cand iti alegi facultatea, considera ca harta Romaniei se opreste la Carpati, ca nu vreau sa traversez muntii ca sa te vad si oricum in zona aia nu cunoastem pe nimeni.

    Nu am plecat din tara din cauza fricii si acum, privind retrospectiv, as face aceeasi alegere si imi dau seama ca, in conditiile actuale, este o alegere buna.

    Afara „vine” intotdeauna, cred eu. Intr-un fel sau altul. :)

  4. Io o sa-ti povestesc, eventual, cum am plecat de-acasa, cand ne vedem, cand viu Acasa! Trebe musai sa ne vedem! Si pentru asta ‘nu mi-au placut garsonierele. Nu pot sa incap intr-un spatiu asa de mic; nu suport ideea de camera-sufragerie in care mananc si traiesc si dorm’, daca mai era nevoie, I love you even more (mi hi hi)!

  5. m-am incapatanat sa fac o facultate la Bucuresti! am vrut eu sa ma car! ma certam cu tata mereu si din cele mai stupide motive! si mi-a prins bine! m-am maturizat! am stat 2 ani in bucuresti upa care m-am mutat cu prietenul meu in Ploiesti! si am invatat ca independenta inseamna mult mai mult decat sa pleci de acasa! la mine a fost usor si m-am adapta mai repede! primul pas e cel mai greu, in rest, totul vine de la sine!

  6. Eu as fi vrut sa plec de-acasa dupa liceu. N-a fost sa fie-pe de o parte tata nu era de acord sa plec din Craiova si nu m-ar fi sustinut financiar; pe de alta parte, ar fi insemnat sa am o relatie la distanta cu prietenul meu de-atunci, care avea sa devina viitorul meu sot.
    In anul 4 aveam sa-mi iau zborul pentru o vreme. Am stat 9 luni intr-un camin studentesc din Lille. O experienta unica pe care n-o s-o uit niciodata. Mi se parea tare la indemana sa ma gospodaresc singura si sa-mi gestionez libertatea. Singura mea problema era dorul de ai mei si de el. M-am intors acasa dupa cele 9 luni.
    Urmatoarea plecare avea sa fie la vreo 2 ani dupa revenirea in tara, cand m-am maritat. Din pacate, plecarea aia a fost un du-te vino intre noua casa si casa alor mei. Nu m-am simtit ‘acasa’ acolo.
    Adevarata plecare din casa alor mei avea sa fie odata cu plecarea la Bucuresti. In apartamentul asta m-am simtit de parca din totdeauna as fi trait aici. Aici e la mine acasa. Craiova e acum acasa la ai mei. Imi place ca am locul meu. Imi displace ca n-am cu cine sa-l impart. Deocamdata :)

  7. Ce coincidenta sa citesc asta acum.

    In ultimele luni cand merg acasa deseori intervin certuri si rareori discutii placute.

    Azi am plecat iar plangand din casa dupa o cearta stupida nedorita si nedreapta dintre mine si sora mea, in care parintii i-au tinut iar partea.

    Imi dau seama ca stand mai mult pe la prietenul meu mi s-au racit relatiile cu parintii si cu sora. Am inca master, am si doua joburi, asa ca din Bucuresti unde sta el mi-e mai usor sa jonglez cu toate decat in Ilfov unde as sta de fapt.

    Imi dau seama si ca ea i-a ajutat mai mult financiar, e cu 5 ani mai mare si are salariul dublu decat ale serviciilor mele impreuna. Dar cumva nu ma pot obisnui sa fiu tratata cu mai putina dragoste si respect din cauzele astea.

    Mi-ar fi placut sa ma mut cu totul la prietenul meu atunci cand ne doream asta fara sa fim obligati de alte circumstante.

    De asta acum stau in cumpana, sa ma mut cu el, sa stau ba pe la el ba pe la prieteni, sa imi caut ceva cu chirie.. oricum ar fi, iata ca si eu vreau afara. Of..

  8. Geniala colectia de povesti „cum am plecat de acasa”… Mi se pare ca e un noroc sa nu te nasti in Bucuresti si sa poti pleca la Bucuresti!! Poate e o prostie. Sigur as fi putut pleca la facultate in orice alt oras, dar nici nu mi-a dat prin cap, sincera sa fiu. In afara de asta, tata nici n-ar fi vrut sa auda. Pe de alta parte, zic acum, so what? Dar atunci nimic nu se facea fara permisiunea lui tata… Ceea ce nu inseamna ca e vina lui. Doar ca parintii [romani?] au o problema cu plecarea de acasa a copiilor. Nu-i asa?

    @Rita – curmalele in ciocolata suna divin. enorm de dulce, dar divin. n-am mancat niciodata, deci le astept cu drag :) si pe tine cu si mai mare drag!!!

