"I write my diaries to remember my memories" (Ada Milea)
O poveste scurta si frumoasa in 74 de pagini, cateva lacrimi si un noian de ganduri. Foarte frumoasa ideea vietii traite pe repede inainte, personajele aproape ca de desene animate cu nume haioase, figura materna si calda a lui Tanti Roz.
Multumesc, Dana.
gripa porceasca (sau porcoasa) plus ziua nationala a romaniei ne-au trimis frumusel acasa pana miercuri, prilej de gaudeamus si (re)citiri cat mai multe, sper, daca twitter si facebook nu ma vor inghiti precum chitul pe iona
sunt in saptamana cinica, nu ma intereseaza nimic, nu vreau sa merg la petrecerea ipsos (oricum nu mai cunosc multa lume; i’m an outsider — cine a zis odata outsider in loc de foreigner?? la ipsos, acu cativa ani, nu mai stiu, poate iulia piaritza?) si ma doare orice rautate, ipocrizie, agresivitate pasiva sau prostie
sunt in perioada in care prostia altora ma doare sfasietor, pentru ca mi se pare ca ma influenteaza si-mi toarna ceatza in minte
por el imperio hacia dios des del carrer blanc de xativa
normal, dam in escapisme, altceva nu exista
viata mea se traieste inapoi for some reason
dar numai saptamana asta ;)
O carte ca o lume. O sa fii si tu in ea. E inevitabil.
“Evangheliile…” la care visam anul trecut nu cred ca se vor mai scrie.
Dar uneori am impresia stranie ca traiesc in cartea pe care o voi scrie.
Si atunci ma intreb cine ma scrie. Si-mi aduc aminte de noaptea in care am visat ca o voce imi spunea “nu mai existi, pentru ca nu se mai scrie despre tine”.
Imi place cuvantul asta, “scrie”. Suna a varf moale de creion bine ascutit, a foaie proaspata si a inspiratie.
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.
(Raimon)
In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud “por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca...].
Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea...]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.
Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.
Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)
Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…
P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)
Tocmai am vazut “The Butterfly Effect” (Ashton Kutcher e varsator!!) si ma sacaie enorm ca nu-mi mai aduc aminte de o carte pe care am citit-o nu stiu cand despre un tip care e internat nu stiu de ce la clinica de nebuni dintr-o tara straina si seamana pe undeva cu acest film. The Stars’ Tennis Balls! Baiatul cool caruia i se insceneaza posesie de droguri si e luat de politie si dus intr-o casa conspirativa, apoi in acest ospiciu. Nici o legatura cu personajul lui Ashton Kutcher, care trece prin “rebirths” succesive, incercand sa repare trecutul si stricand – inevitabil – tot viitorul. Dar cumva cele doua povesti s-au legat in capul meu.
Am citit despre The Butterfly Effect pe un site de ToK, deoarece are legatura cu perceptia si cu iluzia realitatii, cu alegerile pe care le facem si cu gradina cararilor care se bifurca. Nu m-a impresionat insa decat prin violenta si prin jocul fad al lui Ashton.
Delete.
Dupa ce am urmarit dezbaterea de ieri, am ajuns la urmatoarele concluzii:
Am stat si eu la cioace si comentarii pe hashtagul #dezbatere de pe twitter si ma simt si azi la fel de debusolata in privinta votului cum eram si ieri. Ma batea gandul sa astept turul doi si sa-l votez in turul 1 fie pe candidatul ungur (il cheama Hunor! :)), fie pe Remus-cel-verde, care lasa pliante in cutiile postale si seamana cu frate-meu :))).
Mi-a placut o replica de pe # dezbatere de ieri: gata, s-a terminat, iese Turcescu presedinte!
Plimbare. Vinerea e de plimbare, dupa scoala. Cafele, povesti, stradute frumoase, toamna tarzie si calda, masini, frunze galbene, ganduri, zambete. Si, deodata, pleosc!
Acum vreo 7-8 ani cineva mi-a varsat de la un balcon o galeata cu apa fix in cap, pe Pantelimon. Noroc ca era vara, apa nu parea prea jegoasa si m-am uscat relativ repede. In alta zi mergeam cu Vio pe strada si ne-a cazut in fata, tot de la un balcon, o punga cu un rahatel. Suuuper! Sa ne mearga bine, probabil. Semn de noroc si de bani :)) Tot asa, am primit “din cer” (sau din senin, ca broasca testoasa), un faras de praf, oase de pui si multe alte mizerii, ca sa nu mai zic de chistoace de tigara. Asa ca ma veti intelege cand va zic ca nu mai intorc capul la zgomote ca acel pleosc! – ma bucur doar ca nu mi-au picat in fata, ci in spate.
