Brinjal

Zilele trecute la restaurantul Cafe Noir (care seamana cu Bistro Ateneu din Bucuresti, daca mai exista) pe tablita era afisat meniul zilei: somon cu orez salbatic, mozarella cu vinete, supa-crema de praz etc.

In limba engleza indiana, la vanata sa spune “brinjal”, care e cuvantul din hindi. Pe tablita scria insa “Mozarella aubergine”, ca doar de-aia eram high class. Am cerut detalii, neputand sa ma decid intre somon si mozarella:

- How is the salmon prepared?

- In the oven, madam, with rice and vegetables.

- And what is mozarella and aubergine?

- It’s like brinjal with cheese.

Ca e vanata cu branza intelesesem si eu, dar cum sta vanata, cum se prepara branza, habar nu avea. Era foarte mandru ca stie sa traduca aubergine cu brinjal, asa ca mi-am amintit si eu de bancul cu Ion, Gheo si Sanepidul.

Cica Ion si Gheo sunt amandoi ciobani la stana, dar ciobani din zilele noastre, care comunica prin telefonul celular. Intr-o buna zi, Ion se pomeneste cu o inspectie neanuntata de la Sanepid. Hai sa vedem saivanul, cum mananca oile, unde dorm, acum hai sa vedem casa, unde stai matale etc.

Trece Ion inspectia cu bine, inspectorul sanitar se suie in masina sa-l viziteze si pe Gheo, asa ca Ion repede ii da un telefon sa-l anunte.

[puneti accentul ardelenesc de la voi]

- Alo, ma Gheo, ma o fo Sanepidu’ la mine la stana, ma si amu vine domn’ inspector la tine!

- No, ce vor astia ma?

- Ma, o vrut sa vada unde dorm oile, cum stau eu in casa, pe urma mi-o controlat de paduchi si mi-o cerut sa ma dezbrac sa-mi controleze penisul.

- Ce sa-ti controleze?

- Penisul, ma.

- Ce-i aia penis, fratica?

- Pai nici io n-am stiut, ma, i-am cerut la domnu’ sa-mi arate.

- Si ce e?

- Apoi din ce-am vazut la ‘mnealui, e asa ceva cam ca juma’ de p * la.

Ei, ziceti si voi de unde pana unde mi-am adus eu aminte de bancul asta pornind de la aubergine si brinjal? :D

Vecinul meu s-a apucat de cursuri de chitara

Vine sarguincios acasa si exerseaza in fiecare seara cate o ora si ceva. Uneori se aude bine, alteori nu, dar intotdeauna se aude TARE.

E vara, 42 de grade, cald incontinuu, toate geamurile deschise mereu, copiii tipa si alearga afara pana la puterea noptii, vecinul canta sarguincios la chitara, reia, da amplificatorul mai tare, reia, da mai incet, reia, copiii tipa.

Sirena fabricii de lapte suna la 5 dimineata, la 1, la 5, la 7 so 10 seara, lung, prelung, sunetul care-mi da desteptarea sau culcarea, dupa caz.

De sub fereastra mea s-au taiat toti eucaliptii. Erau multi, o padure. M-am speriat. Daca se pune de o constructie? Stiu eu ce inseamna constructia: praf, zgomot, taraboi nestins luni si ani de zile. Dar nu. Am aflat ca eucaliptii sunt copaci care cresc foarte repede, pana la 10 metri pe an, de aceea se taie anual. Un coleg mi-a aratat, spre linistire, o padure aflata langa scoala, unde anul trecut s-au taiat toti copacii. N-ai fi zis. Dar pana cresc la loc e chelie sub geamul meu si fabrica de lapte se vede in toata splendoarea.

Eucalipti sub balcon - ian 2014

Eucalipti sub balcon – ian 2014

Vedere spre fabrica de lapte - martie 2014

Vedere spre fabrica de lapte – martie 2014

Acum ca s-a facut aprilie si e aproape mai, adica aproape iunie, adica aproape momentul sa plec in vacanta, stau cu gandul la zborul cu Lufthansa in care am doar O ORA in Frankfurt sa cobor din avionul de Bangalore si sa sar in cel de Bucuresti. Din fericire stiu aeroportul si trag speranta ca portile vor fi alaturate. Dar daca nu sunt? Daca valiza mea se duce la Bucuresti si eu raman sa vizitez Frankfurtul pe 15 iunie? Vom vedea, voi alerga, vom invinge.

