Prima lume, lumea a doua, internetul wireless, India

Standard

Sunt iar la Bangalore si e ca si cand n-as fi plecat. Praba, soferul de la scoala, a venit sa ma duca la parcare sa-mi iau masina. O lasasem la scoala, de frica sobolanilor din parcarea mea (odata mi-a intrat unul in portbagaj si-am tras ceva sa-l scot). Am ajuns, am deschis masina, din ea au inceput sa sara soparle! Prea tare! Nu sunt primejdioase, sunt simpatice de la distanta, dar se misca cu mare repeziciune si pe mine ma cam sperie/ scarbeste treaba asta. Se oplosisera acolo, mititelele. Praba le-a izgonit fara mila, dar sigur ca acum conduc cu gandul ca daca imi sare una de cine stie unde trebuie sa-mi tin firea si volanul.

Alt an scolar, alte experiente. India – mereu surprinzatoare!

Dupa moda englezeasca, se vorbeste mult despre vreme. Mai ales in perioada asta a musonului, vremea e subiectul principal de discutie. Cum ploua, cat ploua, cum e musonul anul asta comparat cu ultimii cinci-zece-patruzeci de ani. Anul asta, desi cerul e mereu acoperit si e o umezeala in aer, nu prea ploua. Muson nasol; nu se vor umple lacurile si poate prin februarie ramane iar orasul fara apa si se iau la bataie cu tamilienii pentru un dig pe raul Cauvery. S-a mai intamplat; Bangalore e in podisul Deccan si poate fi un loc foarte secetos. Eu imi faceam griji ca nu voi avea Coca Cola Zero la Bangalore. Ei isi fac griji ca vor ramane fara apa luni in sir.

Am ajuns din Romania franta, cu picioarele grele ca plumbul si ochii de vampir, dupa un drum de 2+5+9= 16 ore. Trecerea usoara prin controlul de pasapoarte a fost anulata de asteptarea incredibil de lunga pentru amarata aia de valiza. Era sa adorm acolo, la banda de bagaje. In cele din urma am razbit. Printre indatoririle mele se numara si primirea profesorilor care vin noi anul asta. Si sosesc, dragii de ei, numai la ore de-astea minuscule: 2-3-4 dimineata. Asa cum am sosit si eu, dealtfel. Deci noaptea urmatoare am fost iar la aeroport, iar in noaptea asta ghiciti unde ma voi amuza pe la 3:45, cand e somnul mai dulce! E ciudat si interesant sa fii treaz noaptea. Eu care dorm bine mereu nu prea am treaba cu noaptea. Dar sunt oameni la lucru, pe strada, iar la aeroport, dupa moda indiana, familii intregi vin sa astepte un singur flacau plecat la studii afara. Airport party i-am zis eu si termenul prinde. Colegii mei pretind ca de cand am aparut inapoi in peisaj li se pare viata mai amuzanta. Eu ma tem ca n-o sa fiu niciodata serioasa si importanta, cum credeam eu ca sunt oamenii mari – deci niciodata n-o sa “ma fac mare”.

Tot in atributiile mele intra verificarea apartamentelor in care sunt cazati profesorii noi. Lipsesc perdele, baterii la telecomanda, dar apartamentele arata in general primitor si – lucru esential – merge internetul struna. Stiu prea bine ca omul cand ajunge in India, la capatul unor ore de calatorie, tot ce isi doreste este sa intre pe skype cu cei de-acasa. Cand zic struna, ma refer la struna de Bangalore, care o fi el IT city, dar nu stie ce-i aia internet la viteza mare.

- Imi merge netul asa de greu, se plange o colega, abia daca incarca o pagina pe minut.

Mi-aduc aminte de mine in aeroportul Otopeni, experimentand pentru prima data net de Romania pe telefonul meu obisnuit cu netul de aici. Parca zbura! Ah, deci se poate si asa?

Reintoarcerea in India presupune adaptarea la net incet, apa calda cu galeata de 15 litri, sosele desfundate, gunoaie si praf, curent care cade mereu, retea mobila instabila, cu acoperire fluctuanta.

Si-mi da ocazia sa reflectez iar la first world problems, la felul in care putem ajunge sa pierdem din vedere lucrurile mari din prea mult confort.