Dar Octavia s-a intors si a strigat:
- Nu pot sa cred! Un liliac!
Dap. Era un liliac mort. Un sobolan cu aripi. Un animal care doarme ziua si umbla noaptea. Tata si mama lui Batman. Un liliac picase din cer pe trotuar in spatele nostru, pe strada General Berthelot, la doi pasi de liceul Sf. Sava.
Primul sentiment a fost de mila, dar vazand trupusorul prabusit pe caldaram am simtit o oarecare repulsie. N-am putut sa ma apropii de el, desi eram curioasa sa-l studiez de aproape (am mai vazut lilieci doar in zbor si niciodata in Bucuresti). Ridicand ochii spre “cerul” din care cazuse acest mic mesager sinucigas (sau poate impins!!), am bagat pentru prima oara de seama ca pasarile de la streasina casei erau lilieci, iar ciripitul prelung era de fapt un soi de chitcait. Brr! Si acum simt fiorul acela de teama si repulsie cand ma gandesc. Simt ghearele, il simt periculos, rece, umed, alunecos si asta fara sa fi pus vreodata mana pe un liliac.
Si,, in acelasi timp, incerc sa gandesc empatic chiar si despre aceasta creatura pentru mine misterioasa, sa “be the bat” si sa-l inteleg dinauntru, asa cum as intelege un caine care ma ataca, sau o pasare nebuna si nu pot. Nu mi-e destul de familiar ca sa gandesc empatic despre el. Liliacul e varelse.
[Orson Scott Card:] “Demosthenes’ History of Wutan in Trondheim: The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling… This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. “
Imi place acest citat din Speaker for the dead:
“Since we are not yet fully comfortable with the idea that people from the next village are as human as ourselves, it is presumptuous in the extreme to suppose we could ever look at sociable, tool-making creatures who arose from other evolutionary paths and see not beasts but brothers, not rivals but fellow pilgrims journeying to the shrine of intelligence. Yet that is what I see, or yearn to see. The difference between raman and varelse is not in the creature judged, but in the creature judging. When we declare an alien species to be raman, it does not mean that they have passed a threshold of moral maturity. It means that we have.”
Mi se pare asa de frumos, incat nu mai pot sa spun nimic. Just bow to the mind that came up with that. I so want to write a book someday that’ll make people feel happy and smart when they read it! All this polyphony going on in my head has to lead to something :-)
Cred ca ma intorc la Saramago. Am citit azi in Dilemateca un articol frumos despre “Ensayo sobre la lucidez” [eseu despre luciditate, s-a tradus]. Saramago s-a apucat de scris la 54 de ani.
Am descoperit Dorobantiul si in special strada Putul lui Zamfir, care mi se pare ca are un aer de Bucuresti meets Paris meets Zurich care ma incanta.
O saptamana in care am mers zilnic cu masina la scoala. In prima zi mai pe orbeste, in a doua zi mai ferm – dar tot nesincronizat -, in a treia zi ok, iar azi – aproape perfect (cu exceptia nefericitului din spate care nu avea de gand sa ma lase sa ii cobor de pe trotuar drept in fata, asa ca era sa ne busim sexy de tot si ne-am evitat maiastru in ultimul moment. That sorta sucked, iar dupa mi-a fost frica si gol in stomac).
Concluziile sunt cateva si vreau sa mi le insirui aici:
Maine ne dam cu busul, apoi va fi weekend. In curand e Craciunul – deja se aud colinde, mallurile sunt pline de cadouri, a decorat Cata si scoala. In curand redevine util calendarul de pe desktopul meu de vista, unde scrie “ianuarie – Marius 22, Inozza 26, Octavian 28″ ;)) Si Livia, 12. Si Andrei Gheorghe, 14. Normal.
Concluzia saptamanii este ca sunt foarte obosita si ca e bine. Uneori spre foarte bine :)
Cand am citit cartea aia cu cele 5 limbaje ale iubirii (o carte de bun simt, dealtfel), am simtit ca ma identific cu limbajul timpului acordat si cu cel al atingerilor fizice. Da-mi buna ziua si pune-mi o mana pe umar si imediat o sa te consider prietenul meu. Fireste, exista si varianta b. Pune-mi o mana dezgustatoare pe umar sau loveste-ma catusi de putin si nimic nu te mai ridica vreodata in ochii mei. Adio. Amin.