Deocamdata e doar aprilie, adica aproape mai (sedinta cu parintii vineri, deadline pt newsletterele de la primara marti, workshop de joi pana sambata, expozitia de proiecte a clasei a 10-a joia urmatoare, liber de 1 mai), vecinul s-a apucat sa invete sa cante la chitara electrica, sunt 42 de grade, ventilatorul isi face treaba neobosit, iar eu devorez episod dupa episod din Suits.

Unghiile si batistuta

Hai sa va spun cum e la manichiura in India, ca acum pot sa generalizez, avand in vedere ca am trecut prin experiente identice in Nord si Sud, in state diferite, care vorbesc limbi diferite.

In Bangalore saloanele de frumusete (le zicem “parlours”, desi americanii se mai scapa cu “salon”) angajeaza in proportii egale barbati si femei, aproape exclusiv originari din statele Indiei de Nord-Est (“cele sapte state-surori“: Assam, Meghalaya, Arunachal Pradesh, Manipur, Mizoram, Nagaland si Tripura), unde oamenii vorbesc o limba apropiata de chineza si au ochii alungiti specifici majoritatii natiilor asiatice. Cand am ajuns in India habar nu aveam de existenta acestor state, asa ca o vreme am trait cu ideea ca in toate coafoarele lucreaza tailandezi, datorita trasaturilor fetei, dar si limbii care suna mai mult a ciripit de pasarele, la fel ca limba tailandeza. Intr-o zi insa misterul s-a risipit, desi nu mai stiu daca s-a intamplat atunci cand am intrebat o angajata care vorbea putina engleza de unde este, sau atunci cand Fanny mi-a spus ca pleaca in vacanta in nord-est, unde e foarte frumos, desi e saracie mare, iar eu am intrebat ce e nord-estul si ea mi-a zis: “Le stii pe fetele alea de la coafor? Sunt toate din Assam.”
Apropo, ceaiul Darjeeling vine tot din Assam, iar in Meghalaya sunt cele mai misto poduri naturale (video). Planuiesc sa ajung si eu acolo anul viitor.

 

Revenind la unghii. In Bangalore in saloane lucreaza si baieti si fete (au toti pana in 25 de ani si nici unul n-are peste 40 de kile), dar rolurile sunt impartite. Baietii de obicei tund, fetele se ocupa de treburile femeiesti: epilat, manichiura, pedichiura, sprancene. Exista saloane unisex, dar si mixte. Eu rad mereu cand vad firma salonului care tocmai s-a deschis pe un colt in apropiere de casa mea: UNI SEX SALON.

In majoritatea locurilor te poti duce oricand, fara programare. Femeile indiene se ingrijesc intr-o proportie destul de mica, asa ca in majoritatea timpului “tailandezele” someaza, asezate pe scaunelele lor, ascultand muzica de la Bollywood. Saloanele sunt pe modelul spa, in cea mai mare parte, fara geamuri la strada, cu lumina difuza si muzica de relaxare atunci cand isi aduc aminte.

In India de Nord, angajatele sunt localnice si saloanele sunt adesea camarute inghesuite la parterul caselor. Acolo segregarea e inca completa, asadar nu exista decat saloane unisex. Pe usa scrie mare: No Men Allowed Inside si, evident, geamurile sunt acoperite cu perdele groase.Fiecare angajata face de toate, nu am observat sa existe vreo specializare. Specialitatea lor e ca toate trag de tine in acelasi timp: una te epileaza pe maini, alta pe picioare, a treia iti taie parul, a patra ti-aduce ceai. Un astfel de rasfat n-ai sa vezi in Bucuresti, unde lucrurile se desfasoara de obicei secvential. Manichiura si pedichiura se fac in 99% din cazuri concomitent, dupa urmatorul procedeu:

  • unghiile se taie si se pilesc neindemanatic (pana nu te inteapa de vreo trei ori cu pila, nu se lasa)
  • apoi se pune pe unghii un exfoliant si se baga la inmuiat
  • dupa ce s-au inmuiat, cu mare grija, se curata exfoliantul de pe unghii cu un instrument de metal [senzatia cand ti se rascaie in acelasi timp unghiile de la maini si de la picioare e priceless]
  • apoi mainile/ picioarele se spala cu o perie cu sapun si se sterg
  • intra in actiune un taietor de cuticule, cu care se mangaie gingas anumite locuri unde pielea e descuamata, dar nu se taie nicio cuticula, pe motiv ca: “Pain will be there.” Aici eu de obicei preiau controlul situatiei si-mi imping si tai propriile cuticule spre exemplu. In unele saloane merge, in altele nu am parte decat de priviri terifiate, de parca brusc as fi inceput sa-mi tai o mana sau un picior.
  • dupa ce s-au mangaiat cuticulele la toate cele 20 de degete, apare surpriza serii: masajul!! Prima data mi s-a parut interesant, chiar placut. A doua oara mi s-a parut ca prea se lalaie. A treia oara le-am cerut sa sara peste masaj, dar mi-au zis ca e cu neputinta. De atunci stau docila, mai ales ca demult nu ma mai ia prin surprindere.
  • masajul este ayurvedic si incepe din palma pana la umar. In functie de cine-l face, poate fi chiar placut. Dureaza intre 5 si 10 minute de fiecare brat/ picior si de obicei, cum va ziceam, e concomitent, asa ca nu mai stii cine trage de tine din ce parte. Bratul/ piciorul se acopera cu o cantitate imensa de crema si masajul dureaza pana ce toata crema e absorbita in piele.
  • apoi apare o tava cu prosoape calde, ude, cu care se sterg bratele/ picioarele si eu mereu ma gandesc ca ma spala ca pe mort. Ce sa stie taranul ce e sofranul ayurvedic.
  • dupa care apare un cosulet cu cele mai urate oje sidefate de pe pamant si mi se spune sa aleg, moment in care eu scot din geanta oja cu care am venit de acasa si ele striga: “Bahut accha!” (Ce frumoasa e!)
  • eu ma uit intristata la unghii: pilite cum s-a nimerit, cuticule taiate cum mi le-as taia si eu acasa, oftez, mai cer o pila, un taietor, evidentiez un defect, solicit o reparatie, dar, in ciuda bunavointei fetelor, pur si simplu habar n-au care e conceptul meu de unghie frumoasa. Urmeaza aplicarea ojei, apoi instantaneu se da drumul la ventilator pe viteza maxima ca sa se usuce oja.
  • apoi plata (400 manichiura, 500 de rupii pedichiura; in Nord, fireste, vorbim de 150 si 200) si plecarea.

Plec acasa melancolica si ma intreb, ca totdeauna, de ce naiba mai dau banii pe manichiura daca nu sunt niciodata multumita. Raspunsul e ca nu am indemanarea necesara ca sa mi-o fac singura. Si nu pot sa ma plang de servicii: fetele sunt simpatice, nu vorbesc deloc (fiindca nu ne stim limba), se pricep la masaj de minune, dar habar n-au sa faca unghii cum stiu eu din Romania. Pana la urma de ce ar fi necesar sa ne facem unghiile la fel pe continente diferite?

De ce iubim matematica

De curand am participat la conferinta pentru profesorii IB din regiunea Asia Pacific, unde l-am ascultat vorbind (printre altii) pe matematicianul englez Marcus du Sautoy.

Va transcriu/ traduc notitele mele:

  • scoala se imparte in materii utile si materii inutile, iar din cele utile mate e primul loc. Nu e de mirare ca elevilor nu le place; s-a pierdut pasiunea, nimeni nu mai stie “de ce” invatam matematica cu orice pret la toate varstele, ca apoi sa nu mai folosim neam de neamul nostru o ecuatie diferentiala.
  • Hai sa uitam de utilitate! Am ramas blocati in paradigma utilitatii si o aplicam uneori eronat si altor domenii.
  • Ce-ar fi daca… am lega matematica de istorie? (povesti cu matematicieni, anyone?) / de religie / de revolutia tehnologica bazata pe numerele 0 si 1 (da’ de fapt zero e numar?)/ de teatru?
  • Sistemele GPS traduc geografia intr-un sistem de coordonate (= numere!) si descriu astfel forme geometrice in forma numerica
  • Geometria sta la baza constructiilor, a arhitecturii, a pavajelor de pe strada (de ce pavelele au doar anumite forme geometrice?), a unghiurilor la care se imbina obiectele (pe http://www.mathsinthecity.com utilizatorii descopera principiile matematice din spatele lumii vazute, cu alte cuvinte arata ca matematica e in lume, nu (doar) in carti)
  • Pornind de la Corpus Hypercubus al lui Dali, ce-ar fi sa vorbim de a patra dimensiune? Un cub tridimensional se poate desfasura sub forma unui navod, a unei retele. Cum s-ar desfasura un cub in patru dimensiuni? Ce legatura are asta cu universul?
Dali_Crucifixion_hypercube