690

(foto)

Mi-am mai dat seama de un lucru: conduc mai relaxat aici decat in Romania. E simplu: fiindca nu sunt reguli, mi le fac singura. Fara linii pe jos, semnale luminoase, stai pe banda ta, banda de mers la stanga, banda de inainte, nesfarsite treceri de pietoni la care stai cu inima stransa “oare se va considera ca avea sau nu piciorul pe trecere?” Haosul mi se potriveste mai bine. Azi la trecerea peste calea ferata (modelul indian, in care trec toti printre toti pt ca ocupa toata soseaua si pe o parte si pe alta) eram in masina cu colega Luisa si ma strecuram gratios printr-un balamuc de masini, dube, camioane si motociclete care claxonau la doi milimetri de noi. “Ah, a zis Luisa, e exact ca-n filme, n-as fi crezut!” Mi se pare ca in acest haos toata lumea merge “preventiv”; nimeni nu are dreptul prin lege sa fie undeva, deci ne uzurpam toti pe toti si conducem cu mult mai multa atentie, mereu in alerta.

In concluzie – nimic. Cand sunt aici, imi place. Cand sunt in Bucuresti, sunt in extaz. Greu nu e sa fiu, ci sa ajung. Plecarea, separarea ma sperie. Apoi e usor – sunt aici si e misto de tot! Ma gandesc ca am castigat o excursie in India de pe ciocolata Heidi. O excursie lunga, iaca, am intrat intr-al treilea an!

Lipscanii mereu surprinzatori

Standard

Zilele trecute cascam gura prin Lipscani, cu un aparat foto in mana si cu aerul ala curios si surprins al omului care vrea sa vada cum se schimba lucrurile de la an la an. Cersetori, case noi, case vechi, terase labartate peste strada (majoritatea de un negru funebru), preturi mari, o pozitionare ca pentru pitipoance si turisti fraieri. Cautam viitorul sediu al librariei Carturesti, dar nestiind exact unde se afla / se va afla, nu l-am gasit. In schimb, am gasit un magazin de suveniruri. Souvenirs of Romania.

- Hello, mi-a suras vanzatoarea inca din usa.

- Buna ziua, am suras si eu.

S-a fastacit.

- Hihi, buna ziua…

Oale, linguri, clopotei, ceramica, ganditorul de la Hamangia, semne de carte, magneti. Totul la preturi uriase. M-am oprit la papusicile pupacioase. Imi placeau foarte mult cand eram mica, cu capetele lor cu magnet care se atrageau si se “pupau” cand le puneai aproape. 55 de lei.

- This is Romanian traditional dolls, ciripeste iar vanzatoarea, desi tocmai ne dadusem buna-ziua in romaneste.

- I know, mormai eu.

- There is a magnet in the head and they kiss, look, kissing dolls.

Zambesc.

- They are really cute, I’ve always loved them.

- Yes, they are cute. Let me know if you need anything else.

Din fericire, in acel moment a intrat in magazin un englez autentic cu iubita lui romanca si vanzatoarea s-a pornit sa ciripeasca despre:

- Dracula’s castle or the Bran castle in the Carpathian mountains, a very nice fridge magnet…

Am iesit iute, putin zapacita de sentimentul ciudat de a fi turista in tara mea.

 

Lisa la mare

Standard

Lisa are 7 ani si multa energie. Canta, danseaza si e un one-girl-show in toata regula. Ieri, dupa baia in mare, s-a grabit la dus sa se spele, dar nu si-a dat costumul de baie jos cand s-a spalat.

- Hai, zice maica-sa, scoate sutienul de la costum si ia tricoul asta pe tine.

Iar Lisa, stapanita de un spirit pop-tehno care o facea sa se bataie in toate felurile, mimeaza ca tine in mana un microfon si canta:

- Da sutienul jos de pe tine! Da sutienul jos de pe tine!

Eu ma prapadesc de ras. Cantecul e catchy si ma trezesc fredonand si eu. Incurajata, Lisa continua:

- Da slipii jos de pe tine! Da slipii jos de pe tine!

Dar bineinteles ca nu da nimic jos, iar maica-sa, indiferenta la talentul dezlantuit al domnisoarei, ii zice din nou:

- Da sutienul jos si ia tricoul, te rog.

Lisa scoate sutienul si, surpriza! Pe piept i-a ramas nisip de la plaja. Ramane descumpanita o clipa. Eu cant:

- Da nisipul jos de pe tine!

Si Lisa, pe faza, imi canta:

- Da grasimea jos de pe tine!

Mai zi ceva!

 

Indienii vazuti din partea asta

Standard

Povestesc ce-am vazut, ce-am patit, ce oameni am cunoscut, ce am inteles si ce nu. Raspunsurile de la prieteni sunt variate si unele exprima lucruri care nu mi-ar fi trecut prin cap. Mi-ar placea sa ne mutam toti in India o vreme, ca sa ne dam seama, totusi, cat suntem de rasfatati aici, in Romania.

1. Cum adica se ia curentul? Frate, am fost eu in Japonia acum doi ani – aia erau in viitor demult! Indienii par a fi in trecut.

