Lisa la mare

Standard

Lisa are 7 ani si multa energie. Canta, danseaza si e un one-girl-show in toata regula. Ieri, dupa baia in mare, s-a grabit la dus sa se spele, dar nu si-a dat costumul de baie jos cand s-a spalat.

- Hai, zice maica-sa, scoate sutienul de la costum si ia tricoul asta pe tine.

Iar Lisa, stapanita de un spirit pop-tehno care o facea sa se bataie in toate felurile, mimeaza ca tine in mana un microfon si canta:

- Da sutienul jos de pe tine! Da sutienul jos de pe tine!

Eu ma prapadesc de ras. Cantecul e catchy si ma trezesc fredonand si eu. Incurajata, Lisa continua:

- Da slipii jos de pe tine! Da slipii jos de pe tine!

Dar bineinteles ca nu da nimic jos, iar maica-sa, indiferenta la talentul dezlantuit al domnisoarei, ii zice din nou:

- Da sutienul jos si ia tricoul, te rog.

Lisa scoate sutienul si, surpriza! Pe piept i-a ramas nisip de la plaja. Ramane descumpanita o clipa. Eu cant:

- Da nisipul jos de pe tine!

Si Lisa, pe faza, imi canta:

- Da grasimea jos de pe tine!

Mai zi ceva!

 

Indienii vazuti din partea asta

Standard

Povestesc ce-am vazut, ce-am patit, ce oameni am cunoscut, ce am inteles si ce nu. Raspunsurile de la prieteni sunt variate si unele exprima lucruri care nu mi-ar fi trecut prin cap. Mi-ar placea sa ne mutam toti in India o vreme, ca sa ne dam seama, totusi, cat suntem de rasfatati aici, in Romania.

1. Cum adica se ia curentul? Frate, am fost eu in Japonia acum doi ani – aia erau in viitor demult! Indienii par a fi in trecut.

2. Sunt prosti! Adica de ce sa fie sofer de ricsa? De ce nu pleaca si ei din tara, sa-si caute un job mai bun?

3. Pai si daca sunt asa de multi nu-i castreaza? Sau sa bage un program din ala social sa-i mai opreasca din facut copii. De ce fac copii daca n-au cu ce-i creste?

4. Pai si cati sobolani ai vazut? Si aia dorm cu sobolanii in casa? Hai, lasa-ma, ca am vazut eu la televizor. Dorm cu vaca in casa si sobolanii ii prajesc si-i mananca. E, vegetarieni.

5. Si pe strada la ei e ca la nebuni asa, nu? Nicio regula, niciun  semafor, mor aia pe capete.

6. Ai si sclavi acolo banuiesc. Adica negri d-aia mititei de sar sa-ti faca toate mofturile. Asa am vazut in filme ca au albii prin India.

7. E si normal, ma, sa se uite la noi cu respect. Pai nu i-am civilizat noi? Aia dormeau sub copaci pana in ziua de azi, daca nu erau englezii sa le faca drumuri, case, locuri de munca.

8. Cum adica conduc cu faza lunga? Pai de ce? Sunt prosti?

9. Si ce daca vaca e sfanta? Sa o bage la abator la noi aici, ca noi o mancam si sfanta! Pai decat sa umble lelea pe sosele cum am vazut la televizor…

10. Nu e ca si cum locuiesti acolo. Dar nici nu esti in vacanta. E ciudat pentru tine? Adica ai ce vorbi cu ei? Vorbiti in hindi?

11. Civilizatia indiana a apus demult, dar ei s-au culcat pe-o ureche ca au dat ceva umanitatii. Nu mai au nevoie sa dovedeasca nimic.

12. In 50 de ani i-ajunge progresul si pe-astia. Pacat.

13. Si femeile poarta sari? Mi se pare foarte misto ca-si pastreaza traditia. Daca ne pastram si noi costumul popular, ce frumos ar fi fost.

14. Deci nu put. Se spala? Dar apa au?

15. Da, dar acolo probabil ca se face yoga de-aia, de la mama ei. Cum e la yoga?

16. Dar de ce sunt unii care zic ca India e superba, ca mister, ca culoare, ca explozia simturilor? E mai frumoasa in poze decat in realitate, asta e.

Eu o povestesc cum am vazut-o: colorata, mizera, haotica, buna la suflet, incompetenta, luptandu-se cu birocratia uluitoare, zgomotoasa, mirositoare, fojgainda, in curs de dezvoltare.