    E cineva aici care a plecat de acasa fiind din Bucuresti? Eu inca am obsesia asta ca tre sa ma marit ca sa plec de acasa. Dar n-am chef sa ma marit, multumesc. Doar sa plec :))

  9. La mine a fost usor sa ma mut. Mi-am dorit mereu de la o anumita varsta sa fiu pe cont propriu ca sa vad cum ma descurc, si pentru ca simteam ca m-am fi schimbat ca persoana, as fi fost nevoita sa „cresc”. Acasa era usor sa fiu comoda, gatea mama si altele de genul asta. Unul din lucrurile pe care mi le ziceam era ca daca ma mut voi fi nevoita sa gatesc. Un alt motiv a fost ca dormeam in sufragerie de cand am crescut si nu mai incapeam in pat cu sora mea, asa ca mereu de atunci mi-am dorit sa am camera mea (sa nu trebuiasca sa fac patul in fiecare dimineata cat mai repede caci poate veneau musafiri :D ).
    Mi s-a parut trist cand mutarea a venit efectiv, pentru ca desi am umplut o masina cu un rucsac si alte x pungi uriase, totusi am simtit ca viata mea materiala incape intr-o valiza. Cand ajungi sa vezi ce trebuie neaparat sa iei cu tine in alta casa, observi cat de multe lucruri ne place sa strangem si totusi nu ne sunt necesare. Pe de alta parte e frumos ca nu avem nevoie de lucruri si ce ne trebuie caram cu noi in suflet.
    Mutarea a fost un lucru bun. Cu ajutorul mamei am inceput sa gatesc. M-am invatat sa platesc facturile. Am avut noroc ca nu a trebuit sa platesc chirie, Bogdan avea casa lui. Mi se parea frumos sa imbunatatesti ceva prin casa. Si mi-a placut sa ne impartim dulapurile. Si sa imi gasesc usor locul meu in casa. Un moment frumos a fost sa primesc cheia mea.
    Familia era la o ora distanta, si ii vedeam cam in fiecare duminica. Asa ca nu mi-a fost greu fara ei. Ii simteam aproape.
    Mai tarziu mutarea inapoi acasa a fost cu emotii ca nu mai am locul meu si ii incurc, dar era bine sa pot sa ma duc in camera alaturata sa vorbesc cu Luana si sa nu trebuiasca sa o sun.
    Apoi mutarea in Olanda a venit din intamplare si nu m-as fi vazut niciodata „afara”, dar pana la urma a fost bine.
    Acasa va fi mereu unde am crescut, dar mi-e bine si acum la casa mea. Cu camera mea albastra unde am toate jucariile de plus si suvenirurile din toate tarile. :)
    Cu familia vorbesc mai des acum decat cand eram in Bucuresti. Si stiu ca sunt acolo pentru mine daca e nevoie.

    Eu cred ca o sa stii cand acasa va fii pentru tine in alta parte. Pana atunci nu e nici o graba sa pleci.

    P.S. Cand i-am zis mamei prima oara ca vreau sa ma mut a plans serios si m-a acuzat ca vreau sa o parasesc si ca nu apreciez tot ce face pentru mine. Dar apoi m-a ajutat in tot ce am facut, o data ce s-a obisnuit cu idea si a inteles ca trebuie sa merg pe drumul meu, dar mutarea nu are nici o legatura directa cu ea.

  10. eu am plecat de acasa fiind din Bucuresti :-) si nu m-as fi maritat in nici un caz, eu cred ca trebuie sa locuiesti un timp cu persoana respectiva inainte de a lua astfel de decizii

  11. Balaurica, azi am vorbit cu Mada sa venim pe la tine :x
    Cand am zis sa ma marit, am vrut de fapt sa zic „sa am o relatie”. Pana nu apare niciun Bogdan, unde sa plec? Tu ai fi plecat daca nu era Bogdan?

    • va astept xxx

      probabil as fi plecat mai tarziu, dar sper ca as fi plecat oricum pentru ca nu aveam locul meu acolo; dar cred ca ar fi fost mai usor cu o colega de apartament, ca sa impartim cheltuielile si ca sa am cu cine sa beau cafeaua :) (ceai in cazul meu …)