Salvador Dali – Corpus Hypercubus

  • Ce forma are universul? E finit sau infinit? Stiinta arata ca este finit, dar nemarginit.
  • Un profesor de mate bun trebuie sa-ti arate cate lucruri ne sunt inca necunoscute! E o greseala sa predai matematica drept stiinta exacta in sensul de finita, totul s-a descoperit, acum doar aplicam. Ea este exacta in sensul ca ceea ce se demonstreaza devine adevarat si nu mai poate fi contrazis ulterior.
  • Atomii aritmeticii sunt numerele prime. Din ele se compun toate celelalte numere. 1, 3, 5, 7 … un sir infinit (demonstrat de Euclid in anul 300 i.e.n, niciodata contrazis ulterior). Exista premii uriase acordate celor care gasesc “ultimul” numar prim. Cele mai mari numere prime cunoscute azi sunt numerele Mersenne, 17 milioane de cifre. Dar cum se formeaza numerele prime? Nimeni nu a reusit sa afle care e modelul dupa care se organizeaza. Dar se stie ca in SUA traieste o specie de cicada al carei ciclu de viata se socoteste in numere prime: 13 ani, 17 ani sta ascunsa in pamant, apoi iese si canta asurzitor vreme de 6 luni. De unde stie cicada sa stea fix 17 ani sub pamant? De ce numar prim si nu 16 sau 18, sau 20? In ipoteza ca aceasta cicada ar avea un dusman de moarte, singurul ciclu de viata care o fereste de acest dusman este ciclul socotit in numere prime.
  • Numerele prime au fost folosite in muzica pentru a crea disonanta > exemplul dat este Olivier Messiaen cu al sau Cvartet pentru sfarsitul lumii, o piesa care reflecta confuzia de dupa Al Doilea Razboi. Melodia se repeta la fiecare 17 note.
  • Matematica urmareste modele (“patterns”); este o activitate umana, creata de om. Ca orice activitate umana, implica riscuri; numerele negative, radacinile patrate au constituit la vremea lor revolutii pentru care oamenii si-au pierdut somnul, uneori demnitatea, alteori au fost luati in ras etc. >> matematica e o treaba primejdioasa! nu te joci cu ea!
  • intr-un secol dominat de calculator, de ce elevii nu invata modul esential in care matematica sta la baza informaticii? Calculatoarele sunt folosite pentru a usura calculele matematice, dar cat stiu elevii despre cum calculeaza un calculator?
  • Incheie prin a indemna profesorii sa fie deschisi spre nou, curiosi, capabili sa trezeasca curiozitatea elevilor si sa faca legaturi cat mai ample intre materii: matematica, la fel ca si stiinta, arta, tehnologia sunt moduri de a cunoaste si prin asta sunt infinite si deschise. Copiii care invata la scoala despre ele trebuie sa le vada ca pe domenii/ mistere de explorat si nu ca pe obiecte finite la care ei nu mai au ce contributie sa-si aduca.

Marcus du Sautoy poate fi ascultat la BBC: A Brief History of Mathematics.

Nici asa, nici altminteri*

* vorba sectiunii din Dilema veche

Duminica acasa, cumparaturi in Sahakar Nagar, mult facebook si gatit. Am facut saleuri pentru a inaugura cuptorul, apoi pakora si friptura de pui. Imi place momentul cand faina, untul si cascavalul se transforma in coca. Chimie. Alchimie.

Am vorbit cu prietenii pe skype, am scris mailuri, am jucat Angry Birds, am calcat. Corectez 2-3 lucrari, traduc cateva pagini, suna sirena si vine ora de culcare.

Imi plac zilele cand imi incarc bateria.

Si uneori mi se pare ca sunt incompetenta si n-am curaj, alteori ca n-am viziune de ansamblu sau gandire strategica; si alteori ma intreb ce caut aici, de ce stau la capatul lumii singura, dar uneori, cu indieni, americani, chinezi, neo-zeelendezi din Africa de Sud, o frantuzoaica si un evreu care striga in cor „Noroc!” (invatati de mine), mi se pare ca inteleg ca nu exista raspuns la toate intrebarile, ca mergem si ne bucuram de drum.

Mi-e dor de Bucuresti si de oamenii de acolo. Mi se pare ca o data nascut si crescut la Bangalore esti format sa-ti placa genul asta de oras; indiferent cat ai calatori.

Ma gandesc cu melancolie ca poate nu voi mai avea niciodata duminici in care sa merg cu Stela la film in Bucuresti.

Cel mai bine ma simt cand conduc. Poate pentru ca-mi da – in mod necesar – senzatia ca sunt concentrata pe un singur lucru si ca-l fac bine. Poate ca sunt imprastiata, destructurata.

Spectacol de marionete la scoala, assembly si drum cu masina in oras, cu niste colege. MG Road, Commercial Street, galagie, culori. Vorbe multe. Lume multa. Probabil ca m-am salbaticit. E minunat sa fie lume, dar e minunata si pacea mea.