Povestesc si cum vad Bucurestiul: ordonat, prea mazgalit de grafitti, prea cu trotuarele in pioneze, prea putitor a pipi pe la colturi, dar frumos, curat in general, cu oameni imbracati frumos, usor de strabatut si de descifrat, cu magazine bine aprovizionate, cu o viata culturala si gastronomica intensa, populat de ceainarii si gradini, cu case care cad, cu un transport public in general bine organizat, cu un metrou care salveaza o gramada de timp, cu parcuri tot mai frumoase.

A different twist

Standard

In urma cu trei ani am scris o poveste cu final fericit, asa cum imi plac mie. Se numea “Oameni si zambete” si lega doua povesti pentru a dovedi fara drept de apel ca faptele bune sunt mereu rasplatite. Si poate ca a starnit cateva zambete, sau a ridicat cateva sprancene. Dar dedesubt se ascundeau alte ganduri si simtaminte, pe care le-am descoperit azi, facand curatenie pe calculator.

Iata si finalul alternativ al povestii de atunci. Nu l-as scrie daca nu mi s-ar parea relevanta ideea exprimata. Nu ne place sa fim mintiti si inselati si intotdeauna ne dam seama cand se intampla. Eu fiind din fire fraiera, am patit-o des si m-am invinuit tot pe mine. E timpul sa punem lucrurile la locul lor: e bine sa casti ochii si cu timpul devii bun la asta. E bine si sa fii bun cu semenii tai. Dar e minunat sa vezi ca oamenii isi asuma raspunderea pentru vorbele si faptele lor si vorbesc deschis si sincer fiindca se stiu ascultati si intelesi. Si ca se poate spune si nu si da, in deplina libertate.

In poveste, Ana i-a imprumutat o suta de euro amicului B., mai mult ca sa scape de gura lui. Si nu pentru prima oara. Acum o macina tot felul de ganduri si regrete tardive.

***

De ce i-am dat o sută de euro? avea să se întrebe ea retoric o oră mai târziu, după ce B.S. apăruse cu un taxi în parcarea blocului ei şi încercase s-o mai ţină de vorbă, dar ea îi întinsese scurt cele două hârtii galben-maronii şi se scuzase că are treburi acasă. De ce nu i-am zis, aşa cum i-am mai zis de şase sau şapte ori până acum, că nu am, să nu-mi mai ceară, a înţărcat bălaia, i-am dat o dată, mi i-a dat înapoi la timp, a fost parolist, dar gata. Oricum, ce dracu viaţă e asta să ceri mereu la unii şi la alţii să te împrumute? Totuşi, n-am eu de ce să-l judec.

Şi Ana bănuia că i-a dat pentru că poveştile lui o inspiraseră să mai adauge un capitol la cartea ei.

Capitolul 8 – Omul care Voia Bani

În drumul ei spre palatul Regelui-Copil, Lilia se întâlni cu Omul-Care-Voia-Bani. Era uscăţiv şi înalt, cu ochelari şi cu barbă, aproape un om deghizat, şi se agita tot timpul. Lilia auzise vorbindu-se de poveştile lui, care mai de care mai gogonate, din care el ieşea mereu şifonat şi în mare nevoie de bani şi se aştepta să îi ceară şi ei, fiind pregătită să-l refuze.

Însă când arătarea începu să ţopăie în jurul ei, strângând-o de mână sau jucându-se distrat cu nasturele ei de la haină şi văcărindu-se de mama focului că Tâlharii Negri îi furaseră calul, pe care voiau acum patruzeci de galbeni răscumpărare, Lilia îşi aminti fără să vrea de punga cu patruzeci de galbeni pe care-i ţinea ascunşi pentru zile negre şi se gândi că azi părea a fi o zi neagră pentru acest om. În fond, banii pentru zile negre nu ar trebui să ţină seama a cui e ziua cea neagră. Lilia era suficient de miloasă ca să nu-l refuze cu totul, însă avea destulă judecată ca să-i dea doar jumătate din bani. Poate că era la mijloc şi o boabă de superstiţie: nimeni nu-şi dorea să dea nas în nas cu Tâlharii Negri vreodată, dar dacă i s-ar fi întâmplat ei, cine ştie dacă n-ar fi avut şi ea nevoie să stea pe cărare şi să ceară bani trecătorilor.

Raţiune şi emoţie, mereu una sau alta, niciodată amândouă.