  12. Ce interesant a fost sa citesc postul asta si comentariile lui intr-un moment in care eu am intr-un fel problema inversa. :-) Pentru ca e greu nu numai sa te desprinzi si sa pleci, ci si sa te intorci (chiar si temporar). Eu acum deliberez daca in cele sase luni cat voi sta in tara in 2010 sa raman cu ai mei acasa sau sa imi inchiriez ceva la Bucuresti. Postul asta m-a convins cumva sa inclin spre prima varianta. Avantajele imi par mai pretioase.
    Revenind la intrebarea ta si eu am plecat tot cand am inceput facultatea, dar trebuie sa recunosc ca ii invidiam (insa cu o invidie alba, duioasa) pe toti colegii mei din Bucuresti care locuiau cu parintii si se bucurau de toate lucrurile acelea simple pe care eu tocmai le pierdusem. Acum, au trecut 10 ani in care am fost tot timpul pe picior de plecare. Bucuresti, Trieste, Bucuresti, Budapesta, Bucuresti, Boston, Viena. Sincer, am obosit. Uneori as da orice sa intre mama peste mine sa ma intrebe ceva, orice.
    Am si scris acum cateva luni ceva despre plecari..
    http://ralucashu.blogspot.com/2009/05/inescapable-departures_14.html
    Mi-a placut replica asta pe care mi-a scris-o un baiat (care spera ca voi pleca cu el): „Departure is inescapable”.

  13. Smilla, am fost într-o situaţie foarte asemămătoare cu a ta. Eram sufocată de ai mei, în special de mama. Şi eu credeam că doar măritându-mă voi scăpa de casă. Însă am cunoscut un tip care stătea cu chirie la o babă pentru că era student şi certurile cu mama vitregă nu-l lăsau să înveţe.

    Atunci m-a pocnit: pot să fac şi eu asta! Am sunat pe ascuns la telefoane găsite prin ziare numai că foarte repede s-a prins mama ce fac eu. M-am luat cu mâinile de cap aşteptând scandalul. Am avut noroc că mama a facut singurul lucru inteligent din viaţa ei şi a zis „decât să plăteşti chirie mai bine rate”. Era în 1989 şi aşa am devenit în mai proprietara unui apt. de 2 camere. Este la 2 staţii de tramvai de ai mei.

    Până am făcut actele şi încă 2 luni cât au durat reparaţiile mă gândeam că o să vin aici pentru vreun chef, să învăţ pentru examene sau când mă cert cu ea. După ce am cumpărat pat am vrut să dorm o noapte în casa mea. Am dormit. Nu aveam aragaz încă, nu aveam masă, scaune, radio sau cărţi. Duşul încă nu era reparat. Însă după noaptea aia nu m-am mai întors la ai mei – acasă era aici. În 20 de ani am mai ajuns să rămân peste noapte la ei dar m-am simţit ca un străin. Singurele 10 zile în care m-am sinţit din nou de-a casei au fost zilele când am rămas singură cu tata (grav bolnav atunci) să am grijă de el.

    Aşa că acasă este unde ţi-e sufletul. Se pare (din ce scrii) că sufletul tău este încă în casa părintească. Poate te mai ajută o precizare: casă = pereţii, acasă = familia.

    • Nu stiu unde mi-e sufletul, draga Sanda. Dar citind ce mi-ai scris mi-am dat seama ca asta astept si am asteptat eu toata viata de la ai mei: sa-mi dea ei un loc unde sa stau! Sa facem un credit pt o casa, sa ma ajute sa ma mut cu chirie, sa aiba o initiativa. Eu, sincer, mai degraba mi-as construi o casa decat sa cumpar una.

      Ceea ce poate am sa si fac :)

      Multumesc pentru comment >:D<

  14. Eu plec de acasa anul viitor. Not a really big deal.
    Da, oameni noi de care sa fiu dezamagita, bla bla…. I don’t care :D You win some and lose some, I guess. Ideea e ca nu trebuie sa te streseze prea tare chestia asta. Cand o sa fie momentul, daca iti doresti, poti sa pleci… In fond, singura persoana care te opreste esti tu.

  15. Povestea mea e cea clasica: m-am nascut la Constanta, am plecat in Bucuresti la facultate. In anii aceia (1996 am terminat liceul, incepul facultatea) se intra extrem de greu. Si aveam o singura optiune acceptata de parintii mei: la Bucuresti, la stat (taxa nu exista, s-ar fi adaugat si la fara taxa la conditii). Am invatat ca nebuna pentru planul meu si am reusit. Acum m-as intoarce, insa la casa mea si in cu totul alte conditii.