Pe mama am plasat-o imediat la limbajul serviciilor. Pe Iulius tot la cel al timpului, plus vorbele frumoase. Pe Josecin la cuvinte de incurajare. Pe tata la timp si servicii. Parintii au ceva cu serviciile. La noi in familie cadourile nu te vor face prea popular, vezi bine. Pentru ca astea sunt cele 5 limbaje, daca n-ai citit cartea:
- timpul acordat “ma simt iubit cand imi acorzi timpul tau si ma asculti sau facem o activitate impreuna”
- serviciile – “ma simt iubit cand imi faci servicii, cand ma ajuti, cand ma sustii”
- cadourile – “ma simt iubit cand primesc daruri, chiar si o castana de pe jos, de la tine”
- atingerile fizice – “ma simt iubit cand ma atingi, ma mangai, ma imbratisezi, ne tinem de mana”
- cuvintele de incurajare – “ma simt iubit cand imi spui ca sunt frumos, destept, ca pot, ca stiu”
Treptat, in lumina acestor categorii simpliste dar utile (mintea gandeste in categorii, deci sa i le furnizam!), am ajuns sa imi dau seama ca prefer sa mi se “vorbeasca” Timp si Atingere, dar eu vorbesc Servicii si Cadouri! Pai cum? La carte zice ca in general iubesti in limbajele tale predominante. Nimic mai fals, in cazul meu.
Mi-a placut intotdeauna sa ma simt utila. Cred ca nu stiam asta:
Desi avusesem o mica “revelatie” inca din 2007.
In fine. Vorbesc “servicii” la perfectie. Sunt voluntar la orice presupune putting a smile on someone’s face. Azi ma gandeam ca de cand am masina sunt si mai fericita pentru ca pot sa duc pe toata lumea acasa.
Cred ca exista o explicatie simpla pentru care vorbesc “Servicii” si “Cadouri” cu oricine si la orice ora, iar celelalte 3 limbaje le pastrez pentru a select few: “Servicii/Cadouri” a devenit aceasta lingua franca pe care toata lumea o intelege si o recepteaza corect – nu neaparat ca dragoste, cat ca interes si preocupare pentru interlocutor – si o apreciaza.
Ca si in cazul limbajului clasic, problema apare atunci cand Christina tace.
*this article is a stub and has not been revised before publishing*
Ieri pentru prima data dupa doi ani am reusit sa intru pe facebook si sa-mi modific “relationship status” in “single”. Nu era obligatoriu sa-l am acolo. Dar era important pentru mine sa-l pot afisa astfel – si pana acum, vreme de doi ani, n-am putut.
Fara sa fie neaparat o neputinta de a ma desprinde de relatia care m-a definit timp de aproape 4 ani (sunt pentru ca esti si nu stiu cine as fi fara tine…), era o teama de a-mi proclama in gura mare esecul. Single, adica a nimanui. Single, adica nepereche. Single, adica desperecheata, ca un papuc folosit, aruncat si gasit dupa ani si ani intr-un fund de dulap. Single, adica inutila. Single, adica buna de azvarlit la cos.
Acum nu mai gandesc asa :-) Cititi pe fb relationship status: “single” – adica libera.
Lucrurile se schimba dramatic cand incetezi sa te mai percepi ca pe un obiect.
Exista pe Facebook un grup cu un nume gen “I was doing my homework and I ended up on fb”. Are cateva milioane de membri! Desi nu am intrat in acel grup, ma recunosc in descriere si cred ca a sosit momentul sa marturisesc spasita ca orice as face online, I end up on facebook. Deci e momentul sa vorbesc despre facebook si ce vrea el de la viata mea (si eu de la viata lui).
Facebook e un site de social networking. Am vreo 200 si ceva de prieteni acolo, din care doar pe vreo 10 nu-i cunosc personal. Am incercat multa vreme sa tin lista cat mai scurta, sa nu raspund asa usor da la mesaje primite de la prietenii prietenilor, de la fosti colegi cu care n-am avut niciodata de-a face si poate o data sa ne fi dat buna-ziua asa, din intamplare, de la elevi pe care nu-i am la clasa, de la straini “who saw my picture and think i’m cute”. Dar tot am ajuns la 200, cumva.
- Am de gand sa-mi sterg contul pe facebook, mi-a zis intr-o zi Jose cu obida.
- Pai de ce?
- Pentru ca am dat accept la o gramada de oameni din facultate sa-mi fie prieteni si cand ne vedem pe hol nici macar nu ma saluta! Prietenia pe facebook e egala cu zero.