Si pe urma:

-          Cati ani ai?
-          35.
-          Esti o muiere atipica. Nu esti maritata, n-ai copii si nici nu pare sa-ti pese.
-          Se vede pe fata mea?
-          Eu sunt insurat de 30 de ani. Nu am copii din proprie optiune. Tu vrei copii?
-          Da. Nu umblu cu limba scoasa dupa ei, dar daca se va intampla…
-          Esti foarte normala.
-          Tu vorbesti!
-          Mie mi se pare ca inainte sa fiu director de scoala sunt o persoana.
-          Stii bine ca gandim la fel in privinta asta.

Traducere din Hinglish:

Covers = pungi de plastic (Madam, cover you want?) Se mai numesc si carry bags.

Cum = orice e in combinatie cu altceva (Meeting cum workshop, dispensary cum pharmacy)

Pachet de la Olga cu mii de rupii in forma de salam, carnati, bacon si cascaval afumat. Ca la foametea din timpul razboiului, aceste produse au o valoare uriasa din pricina ca sunt inaccesibile. Au si o cantitate uriasa de chimicale, ca sa poata veni atata spatio-timp fara sa se strice. Dar ignoram.

Mi-e dor de Bucuresti, sfasietor. Stela mi-a povestit ceva la telefon si din poveste am sorbit locurile: Piata Amzei, cartierul de stradute de la Sf Vineri. Poate nu-s facuta sa fiu internationala.

Privind la pozele pe care le-am făcut azi, în afară de obsesia pt uși albastre, am o înclinare spre ceea ce e vechi, dărăpănat, murdar. Parcă încerc să confirm clișeele, pozez vaci, case dărâmate, mizerie. Dacă sunt mai proastă decât cred, dacă nu sunt creativă, deschisă la minte, frumoasă înăuntru, dacă sunt o prefăcută?

Iar cu îndoielile, iar cu gândurile astea, tot astea? Private self consciousness sucks, dar e inevitabila când petreci mult timp singur. Trebuie să pun mâna să mai citesc, altfel rumeg la nesfârșit aceleași gânduri răsuflate.

Nu vreau să schimb pe nimeni, nici pe mine. Mă las schimbată, e o diferență.

Și mi-amintesc acum cine sunt, de ce am venit aici, mi-amintesc puterea și bucuria, mi-amintesc încrederea că sunt, indiferent cum stau lucrurile în jur… mi-amintesc unde-mi am centrul.

Dupa un an

Ei, dragii babei, poate va intrebati ce s-a ales de Shoaib si de Aksa, ca doar si la nunta lor am fost si tot la Mussoorie, pe mandre carari de munte. Sau ati uitat povestea? Cititi intai povestea nuntii lor, apoi am sa va spun ce-au mai facut ei in ultimul an.

Dupa nunta, cum e traditia, Aksa (zisa acum Neha, fiindca se pare ca Aksa e doar numele ei din acte, nu si cum i se spune acasa), deci Neha a venit sa locuiasca in casa socrilor. O casa aglomerata dealtfel, caci stau acolo cei doi parinti si trei copii adulti (18, 20 si 22 de ani) in trei camere. Din fericire, Papa a mostenit o casa ceva mai la deal (2 minute de casa parinteasca) si, bucuros, le-a daruit-o mirilor. Asa un lux sa stiti ca n-au multe familii indiene; de obicei se muta cu socrii si gata povestea.

Shoaib si Neha au aflat curand ca in noua lor casa nimic nu se facea de la sine (amintiti-va ca, desi acesti tineri au 25 de ani fiecare, n-au stat niciodata departe de parinti). Dupa ce mama a facut o vreme naveta intre cele doua case, tinand, practic, doua gospodarii, a venit si ziua cand nu s-a mai putut ridica din pat, iar doctorul chemat sa-i ia tensiunea a internat-o pe data in spital.

Ramasi singurei, Neha, sotul si cumnatii, dar si tata-socrul croitor, s-au descurcat cu omlete si au inaltat rugaciuni fierbinti sa se faca mama bine, ca s-o poata exploata in continuare.

Cam asa stau lucrurile si acum, complicate de faptul ca Neha e insarcinata in opt luni, deci necesita si mai multa atentie.

Mama cea trista si imbatranita inainte de vreme ii tine pe toti, Attiya (sora de 22 de ani) le face curat si le spala rufele, iar fratii mai mici alearga ca intotdeauna pe scuterele lor dupa cumparaturi.