După ce îi dete omului douăzeci de galbeni şi-i ceru să i-i înapoieze după două săptămâni, când avea să revină pe acele meleaguri, Lilia porni mai departe. Deşi ajutase un om, se simţea dezamăgită şi înşelată.

 

Mă gândesc că m-a fraierit. Mi-a spus o poveste şi mi-a luat banii. Nu aveam nevoie de ei acum. I-aş fi dat şi dacă mi i-ar fi cerut direct. Dar l-aş fi respectat mai mult dacă mi-i cerea direct. Interesant. Cred că mă simt prost pentru că nu-l respect. Mi-e silă de el şi totodată de mine pentru că îl judec. Să conchid aşadar că unii oameni pot să-ţi răpească respectul pentru tine? Ce înseamnă să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia? Lui ar trebui să-i fie ruşine că se umileşte aşa. Nu îi este, aşadar îmi este mie. Rusine de rusinea altuia – un sentiment ciudat.

Basm – Cochilia si clestele

Standard

A fost odata ca niciodata un cleste. Un cleste de culoare rosie. Mai intai a stat intr-o cutie galbena, alaturi de un ciocan, o surubelnita cu multe capete si o dalta mica. Apoi si-a inceput aventura prin lume, devenind un cleste numai bun de scos cuie de prin pereti si usi, ba chiar, la nevoie si de batut cuie in aceleasi locuri.

Nu era un cleste nazdravan, nici macar un cleste vorbitor, dar avea, totusi, o bogata viata interioara si sentimente destul de greu accesibile. Putini oameni stiu ce se ascunde in capul unui cleste, asta presupunand ca inteleg faptul ca un cleste poate avea cap. Viata interioara a acestui cleste era, asadar, ascunsa de ochii publici si grea.

Intr-o buna zi de vara, pe o temperatura exterioara de 34 de grade, clestele isi gasise locul pe pervazul lat al geamului de la dormitor, unde fusese dat uitarii de copilul care, cu o seara inainte, se jucase prin casa de-a crocodilul. “Oa, oa,” facea el, mimand cu clestele un bot imaginar. Dar se plictisise in scurta vreme si abandonase obiectul – sau subiectul – povestirii noastre pe pervaz.

De pe pervaz clestele putea vedea strada si masinile, coroanele verzi ale arborilor si acoperisul casei de vizavi. Il cam batea soarele si capul de metal ii frigea ca focul. Nici manerul de plastic nu se simtea mai bine, din rosu devenise incandescent. Binecuvanta totusi expozitia vestica a ferestrelor, care facea ca soarele sa nu arda intens pe partea aceea a blocului decat 4 ore pe zi.

Atunci a aparut cochilia si, pe moment, clestele nu si-a dat seama ce tovaras deosebit gasise. Read the rest of this entry

In Bucuresti

Standard

Vorbesc romaneste cu placere, intru in vorba cu toate vanzatoarele, cu taximetristii, cu oamenii care stau cuminti in statie (sau nu asa de cuminti; un individ injura cu furie fiindca pierduse tramvaiul). Mi se pare asa de frumos ca umblu printr-un loc unde inteleg, unde sunt inteleasa. Desi nu sunt, sigur.

- Aveti card la noi? m-a intrebat vanzatoarea de la Yves Rocher.

- Nu.

- Sa va fac un card.

- Nu, multumesc.

Si ea, rautacioasa aproape:

- Păcat de punctele alea pe care le pierdeti!

Sau in magazinul Cora, unde cautam  icre in zona frigiderelor:

- Icre stiti cumva unde gasesc?

- De care – sa va faceti dvs sau gata facute?

- Nu, eu as vrea gata facute. Le-am vazut pe cele proaspete mai incolo.

- Pai si n-ati cautat langa ele? Ca tot acolo trebuie sa fie si alea facute. Nu sunt sigura, dar unde altundeva?

Daca n-as sti romaneste, cred ca as umbla oarba. Nimic nu e gandit in vreun fel pentru turisti; harta sistemului de transport, instructiunile din aeroport despre cum sa iei un taxi legal, instructiunile legate de cumpararea unui card RATB etc. Dar pentru ca stiu, umblu fericita.

Am uitat cum se intractioneaza stereotip (O paine/ Poftiti/ Multumesc); eu fac conversatii:

- Ce multe feluri de paine aveti!

- Da, doamna, de care vreti?

- Nici nu stiu, stati sa le studiez.