Ce inseamna “sa fii prieten pe facebook”? In primul rand sa ai acces la datele pe care amicul tau a ales sa le faca publice, inclusiv date personale, poze, filmulete etc. Apoi sa afli din update-uri “what’s on their mind”; un “mesaj de stare” (cum zice fb in limba romana, traducandu-l pe englezescul “status message”). In al treilea rand, sa interactionezi cu prietenii asincron, prin comentarii, sau live, prin chat-ul incorporat in aplicatie. In al patrulea rand – randul ala pierzator de vreme!! – fb inseamna o gramada de teste si jocuri. “Cand o sa mori”, “cati copii o sa ai”, “cu care emisfera gandesti”, “care e piatra zodiei tale”, “ce animal ai fi”, “mesajul zilei de la dr. House” – sunt numai cateva exemple de balarii haioase, cu care poti usor sa-ti pierzi cateva ore. Ca sa nu mai zic ca-ti poti crea propriile teste, de genul “cat de bine ma cunosti”, cu intrebari la care sa raspunda prietenii tai, iar fb iti face statistici procentuale cine te cunoaste in ce masura si iar se starneste un val de comentarii! Daca te tin baierele pungii cu… timp, poti sa incerci joculetele. Farmville, Sorority Life, Mafia Wars si altele inca, unde iar interactionezi cu prietenii in vreme ce-ti cladesti o ferma, recoltezi porumbul, angajezi un ucigas platit sau probezi toale la mall. Curat mestesug de tampenie, dar atat de addictive!
Cel mai misto la facebook e ca are milioane de utilizatori si iti poti gasi usor vechi prieteni sau colegi, sau poti pastra legatura cu amici actuali pe care nu apuci sa-i vezi. Pe facebook am “cunoscut” copiii multor amici si fosti colegi pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, sau care traiesc in strainatate. De pe facebook am aflat ca s-a nascut Irina, sora lui Prichi, l-am vazut pe Victor al lui Ciprian si am aflat ca fosta mea colega de clasa Doris e maritata, are un baietel si traieste in Canada.
Desi Sandra a trecut deja la un alt nivel, 780 friends later, eu inca sunt de parere ca fb works for me si ma face sa-mi pierd timpul intr-un mod foarte placut: uploadand poze, stand la taclale cu prietenii sau urmarind ce mai zic/ fac/ asculta unii si altii. Nu suntem toti like-minded, nici nu vorbesc cu toti, dar faptul ca-i am acolo in lista, accesibili la click, imi satisface instinctul de colectionara :)
Cred ca nu mai are rost sa spun ca I was writing this blog entry and I ended up on facebook! =)))
Ah! atuncea ti se pare
Ca pe cap îti cade cerul:
Unde vei gasi cuvântul
Ce exprima adevarul?Critici voi, cu flori desarte,
Care roade n-ati adus
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.(1883, decembrie, Mihai Eminescu)
Si inca sunt idealista si iubitoare de oameni. Si cred in oameni si acord second chances. Si cred ca in spatele rautatii se ascunde o suferinta. Si mi-e greu, in acest moment, sa gasesc cuvantul ce exprima adevarul.
Mi-e dor de Serendipity vara si as vrea sa merg sambata sa-l vad pe bebe Mircea.
Sunt fericita.
de aici, unde voi castiga o invitatie la internetics ;))
1. Cum ar fi lumea fara online?
De neconceput. Internetul s-a facut mare demult si a devenit un business si un lifestyle si un trend si un hype si un bubble si lumea fara el ar fi trista, intunecata, ne-conectata si ne-informata :)
2. Principala calitate a oamenilor din online este…
Perseverenta. Si viziunea care-i anima.
3. Principalul defect al oamenilor din online este…
Laudarosenia.
4. Un lucru pe care l-as schimba la mediul online:
Sistemul de filtrare al “guru”-ilor in online.
5. Care e cea mai mare nenorocire care s-ar putea intampla pe net?
Sa-ti crape.
6. In 2015 online-ul va fi…
Tot aici, doar ca mult mai prezent (telefon, digi tv etc.)
7. Daca Internetul ar fi al meu pentru o zi…
L-as imparti cu voi, ca e destul pentru toti. De fapt asta e frumos la el: ca este al meu zi de zi :)
8. Pagina mea de start e…
www.google.com :x
9. Site-ul meu preferat e…
blogul meu :)
10. Site-urile/blogurile pe care le accesez zilnic (maxim 5)
blogul meu :) apoi: gmail, facebook, twitter, youtube, sibienii.ro (pentru ca uploadeaza episoade din dr. House)
11. Ca sa reusesti in online ar trebui sa citesti…
… in stele, in biti, in cabluri si-n monitoare.
12. Indeletnicirea mea preferata pe net este sa…
citesc :)
13. Deviza mea online e…
Citeste inteligent.
14. Reteaua sociala preferata e…
Facebook!