Dupa ce a fost o vreme somer, Shoaib si-a gasit un post la primaria din sat, prost platit, dar caldut foc, fiindca nu face mai nimic si primeste 30 000 de rupii (aprox. 1500 lei). Neha isi petrece zilele pe pat, cufundata in rugaciune. Conform traditiei, ar trebui sa se intoarca la parintii ei pana dupa nasterea copilului, dar maica-sa i-a pus in vedere ca n-are nevoie de bebelusi oracaitori prin casa; sa stea la soacra-sa, ca de-aia s-a maritat. Respinsa de propria familie, prea mandra ca sa se apropie de familia cea noua, sta intr-un cocon din care iese doar ca sa porunceasca: mi-e sete, mi-e foame, vreau haine noi, nu mai am pantofi. Barbatul ei, care nu da niciun ban in casa, ii raspunde: cere-i lui Papa, eu n-am bani.

Povestea oualor mi-au spus-o toti, pe rand: intr-o zi, minune! – Shoaib a venit acasa cu o plasuta cu zece oua. Le-a pus pe masa in bucatarie. “Puiul mamei, a oftat mama, uite ca aduce si el ceva in casa, ce poate si el.” Asa ca le-a pregatit la cina un curry cu cartofi si ou. Au mancat toti, s-au lins pe degete (la propriu, fiindca v-am zis ca mananca cu mana, sezand turceste pe pat), apoi s-au culcat. In dimineata urmatoare, sa te tii!

- Unde-s ouale? De ce lipsesc cinci oua? urla Neha ca din gura de sarpe. Barbatu-meu n-a luat oua pentru voi, nehalitilor. Sunt ouale noastre.

- Maica, dar n-ati mancat cu noi aseara? Si cine va gateste, nu eu? se mira mama, in vreme ce-si reprima, vitejeste, lacrimile care stateau sa curga.

Attiya si-a scos bani din pusculita si a cumparat cinci oua. I-a intins Nehai plasuta. Sa va bucurati de ouale voastre. Dar azi nu mancati cu noi decat daca va gatiti. Iar daca ouale sunt ale voastre, uleiul si sarea si cartofii sunt ai nostri!

Neha a plecat acasa, de unde n-a coborat la pranz, nici la cina.

- Ce-or manca ei acolo, se intreba mama. Si biata fata e gravida.

Dupa cina, s-a dus cu sufertasul la ei. Mancau pizza, comandata de la Domino’s.

- Lasati prostiile astea si mancati ceva bun, de acasa, s-a suparat mama, dar in sinea ei era trista ca are un copil care poate sa manance pizza (considerata o delicatesa care se savureaza doar la ocazii, caci pentru ei e foarte scumpa) fara sa imparta si cu fratii lui.

Am gresit undeva in educatia acestui copil, i-a soptit o voce. Lasa, bine ca se descurca si nu moare de foame. Iar cu voce tare a spus:

- Veniti, mama, cu ouale alea, ca va fac eu o mancare cu ele, numai pentru voi.

Neha urmeaza sa nasca la sfarsitul lui martie.

- Of, stai sa se nasca nepotul si vin si eu sa ma odihnesc la Bangalore, ofteaza mama.

Dar stie si ea ca e doar un vis, caci un copil nu creste intr-o zi si tuturor le e clar ca, desi Neha il naste, cea care-l va creste – alaturi de ceilalti 7 copii mari – va fi tot mama.

E unul care canta mai dulce decat mine

Si arribeu (Lluís Llach)

Si arribeu en la vida
més lluny d’on pugui arribar,
moriré molt gelós
del que m’hàgiu avançat,
que no em sabré resignar
a no ser el millor vianant,
l’atleta més fornit
i el més frondós amant.

I no em vulgueu consolar,
només digueu-me, si de cas,
tot allò que hàgiu vist
i jo no podré mirar:
la fondària dels rius
que els meus peus no mullaran,
la fragància del cos
que no podré estimar,
la immensitat d’un cel
en el qual mai no he volat,
les espurnes d’un foc
que no m’hauran cremat,
les barques que a la mar
no podré amarinar.
No em doneu consol,
no em sabré consolar.

I perquè sé que vosaltres
anireu més lluny que jo,
estic gelós i content,
molt gelós i content
de la sort que heu tingut,
de la sort que tindreu,
que tanmateix sé que mai
no he estat fornit atleta,
ni tan sols digne amant,
només un vianant.