- Pai dati-va-ntr-o parte, sa iau alt client. Da, doamna…

- Trei chifle cu tarate.

- Avem bio, vreti bio?

- Cat costa? etc.

Am observat ca moda bio a prins avant. Chiar si in restaurante, meniul are pagini verzi pentru bio.

Bat librariile si ma uit la tot ce-a mai aparut. Am prins si o zi din Street Delivery. Aplaud desfiintarea tonetelor din fata de la KFC Romana. Trotuarul ar trebui refacut, dar oricum e mai bine fara ele.

Imi place la Bucuresti. Intotdeauna mi-a placut.

Stii, zise Emma

Standard

stii, zise ea, imi pare rau de tine uneori, ca esti la inceput si ai nimerit in scoala asta dezorganizata

pe bune? eu credeam ca e vina mea…

ca e vina ta ce?

ca nu controlez toate lucrurile, ca scoala e dezorganizata

draguto, crede-ma, o scoala buna te sustine enorm si treaba merge ca pe roate. la ce haos e aici, tu faci fata cu mare gratie!
te admir ca-ti pastrezi mereu calmul

nu stiu sa ma infurii. doar plang

serios? that’s hilarious. eu nu stiu sa nu ma infurii

deci nu sunt incompetenta?

nici pe departe; esti prea misto.

si la plecare:

i adore you!

… so do I.

Vi se pare ca sunt putin nesigura? Nu va inselati. Alegand sa lucrez intr-o scoala IB ca profesor expat, am nimerit intr-o lume foarte pestrita, care m-a coplesit o vreme, fiindca nu-i desluseam mecanismele.

Un “circuit”

Exista un circuit al scolilor internationale si daca esti “in circuit” de suficienta vreme (cei mai vechi pe care-i stiu circula de 16 ani) stii deja ce poate fiecare scoala, cunosti majoritatea directorilor, stii unde vrei si unde nici prin cap nu-ti trece sa te angajezi. Fireste ca eu habar n-aveam [eu am sarit dinafara inauntru, de-acum am alta perspectiva]. Eu m-am dus, cuminte, la prima scoala care m-a vrut. Serioasa, curioasa, de buna credinta, m-am angajat trup si suflet in cladirea scolii Stonehill, asa cum odinioara facusem si cu scoala Mark Twain.

O “privire de sus” aducatoare de indoieli de sine

O vreme m-am simtit privita de sus – si poate ca nu doar m-am simtit :-) Dialogurile se desfasurau cam asa:

- Si de unde esti?

- Din Romania.

- Si ce predai?

- Spaniola si engleza.

- Pai ce, in Romania se vorbeste spaniola?

- [bla bla, explicatie]

- Si unde-ai fost inainte? Eu am fost in Zambia, China, Taiwan si Bali.

- Eu in Romania…

- Oh, ce interesant.

Multiplicati cu vreo 30 si veti intelege de ce ma cam plictisisem de conversatia asta. Din fericire, anul trecut am avut o echipa buna, care a trecut in cele din urma peste ciudatenia de a avea o profa de spaniola care nu e din Spania.

Anul asta, discutiile la bere se poarta astfel:

- Cand eram in Haiti si-a fost uraganul ala, am mobilizat toata scoala, ne-am dus si-am ajutat acolo la fata locului…

- Sa vezi noi in Japonia! Mama, ce urgie! Si eram chiar acolo, in Tohoku. Dar au astia, nene, un sistem de a iesi din situatii de-astea dificile… sunt foarte disciplinati!

- In China tineam concerte cu 4-500 de copii pe scena, nu miscau aia in front. Cand am ajuns in Rusia, niste puturosi. Plus ca scoala era mult mai mica. Ti-l mai aduci aminte pe Rogers, ala din Mongolia?

- Betivul?

- Da, ala. S-a insurat cu Fiona. Hai c-o stii, aia grasuta, care-a lucrat intai in Australia, pe urma in Pattaya si pe urma cumva a ajuns prin Ecuador. Acolo s-au si cunoscut. Stai putin! Si tu ai fost in Ecuador, nu?

- Da, dar eu eram in Mexic cand era Rogers in Ecuador, stiu ca ne-am intalnit odata in Hawaii, am fost la surf.

- A, deci n-o stii pe Fiona.

- Nu, dar tu o stii pe madam Jones?