15. Jocul meu preferat pe net e…
Bookworm de la Yahoo
16. Viralul preferat e…
ala care circula de Craciun si de Paste cu primele care se dau in moneda din Botswana. Tocmai l-am primit :)
17. Eroul meu online e…
18. Campania mea online preferata e…
Nici una?
19. Cea mai buna agentie a momentului e…
Agentia de Bilete a Teatrului National? [v-am zis ca m-am rupt de online]
20. Antreprenorul momentului e…
Aici e simplu :) Andrei Rosca. Al tuturor momentelor de la Bookblog incoace.
Cand eram mici venea Depanarea, care era o masina mare care nu intelegeam la ce foloseste. Nici acum nu stiu la ce folosea Depanarea. Dar stiam cand trecea pe strada ca trece Depanarea.
Se mai depanau televizoare (si masini aflate in pana), ba chiar si troleul se ducea uneori de depanat.
Acum depanarea s-a mutat online si anul trecut un elev m-a intrebat daca se pot “depana amintiri”. Internetul nu are diacritice uneori.
Declar “depanarea” cuvantul zilei de azi.
Dupa o aventura haioasa in care am reusit sa raman cu buza umflata afara din masina, cu cheia incuiata inauntru, motorul pe contact si stergatoarele mergand (m-au “depanat” ai mei, care au sosit – inseparabili as usual :xxx – cu cheia de rezerva), laptopul care innebunise pe 11 octombrie si nu mai scotea un sunet (era Mutulica, iar eu Morocanosul) si-a revenit ca prin farmec, adica s-a “depanat” printr-o miscare de scuturare a firimiturilor din tastatura!!!! Sunt atat de fericita, incat l-am dat la maxim si urla “Al vent, la cara al vent, el cor al vent, les mans al vent…” si ii multumesc Artistului ca a pus joculete pe site si ca joculetele alea canta si astfel mi-am putut da seama ca Mutulica vorbeste! >:D<
Azi a fost frumos la ToK; am facut un mic experiment din care am invatat sa ne raportam la lume printr-un alt simt decat vazul si sa vedem cat de mult conteaza o schimbare asa de mica cum e legarea la ochi cand vine vorba de lucruri pe care practic nici nu le observi, gen praguri sau tocul usii! Irina, Miruna, Ana, Carlos (si Ben din galerie), ati fost super!
(Sunt asa de fericita ca laptopul canta!! Acum nu-mi doresc decat sa se un-sparga ecranul de la telefon si sa se dezdoaie ca prin farmec Pisicutza :)))
Am citit o carte extraordinara azi la Diverta (da, citesc carti intregi la Diverta… din motive de pret, dar si pentru ca uneori ma prinde cate o carte si uit sa mai plec si pe urma n-o mai cumpar ca am citit-o :D). Se numeste Vrajitoarea trebuie sa moara (Sheldon Cashdan) si a aparut la editura 3. Ca sa vorbesc ca Gramo, “3 sa mi-o iau si eu!”
Am ramas insa cu o obsesie in urma citirii acestei carti: cum il cheama in romaneste pe Rumpelstiltskin (Rumpelstilzchen), piticul ce rau care toarce lana in aur? [alte obsesii: flanelograful, thanks to Cristiana ;))]
Si-mi raspund! [depanare e cuvantul!] Il cheama Tom Tic Tot. As vrea sa le spun si celor de pe proz.com, dar n-am cont acolo. Madalina, poate le zici tu?
Stiti de buna seama,
Tom Tic Tot ma cheama
canta el singur in padure, nestiind ca servitoarea il aude si astfel stapana afla care-i era adevaratul nume.
De ce sunt piticii rai in povesti? De ce cand eram mica mi-era frica de Tom Tic Tot si de Piticut zis si Cinabru?
Am aflat ca a murit Gheorghe Dinica si imi pare rau. Rau pentru ca n-o sa-l mai pot vedea la teatru (“Take, Ianke si Cadar” a fost minunat!), pentru ca n-o sa mai faca alta “Filantropica”, pentru ca s-a terminat si locul lui ramane gol… in viata si pe scena si cu siguranta in familie. Dumnezeu sa-l odihneasca. Pentru mine e gone too soon.
Invatatoarea mea a fost doamna Tudoran Alexandrina, careia i-am spus patru ani “tovarasa” si pe urma – cu oarece eforturi de adaptare la noua realitate care aducea cu sine un nou vocabular – “doamna”.