 

Dacă ajungeți

Dacă ajungeți în viață
Mai departe decât pot ajunge eu
O să mor gelos
că mi-ați luat-o înainte
și n-o să mă pot obișnui cu ideea
că nu sunt cel dintâi trecător
atletul cel mai dotat
amantul cel mai focos.
Nu vă străduiți să mă consolați
Spuneți-mi doar
Tot ce-ați văzut
Și eu n-am să pot vedea:
Albia râurilor
În care n-am să-mi înmoi picioarele,
Parfumul trupului
Pe care n-am să-l pot iubi,
Imensitatea unui cer
Spre care n-am zburat nicicând,
Cenușa unui foc
Care nu m-a ars,
Vapoarele pe care
Nu știu să le cârmesc în largul mării,
Nu-mi oferiți alinare,
Nu mă puteți consola.
Și fiindcă știu că voi
O să ajungeți mai departe ca mine,
Sunt gelos și mulțumit,
Foarte gelos și mulțumit,
De norocul pe care l-ați avut,
De șansa pe care o veți avea,
Fiindcă eu știu că niciodată
n-am fost un atlet dotat,
nici măcar un amant cumsecade
ci doar un trecător.

Primavara din cap

magnolie
copac
sau floare
planta
trecatoare
doarme
sau traieste
unsprezece luni pe an
doarme
sau traieste
in coaja ei cu proprietati medicinale
doarme
traieste
neobservata
si-apoi
pentru scurta
foarte scurta vreme
deschide ochii si te priveste drept in fata

te clatini
buimacit
si recunoscator
ca te-a vazut
ca ai vazut-o

ca ai vazut o

magnoliespring-magnoliaFoto

Nunta indiana

La Mussoorie e zăpadă.

Nunta lui Nitin cu Tanvi a decurs în parametrii cunoscuți: lume grămadă, haine colorate, sandale cu șosete de lână, șaluri în loc de geci, jerseuri asortate la ținută, bijuterii opulente, prost gust la superlativ.

Nitin are aproape 30 de ani, Tanvi vreo 27. Tatal lui Nitin e primar in sat, mama lui e prima doamna si mana de fier. Nitin a lucrat o vreme la o banca in Pune. E absolvent de Finante-Banci si a facut si un MBA. Timp de cinci ani a avut si o prietena, dar cand a venit vorba de insuratoare, mama a pus piciorul in prag si prietena a disparut. Continue reading ‘Nunta indiana’

Fabindia

Exista magazine de haine si exista Fabindia. Olga ar fi de acord cu mine. Fabindia e India pe gustul turistilor – nici prea-prea, nici foarte-foarte si totul ales cu grija sa fie de buna calitate. Preturile sunt enorme, de vreo cinci ori mai mari decat in orice magazin de cartier, unde iei o kurta (rochie pt ochii nostri) cu 100 de rupii. Fabindia vinde mobila din lemn natural, dulceturi si fainuri organice, produse cosmetice netestate pe animale, abajururi de lampa desenate de artisti indieni, sari-uri si perdele cu modele unicat. E un fel de Ikea mea departe de Ikea, pentru ca e mereu la fel si mereu altfel, frumoasa, linistitoare, diferita de toata India, dar complet indiana. E un magazin unde ma duc doar ca sa ma bucur ca exista si de unde, evident, plec mereu cu ceva. Ultima data am plecat cu mobila de balcon de cateva mii de rupii si ma bucur in fiecare zi cand deschid ochii si vad scaunele si masa pe care – din motive de vecini dubiosi si curiosi – le-am asezat in balconul de la dormitor.

P1000327

M-am intrebat ce face ca Fabindia sa fie asa de placuta si mi-au venit in minte cateva idei:

  • ambianta – lumina naturala ziua si potrivit de alba noaptea, nu orbitoare. Rafturile – ele insele aflate la vanzare si cu un design interesant. Muzica – nu deranjeaza deloc; de fapt nici nu stiu daca au muzica.
  • oamenii – nu se tine nimeni dupa tine prin magazin (asa cum se intampla in 99% din locuri), dar sunt pe faza cand ai nevoie de ei.
  • originalitatea produselor si calitatea lor impecabila.

Poate va intrebati daca m-a platit Fabindia sa scriu acest post. Evident ca nu, fiindca nu are filiala in Romania. Dar inchipuiti-va un Fabromania – un loc unde produsele romanesti de calitate se aseaza intr-o ambianta placuta si se vand la preturi de zece ori mai mari decat pretul de productie unor turisti fraieri care cauta in haosul romanesc ordinea de acasa. Nu stiu de ce, dar daca se va deschide acest magazin n-as vrea sa fie pe Calea Victoriei. Mai degraba in Cotroceni.

Dupa un an si jumatate in Bangalore am ajuns sa cunosc orasul si chiar sa-l privesc ca pe un oras, desi nu este. Daca ma las de scoala, pot sa ma fac taximetrista si aici; simtul orientarii nu m-a parasit, desi am inca momente cand umblu, vajnica, pe contrasens, fir-ar ea sa fie de circulatie invers!! Dar ma oboseste lumea multa, viermuiala, praful (desi Bangalore nu e la mare, strazile lui sunt pline de nisip ca-n Vama), motocicletele, animalele, zgomotul neincetat. Si-atunci caut un loc unde sa ma odihnesc, fara sa fie nevoie pentru asta sa iau avionul. Uneori, acest loc e Fabindia.