2. Sunt prosti! Adica de ce sa fie sofer de ricsa? De ce nu pleaca si ei din tara, sa-si caute un job mai bun?

3. Pai si daca sunt asa de multi nu-i castreaza? Sau sa bage un program din ala social sa-i mai opreasca din facut copii. De ce fac copii daca n-au cu ce-i creste?

4. Pai si cati sobolani ai vazut? Si aia dorm cu sobolanii in casa? Hai, lasa-ma, ca am vazut eu la televizor. Dorm cu vaca in casa si sobolanii ii prajesc si-i mananca. E, vegetarieni.

5. Si pe strada la ei e ca la nebuni asa, nu? Nicio regula, niciun  semafor, mor aia pe capete.

6. Ai si sclavi acolo banuiesc. Adica negri d-aia mititei de sar sa-ti faca toate mofturile. Asa am vazut in filme ca au albii prin India.

7. E si normal, ma, sa se uite la noi cu respect. Pai nu i-am civilizat noi? Aia dormeau sub copaci pana in ziua de azi, daca nu erau englezii sa le faca drumuri, case, locuri de munca.

8. Cum adica conduc cu faza lunga? Pai de ce? Sunt prosti?

9. Si ce daca vaca e sfanta? Sa o bage la abator la noi aici, ca noi o mancam si sfanta! Pai decat sa umble lelea pe sosele cum am vazut la televizor…

10. Nu e ca si cum locuiesti acolo. Dar nici nu esti in vacanta. E ciudat pentru tine? Adica ai ce vorbi cu ei? Vorbiti in hindi?

11. Civilizatia indiana a apus demult, dar ei s-au culcat pe-o ureche ca au dat ceva umanitatii. Nu mai au nevoie sa dovedeasca nimic.

12. In 50 de ani i-ajunge progresul si pe-astia. Pacat.

13. Si femeile poarta sari? Mi se pare foarte misto ca-si pastreaza traditia. Daca ne pastram si noi costumul popular, ce frumos ar fi fost.

14. Deci nu put. Se spala? Dar apa au?

15. Da, dar acolo probabil ca se face yoga de-aia, de la mama ei. Cum e la yoga?

16. Dar de ce sunt unii care zic ca India e superba, ca mister, ca culoare, ca explozia simturilor? E mai frumoasa in poze decat in realitate, asta e.

Eu o povestesc cum am vazut-o: colorata, mizera, haotica, buna la suflet, incompetenta, luptandu-se cu birocratia uluitoare, zgomotoasa, mirositoare, fojgainda, in curs de dezvoltare.

Povestesc si cum vad Bucurestiul: ordonat, prea mazgalit de grafitti, prea cu trotuarele in pioneze, prea putitor a pipi pe la colturi, dar frumos, curat in general, cu oameni imbracati frumos, usor de strabatut si de descifrat, cu magazine bine aprovizionate, cu o viata culturala si gastronomica intensa, populat de ceainarii si gradini, cu case care cad, cu un transport public in general bine organizat, cu un metrou care salveaza o gramada de timp, cu parcuri tot mai frumoase.

A different twist

Standard

In urma cu trei ani am scris o poveste cu final fericit, asa cum imi plac mie. Se numea “Oameni si zambete” si lega doua povesti pentru a dovedi fara drept de apel ca faptele bune sunt mereu rasplatite. Si poate ca a starnit cateva zambete, sau a ridicat cateva sprancene. Dar dedesubt se ascundeau alte ganduri si simtaminte, pe care le-am descoperit azi, facand curatenie pe calculator.

Iata si finalul alternativ al povestii de atunci. Nu l-as scrie daca nu mi s-ar parea relevanta ideea exprimata. Nu ne place sa fim mintiti si inselati si intotdeauna ne dam seama cand se intampla. Eu fiind din fire fraiera, am patit-o des si m-am invinuit tot pe mine. E timpul sa punem lucrurile la locul lor: e bine sa casti ochii si cu timpul devii bun la asta. E bine si sa fii bun cu semenii tai. Dar e minunat sa vezi ca oamenii isi asuma raspunderea pentru vorbele si faptele lor si vorbesc deschis si sincer fiindca se stiu ascultati si intelesi. Si ca se poate spune si nu si da, in deplina libertate.

In poveste, Ana i-a imprumutat o suta de euro amicului B., mai mult ca sa scape de gura lui. Si nu pentru prima oara. Acum o macina tot felul de ganduri si regrete tardive.

***

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. De ce nu i-am zis, aşa cum i-am mai zis de şase sau şapte ori până acum, că nu am, să nu-mi mai ceară, a înţărcat bălaia, i-am dat o dată, mi i-a dat înapoi la timp, a fost parolist, dar gata. Oricum, ce dracu viaţă e asta să ceri mereu la unii şi la alţii să te împrumute? Totuşi, n-am eu de ce să-l judec.