Doamna Tudoran ne-a invatat sa scriem, sa cititm, sa socotim, ne-a dat primele notiuni de istorie si geografie si ne-a supravegheat intr-a opta la simularea examenului de admitere la romana, unde ne-a suflat locutiuni substantivale in care aparea cuvantul “inima” :)
Mi-aduc aminte din prima zi de scoala faptul ca am vomitat chiar inainte sa ajung in curtea mare unde se facea “careul” de inceput de an, apoi am stat cuminte in careu, cu mama alaturi, pe urma am intrat in clasa si mama n-a venit cu mine, pentru ca trebuia sa mearga la scoala. Era imbracata intr-o haina verde. In clasa era lume multa, erau prea multe flori, doamna Tudoran parea rea si eu stateam in banca cu inca doua fetite. “Ce sa le fac, doamna? Sunt 42 in clasa, n-am atatea banci”, spunea doamna Tudoran. Peste tot erau insirate cartoane cu literele alfabetului si mici poezii cu fiecare litera. Scria pe undeva si Bine ati venit, la usa se inghesuiau mamici in haine de blana sau pardesiu (dar a mea nu, pentru ca plecase la scoala), pe tabla erau trase linii de dictando si de matematica si nu mi se parea nimic nou, pentru ca oricum crescusem la scoala la Cernica si eram obisnuita cu bancile si cu tabla si cu pixurile si cu caietele si cu catalogul. Stiam deja sa citesc, asa ca nici asta nu era o noutate si nu asteptam nimic de la doamna Tudoran, nici de la cei 12 ani de scoala care aveau sa urmeze, ma gandeam doar “Oare o sa ma imprietenesc cu vreuna din fetitele astea? Care mi-ar placea sa fie prietena mea?”
Din clasele 1-4 imi amintesc serbarea abecedarului, unde am fost litera X in alfabet am locul fix, si toate serbarile unde trebuia sa cantam si sa spunem poezii si sa jucam teatru si unde eu nu aveam niciodata rolul principal pe care mi l-as fi dorit (mi se pare haios ca pe atunci inca nu stiam ca sunt raraita!) si pe domnisoara Catalina, invatatoarea de la A, bufleie si rujata cu rosu aprins. Orele mele preferate erau cele de “Dezvoltarea vorbirii”, cand doamna Tudoran ne citea povesti dintr-o carte care mi se parea magica si pe care am gasit-o si eu mai tarziu la biblioteca si-am devorat-o din scoarta in scoarta.
Aici suntem in clasa a II-a, 1986. Nu e chiar ziua cand ne-a facut pionieri, mie-mi cam iese camasa din pantaloni si cu greu nimerisem sa-mi prind centura aia la fusta, dar e o poza cu toti colegii mei si cu doamna Tudoran :)
Ikea si teatru. Teatru si Ikea.
Draga Cuine,
Imi pare rau ca n-ai venit la teatru, ca n-ai putut sa vii la teatru. Acum, cand scriu, e intuneric si bate din spate lumina chioara lampii celei noi de la Ikea (becul are doar 25 W, trebuie unul mai tare) si in firefox sunt deschise si alte taburi, despre Die kahle Sängerin (regia Alexandru Dabija, Teatrul German de Stat din Timisoara).
Ma gandesc ca ti-ar fi placut, pentru ca mie mi-a placut foarte mult.
Draga Mih,
Imi pare rau ca limba germana te-a respins, sau ti-a fost prea somn ca sa stai pana la sfarsit, cand dialogurile s-au transformat in monologuri, monologurile in Anekdote, anecdotele in fraze-sablon, sabloanele in vorbe, vorbele in vocale si consoane si totul a fost deconstruit pana la ultimul fonem, cam asa ca-n Page d’ecriture:
Mais tous les autres enfants écoutent la musique
et les murs de la classe s’écroulent tranquillement
Et les vitres redeviennent sable
l’encre redevient eau
les pupitres redeviennent arbres
la craie redevient falaise
le porte-plume redevient oiseau
Ma bucur acum ca n-am citit “Cantareata cheala” asa cum imi propusesem si ca m-am dus la teatru tabula rasa, fara alte cunostinte despre Ionesco decat clasica eticheta cu teatrul absurdului si “Tabloul”, vazut asta-vara la festivalul de teatru al liceelor (intr-o montare Alex Nagy pe care o pot invidia linistiti multi regizori cu scoli inalte!)
Mi-a placut scenografia, mi-au placut costumele (mai ales culorile! din randul 17 se vedeau mai mult hainele decat chipurile actorilor de pe scena), mi-au placut jupoanele infoiate si frizurile de manechine. Nu doar cuvintele lor sarisera din Marea carte a cliseelor de limbaj (daca s-o fi scris), ci si hainele si tinuta lor pareau decupate din revistele Femeia ale anilor ‘50, iar mimica si jocul actorilor amintea de niste papusi stricate, marionete de care papusarul a uitat si care continua sa functioneze pana ce li se sfarsesc bateriile, mecanismele se uzeaza si-si pierd orice trasatura umana (sau umanizanta), devenind simple masinarii.