  16. Chris, am o poveste cum nu-=ti place: eu m-am maritat si asa am plecat de-acasa :))

    Inainte de maritis insa, a fost plecata 6 luni in Germania, la Oldenburg, unde am stat la camin, singura in camera, da baia era pe hol….
    Acolo am facut prima mea supa crema de legume, prima mamaliga (pfiuu, ce m-am mai stropit cu malai fierbinte!), prima salata de fructe:)

    Acolo a fost singura perioada cand am avut ordine in camera multe saptamni la rand….si tot felu de chestii din astea.
    da mi-pera f dor de-acasa, drept pt care in vacanta de Craciun a aparut Sofia in burtica, aveam 22 de ani.
    Asa ca in martie am venit frumos acasa, m-am maritat si m-am mutat:)

  17. :) Eram la liceu in Giurgiu si imi doream cu ardoare sa plec cat mai repede din orasul ala mic si gri si de langa familia cu care ma certam constant…asa ca la 18 ani am fost cea mai fericita sa ajung in marele, misteriosul si mirobolantul Bucuresti. Uau! Mi se parea cea mai mare realizare. Faza cu „plecatul-odata-cu-maritatul” de-acasa nu tinea la mine, si nici ai mei nu erau genul sa imi impuna asta.
    Asa ca a inceput aventura chiriilor, apartamentelor, garsonierelor etc… am luat-o progresiv, ca de altfel tot ce am facut eu…intai am stat la o matusa, apoi cu o colega, apoi intr-un apartament cu mai multe fete, apoi cu un baiat, apoi mi-am luat apartamentul meu, cu gresie grena :P.
    Tin minte ca in anii aceia de „stat cu chirii” eram leftera most of the time, mancam cartofi prajiti si omlete, imi era greu si imi doream acoperisul meu de nu mai puteam. :)
    Dar… nu as inlocui perioadele acelea pentru nimic in lume: cand veneam dimineata din disco R2 si scoteau babele capul pe usa sa spioneze… sau ne trezeau prieteni/colegi la 2-3 noaptea sa mergem sa mancam shaorma la spring…sau cand veneau baietii sa vada meciuri la noi si lasau in urma o mizerie de nedescris si-i bombaneam …si imi stricau frunzele de la ficus…sau plecam noaptea sa ne plimbam prin herastrau, petreceri ad-hoc si conversatii interminabile despre te miri ce…drame sentimentale…eh, vremuri. Apoi a venit momentul mult asteptat, mutarea in casa mea: mobila si cutii imprastiate, televizorul pe jos in sufragerie. Am pus cablul si…s-a facut lumina. Eram ACASA.

  18. Vecino, ce poveste frumoasa! :) Spune-mi si cand ti-ai luat Fabiutza ;))

    Apartamentul asta al tau e cel din Pantelimon, nu? Adica acolo deja aveai casa ta, nu mai stateai cu chirie?

  19. Da, da, de apartamentul din Pantelimon e vorba, tot aici stau.
    Ma bucur ca ti-a placut povestioara mea reala si traita pe propria pielicica :). Nu mai intrasem de foarte mult timp pe blogul tau si azi e zi de recuperat ;).
    Hai sa zic si povestea cu Fabiutza-vrabiuta: intotdeauna mi-au placut masinile roshii :D. Pentru ca sunt vesele, te binedispun numai cand te uiti la ele, plus ca se zice ca te feresc si de accidente pentru ca sunt foarte vizibile. Dar ce marca sa iau? eu sunt mofturoasa, vreau si d-aia si d-aia si de-ailalta, si de bani cat mai putini daca se poate :D.
    Ce sa iau? m-am „dat” in tot felul de marci, de test: Ford fiesta, Hyundai, Seat, Peugeot..dar, dar…ba nu-mi placea o chestie, ba nu-mi placea alta.
    Mai vedeam cateodata pe strazi un tip de masina foarte zbarnaitoare si vioaie prin trafic care mi se parea mie ca trebe sa fie ceva foarte scump…ceva un bmw mai micutz dupa cum arata din fatza… surpriza, asta era Fabia. Am gasit in ea si confort, si vioiciune, si consum jenant de mic, si e si bibilita frumos :).

    Hai ca deja ii fac reclama pe gratis =)).

    PS: Sa stii ca in drumul meu spre servici treceam (ne-am schimbat sediul) in fiecare zi pe la semafor acolo langa tine si mai aruncam un ochi la masinutza ta, am vazut-o eu… alba si frumoasa ;).
    PS2: M-ai socat ce mult citesti…super. :)

  20. plecat de-acasa la 14 ani. proprietatile mele materiale incapeau in maxim o punga. inghit rahat si in sec (zeugma:) prin gazde frigorifice si rude si mai frigorifice. cum spunea bunica-mea: n-ai ce face, fa agurida miere:)
    evadat din bucurestiul care nu era niciodata home in Franta (traiasa Erasmus!)la camin. o, la douce France. My own space for tha first time. Faire la grasse matinee cand picaturile de ploaie permanenta lovesc geamul termopan, un zgomot care va ramane sinonim cu starea de bine forever.
    catapultarea inapoi la bucuresti exact intre manelele din piatza resitza + jegul din jur ca bonus. ocazie sa sesizezi mai abitir diferentele culturale:P impartit spatiul vital cu apropiatii. ajuns la „cutite”, sabii si chiar pistoale. mutat pe cont propriu. with no regrets and grateful for living on my own.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s