- Ei, cine n-o stie. Cand era in Zambia, nu mai stiam cum sa fac sa ma prefac fericit, ca tot voia sa-mi propuna sa fiu sef de departament si eu n-aveam chef sa lucrez iar cu ea, dupa ce mi-a facut in Jakarta…

- Aaa, pai stai sa vezi, ca de mine madam Jones a dat cand eram in Bali. I-am zis… Scuze, Christina, nu te superi, stiu ca tu nu-i cunosti pe oamenii astia, dar trebuie sa intelegi cum stau lucrurile pe circuit… tu esti la inceput, am fost si eu ca tine…

Pare sa fie vesnica mea poveste: sa fiu tratata ca un copil si sa mi se vorbeasca de sus. Poate ca inconstient asa ma pozitionez. Poate ca Emma are dreptate cand zice ca am o inocenta pe care oamenii de obicei o pierd dupa varsta de doisprezece ani.

Puteti sa intelegeti, cred, de ce dupa o vreme am incetat sa ma mai duc la bere cu colegii noi si m-am limitat la putinii “vechi” ramasi; cu care puteam vorbi si altceva decat barfe de pe circuit.

Sunt un soi aparte de oameni acesti profesori nomazi, care-si apartin lor insile si lumii.

Experientia docet

Dupa o vreme de umblat “pe circuit”, ajungi sa cunosti riscurile de a trai in Sudan [in ciuda scolii bogate, care-ti ofera - cica - inclusiv yacht personal] sau tipul de elevi pe care-i vei avea in Oman; stii cat iti permit plamanii sa stai in Suzhou si cat e salariul menajerelor in 5-6 tari din Asia de Sud-Est si Africa.

Ai devenit expert in impachetat si mutat; ai acumulat deja un bagaj care umple metri patrati in cala unui vapor si care te urmeaza peste tot… “uite, biblioteca asta am luat-o in China cu primul meu salariu, in ’99″.

Paradoxal, ai devenit mai patriot decat multi compatrioti: urmaresti alegerile, cupa mondiala si celelalte evenimente notabile din tara ta cu pasiune; in limbaj IB ele se numesc “global issues”, asa ca la clasa poti oricand sa abordezi aceste teme care-ti ostoiesc dorul de tara… [sau dorul de o tara?]

Ai o familie cu care calatoresti [sau nu] si o suma de rubedenii cu care te vezi in fiecare an in alt colt al lumii.

Lumea e mica, viata e lunga

Pana sa ajung in mijlocul acestor oameni care nu mai stiu nici ei de unde vin si unde vor s-ajunga, nu-mi dadusem seama ca lumea e asa de mica. Stand in casa mea de la poalele Carpatilor, ma bucuram sa visez la elefanti si la jungle africane, dar zidul de netrecut al Biletului de Avion avea sa stea mereu intre noi.

Acum ca nu mai sta si lumea e mica-mica, plina de scoli care vor sange proaspat de orice natie, plina de oferte de calatorie la o suta-doua de dolari, plina de canapele pe care sa dormi 2-3 nopti [apartinand colegilor cu care ai lucrat ici sau colo], oare ce-mi ramane de facut?

Inainte pe circuit

Din nefericire, Emma pleaca si ea de la anul, merge la alta scoala, in alta tara, topaind din jalon in jalon pe “circuit”. O data cu ea, pleaca inca multi colegi ["vechi", deci dragi]  si vin la fel de multi sa-i inlocuiasca. Cu fiecare infuzie anuala de oameni, atmosfera din scoala se schimba, la fel si calitatea muncii lor. Anul asta, din nefericire, ne-am poticnit in diverse feluri si n-avem decat sa speram ca la anul va fi mai bine.

Asa cum au observat, mai mult sau mai putin politicos, peste 30 de persoane pana acum, e doar primul meu pas intr-o scoala internationala. Peste doi ani, cand am sa fiu altundeva, o sa pot spune “In Romania bla bla, iar in India bla bla bla”. O sa-mi fie dor de covrigi din alt colt al lumii.

Unde?

Cand am pornit la drum, imi doream ca urmatoarea scoala sa fie in Argentina. Sper ca va fi. Daca nu, Tailanda e o optiune buna dpdv clima si salarii. Poate Africa? Acolo intotdeauna e nevoie, fiindca putini stau mai mult de doi ani, care e minimul.

Ma pregatesc psihic sa-mi mut cortul. Datorita Emmei si altor oameni minunati cu care am lucrat anul acesta, am capatat incredere in mine si in munca mea. Urmeaza o vacanta in Romania, apoi inca un an in India.

Povestea continua.