Este evident ca inspiratia pentru aceasta piesa i-a venit lui Ionesco pe cand incerca sa invete engleza, cu deja clasicele dialoguri intre Mr. Smith si Mr. Jones. Acum mi-e destul de clar insa ca si lui Juan Jose Millas inspiratia pentru a scrie “El orden alfabetico” i-a venit prin contact cu “Cantareata cheala” – coincidenta e prea mare. Comparatia e, fireste, in favoarea lui Ionesco, care a scos o opera cu cap si coada (desi se presupune ca trebuie sa mearga in loop, deci capul se cam confunda cu coada!) acolo unde Millas a reusit cu greu sa insaileze o poveste la fel de destramata ca si realitatea (?) pe care o creeaza.
Mi-a placut. Absurdul a devenit mult mai mult parte din viata noastra acum decat era acum 60 de ani, iar de la Seinfeld incoace am invatat sa radem de lucrurile pe care nu le intelegem sau care ne socheaza. Ne recunoastem in personajele incapabile sa iasa din clisee, care au uitat demult sa comunice autentic si reusesc, uneori, sa uite chiar si ca sunt sot si sotie. Ce ciudat! Ce surprinzator! Incredibil! Dormim in acelasi pat? Avem acelasi copil? Ce coincidenta! Dar zau ca nu-mi aduc aminte de nimic.
In timp ce radeam, ma gandeam cate slalomuri fac ca sa nu intru in acest cliseu de viata si cat de nefericita ma simt ca toti (generalizarile in “Cantareata cheala” sunt geniale, iar exceptiile foarte inspirat alese) si-au ocupat pana la varsta asta locul in cliseu si eu nu. Cand eram mica citeam adesea cele patru volume “Engleza fara profesor” (Dan Dutescu, anii 70) ale lui tata tocmai pentru aceste dialoguri creatoare de (i)realitate intre familia Smith si diverse alte personaje episodice. Scurte si simple, erau exact genul de texte pe care mintea mea le putea procesa usor la 7-8 ani si care ma amuzau extraordinar. Sa fie zilele noastre un timp al intoarcerii la acest mod simplist si copilaresc de gandire in propozitii scurte, cu multa actiune si putine idei? Cand ne e tot mai greu sa stim cine suntem, ocupati pana peste cap sa fim cine trebuie sa fim? A, e, i, o, u. B, c, d, f, g, h, j, k, l, m, n, p, r, s, t, v, x, z. Es ist nicht da, es ist hier.
De la Ikea la teatru e doar un pas, pe care Pisicutza il face cu mare maiestrie! Mi-as dori sa-l faca mai des; poate anul asta reusim ceea ce anul trecut doar ne-am propus, la modul neserios: sa mergem mai mult la teatru, sa vedem mai multe spectacole si sa ne bucuram mai mult de atingerea pasarii-lira!
Sauve-moi, joue avec moi, oiseau!
P.S. Fireste ca voi merge la Paris sa vad La cantatrice chauve la Theatre de la Huchette :-) Se joaca neintrerupt din 1957 si a ajuns la 16300 de reprezentatii! Asta zic si eu bucla si absurd.
A inceput sa se cam termine vacanta de 5 zile + 2 weekenduri si abia ma obisnuisem cu ea :))
Fireste ca lista de to-do sta muerta de risa pe birou, dar am reusit sa fac multe lucruri pe care NU mi le-am propus, intre care:
Si tot asa. Maine ma duc la Ikea, ca sa-mi aduc aminte in ce zona ma voi invarti de luni. Scoala Americana s-a inchis partial, dar sper ca la noi sa nu fie probleme. Si da Doamne sa nu ne oblige sa purtam masca! I find people who wear flu masks on the street/ in stores pretty scary :-S
In alta ordine de idei, imi place ca a venit Craciunul in hypermarketuri!!
E momentul sa fac putina reclama gratuita: imi place ING Bank!
Azi m-am inscris la un concurs de personalizat carduri. Sper sa castig marele premiu si sa apara carduri cu poza facuta de mine ;)) Nici mai mult nici mai putin.
Si mi-a placut mesajul pe care l-am primit la sfarsit:
Recuperez posturi de pe yahoo 360, care s-a inchis.
Bucuresti. Caldura mare, monser. Aer conditionat, apa plata si cirese.