Şi Ana bănuia că i-a dat pentru că poveştile lui o inspiraseră să mai adauge un capitol la cartea ei.

Capitolul 8 – Omul care Voia Bani

În drumul ei spre palatul Regelui-Copil, Lilia se întâlni cu Omul-Care-Voia-Bani. Era uscăţiv şi înalt, cu ochelari şi cu barbă, aproape un om deghizat, şi se agita tot timpul. Lilia auzise vorbindu-se de poveştile lui, care mai de care mai gogonate, din care el ieşea mereu şifonat şi în mare nevoie de bani şi se aştepta să îi ceară şi ei, fiind pregătită să-l refuze.

Însă când arătarea începu să ţopăie în jurul ei, strângând-o de mână sau jucându-se distrat cu nasturele ei de la haină şi văcărindu-se de mama focului că Tâlharii Negri îi furaseră calul, pe care voiau acum patruzeci de galbeni răscumpărare, Lilia îşi aminti fără să vrea de punga cu patruzeci de galbeni pe care-i ţinea ascunşi pentru zile negre şi se gândi că azi părea a fi o zi neagră pentru acest om. În fond, banii pentru zile negre nu ar trebui să ţină seama a cui e ziua cea neagră. Lilia era suficient de miloasă ca să nu-l refuze cu totul, însă avea destulă judecată ca să-i dea doar jumătate din bani. Poate că era la mijloc şi o boabă de superstiţie: nimeni nu-şi dorea să dea nas în nas cu Tâlharii Negri vreodată, dar dacă i s-ar fi întâmplat ei, cine ştie dacă n-ar fi avut şi ea nevoie să stea pe cărare şi să ceară bani trecătorilor.

Raţiune şi emoţie, mereu una sau alta, niciodată amândouă.

După ce îi dete omului douăzeci de galbeni şi-i ceru să i-i înapoieze după două săptămâni, când avea să revină pe acele meleaguri, Lilia porni mai departe. Deşi ajutase un om, se simţea dezamăgită şi înşelată.

 

Mă gândesc că m-a fraierit. Mi-a spus o poveste şi mi-a luat banii. Nu aveam nevoie de ei acum. I-aş fi dat şi dacă mi i-ar fi cerut direct. Dar l-aş fi respectat mai mult dacă mi-i cerea direct. Interesant. Cred că mă simt prost pentru că nu-l respect. Mi-e silă de el şi totodată de mine pentru că îl judec. Să conchid aşadar că unii oameni pot să-ţi răpească respectul pentru tine? Ce înseamnă să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia? Lui ar trebui să-i fie ruşine că se umileşte aşa. Nu îi este, aşadar îmi este mie. Rusine de rusinea altuia – un sentiment ciudat.

Basm – Cochilia si clestele

Standard

A fost odata ca niciodata un cleste. Un cleste de culoare rosie. Mai intai a stat intr-o cutie galbena, alaturi de un ciocan, o surubelnita cu multe capete si o dalta mica. Apoi si-a inceput aventura prin lume, devenind un cleste numai bun de scos cuie de prin pereti si usi, ba chiar, la nevoie si de batut cuie in aceleasi locuri.

Nu era un cleste nazdravan, nici macar un cleste vorbitor, dar avea, totusi, o bogata viata interioara si sentimente destul de greu accesibile. Putini oameni stiu ce se ascunde in capul unui cleste, asta presupunand ca inteleg faptul ca un cleste poate avea cap. Viata interioara a acestui cleste era, asadar, ascunsa de ochii publici si grea.

Intr-o buna zi de vara, pe o temperatura exterioara de 34 de grade, clestele isi gasise locul pe pervazul lat al geamului de la dormitor, unde fusese dat uitarii de copilul care, cu o seara inainte, se jucase prin casa de-a crocodilul. “Oa, oa,” facea el, mimand cu clestele un bot imaginar. Dar se plictisise in scurta vreme si abandonase obiectul – sau subiectul – povestirii noastre pe pervaz.

De pe pervaz clestele putea vedea strada si masinile, coroanele verzi ale arborilor si acoperisul casei de vizavi. Il cam batea soarele si capul de metal ii frigea ca focul. Nici manerul de plastic nu se simtea mai bine, din rosu devenise incandescent. Binecuvanta totusi expozitia vestica a ferestrelor, care facea ca soarele sa nu arda intens pe partea aceea a blocului decat 4 ore pe zi.

Atunci a aparut cochilia si, pe moment, clestele nu si-a dat seama ce tovaras deosebit gasise. Read the rest of this entry