Si amintiri.
Poeziile pe care ma puneau sa le invat in copilarie, Mama lui Stefan cel Mare si Visul Maicii Domnului. Repetabila povara si Mistretul cu colti de argint. Si poeziile lui tata, despre care multa vreme am crezut ca-s scrise de Adrian Paunescu!! Azi am in cap:
“pe o mare de-ntuneric cu sclipiri de ani-lumina
navighez in spatiul cosmic pe-o corabie de tina
navighez sub steagul mortii pe cel mai inalt catarg
vreau sa depasesc lumina si al lumii vechi standard
… si pe velele de tina scrisa e cu ape lucii
o inscriptie senina despre vise si iluzii
“visam sa ating o stea cu o lume fara moarte
fara vis si-nchinaciune
fara zi
si fara noapte
Dar priviti nemarginirea de lumina si de moarte!
Cate vieti trebui-mi-vor pan’ la steaua fara moarte?”
Moartea vazuta la 5-6 ani pe peretii caselor din Cetate de Dolj, satul natal al lui mamaie si tata. Ce mult ma speriau fundele negre (cu sau fara poza raposatului alaturi) care se pun pe case in Oltenia in semn de doliu! Unele raman acolo si cate 20 -30 de ani, cum e cazul fundei lui Mirel, varul lui tata care s-a inecat la 18 ani. Mamaie nu mi-a dat voie niciodata sa ma uit in fantana; “n-ai voie”, zicea, “cine e nascut in februarie n-are voie sa se uite in fantana!”. Nu m-am intrebat decat foarte tarziu cum de tata, nascut si el in februarie, nu avea nici o problema sa se uite sau sa scoata apa.
Acest Mirel care a murit cu multi ani inainte sa ma nasc mi-a bantuit multa vreme imaginatia. Poza lui de pe casa era prea sus ca s-o pot vedea bine cand eram mica si prea stearsa ca sa se mai poata distinge bine chipul atunci cand am mai crescut. Funda devenise gri, decolorata de soare si de ploi.
Mamaie a avut o sora: maica Lena, pe care mi-o amintesc vag ca pe o batrana mititica pe care o auzeam uneori strigandu-ma printre ulucile gardului ca sa-mi dea smochine. Maica Lena a avut multi copii, poate 10, poate 12, unii morti de timpuriu, altii inca in viata, certandu-se neincetat pentru casa parinteasca sau vreun hectar de pamant la marginea satului. Georgea lu’ Brânzan era fiica ei la care trageam cu mamaie cand mergeam in vizita. Fitzu e mama lui Mirel. Vastela e icoana familiei, pentru ca era cea mai frumoasa dintre fete si a murit foarte tanara. Dintre baieti nu mi-l amintesc decat pe Nelus, pe care il stiu din povestile cu cearta pentru pamant.
E o lume cu care am avut contact tangential, in copilarie si spre adolescenta, cand inca mai puteam fi obligata sa merg la tara. E o lume despre care mamaie nu obosea sa povesteasca, iar eu, colega ei de camera vreme de 10-12 ani, i-am fost de multe ori singurul ascultator.
Cand a murit mi-a parut rau ca n-am notat uneori franturi din ceea ce-mi zicea, ca n-am fost mai atenta, ca n-am ascultat cu amandoua urechile in loc sa dau frau liber plictiselii, pentru ca mi s-a parut – brusc – ca o data cu ea am pierdut legatura cu aceasta lume total. N-am tinut in mod deosebit la oamenii astia, pe multi prea putin am apucat sa-i cunosc, casele cu funde negre ma ingrozeau, iar satul mi se parea mereu murdar si intepenit intr-o viata trista si rudimentara. Dar au fost parte din imaginatia mea de copil si poate au contribuit intr-un fel insesizabil la ceea ce sunt azi.
Intr-o seara cand mamaie avea chef de vorba iar eu voiam sa fiu lasata in pace sa-mi scriu “memoriile”, am notat la spatele caietului cateva nume: Florea (strabunicul), Stefana (strabunica moarta la scurt timp dupa ce s-a nascut mamaie), Nastasia (stra-strabunica oarba pronuntata Nastasâia), Minodora/ Minadora (“mama de-al doilea” care a crescut-o pe mamaie cu o mare asprime maritand-o la 16 ani). Urmau apoi chestii care mi se parusera haioase, cum ar fi o familie despre care se stia ca “sunt ai de arsera pisica-n cuptor” si orbi fiind amandoi nu si-au dat seama decat prea tarziu, cand casa s-a umplut de un miros insuportabil.
Smilla pe Twitter
Cine comenteaza?