Daca ajungeti in India, nu-l ratati.

*

India este piata de desfacere pentru majoritatea brandurilor vestice, pe care le-a reinventat cu succes. McDonald’s ofera McPaneer si McSpicy Chicken; KFC are o gramada de feluri de orez, paneer si Veg Zinger; magazinele de haine au departamente de “Western clothes” si “Indian clothes”; la Starbucks cafeaua se face lunga, dupa ureche, asa cum se face totul la ei, ei fiind de o mie de ori mai urechisti decat orice roman inventiv. India se modernizeaza, dar asimileaza organic ceea ce primeste dinafara, adaptand totul la felul indian de a fi de a face. Mi se pare ca este o tara cu o identitate proprie foarte puternica, fara mofturi si fasoane, dar si fara dorinta de a fi altfel decat este. Cu fiecare showroom Ferrari prin fata caruia curge un canal plin cu dejectii din care se adapa trei vaci costelive… cu fiecare strada nepavata, plina de nisip… cu fiecare barbat schilod in camasa si pantaloni cu flip-flopsi in picioare si unghiile netaiate de ani de zile… cu fiecare travestit care cerseste la semafor in haine femeiesti, aratand grotesc, de vise rele… cu fiecare soacra care-si incendiaza nora ca sa-i ia zestrea (in ziar apar zilnic astfel de stiri, la fel cum zilnic se publica anunturi matrimoniale in care familia X din casta Y cauta partener pentru odrasla lor, caste no bar)… cu fiecare baba fara dinti care sorteaza, tacticoasa, gunoiul dintr-o bena, incurcand circulatia pe o strada intreaga… cu fiecare lucru India spune: care-i graba? Asta in vreme ce toata lumea se grabeste din principiu, claxoanele nu inceteaza nicio clipa, intr-o zi normala primesti 15-20 de coate de la oameni care nu-si cer niciodata scuze si totul e intr-o viermuiala permanenta. Viermuieste, dar sta pe loc. Viermuieste in gol.

Nu inteleg India.

**
M-am imprietenit cu tipul care administreaza apartamentele profesorilor. E din Bangalore si asta e primul lui job unde lucreaza cu straini. Cand are timp, isi face drum sa bea un ceai cu mine si sa mai stam de vorba. Eu ii cer sa ma invete vorbe in kannada. El rade de mine, anti-pedagogic.

- Oricum n-ai cum sa treci drept indianca. In primul rand, nu stii limba. Nici dac-o inveti n-o sa se schimbe nimic. Pronuntia ta nu e perfecta. N-ai gura formata sa scoata sunetele limbii kannada.
- Zi mai bine ca sunt alba.
- Esti. Se vede de la o posta ca esti straina. N-ai cum sa ascunzi asta. Daca te mariti aici, cu un indian, si aveti copii… poate copiii copiilor tai sa poata fi indieni adevarati.
- E important sa fii indian adevarat?
- Daca vrei sa te simti acasa in India, da.
- Dar eu ma simt acasa.
- Dar e un acasa pe care l-ai adus cu tine, nu e acasa de aici, te vad eu.

Si alta data:
- Voi, strainii, sunteti ciudati. Trebuie sa fie totul cum e in capul vostru. Voi va duceti intr-un loc si, in loc sa-l luati asa cum este, incercati sa-l faceti ca-n strainatate. Pe urma va suparati ca India nu e ca la voi acasa. Dar de ce sa nu iei locul asa cum este, in parametrii lui? Altfel de ce-ai mai plecat de acasa?
- Sa inteleg ca nu-ti plac strainii.
- Nu stiu nici eu. Acum lucrez prima oara cu oameni din alte tari si vad ca sunteti diferiti.
- Eu cred ca toti oamenii sunt oameni. E drept ca ne raportam la cultura din care provenim si avem asteptarile pe care le-am avea si acasa, dar trebuie sa recunosti ca nu e nerealist sa te astepti, in secolul XXI, sa nu ti se mai intrerupa curentul de 3 ori pe seara intr-un complex de apartamente care se vrea high end.
- Stiu si eu? Blocurile poate arata ca afara, dar la butoanele centralei electrice sunt tot indieni.
- Adica ma pacaliti? Imi luati ochii cu blocuri ca afara, doar ca sa aflu ca serviciile nu sunt ca afara.
- Vezi? Iar incerci sa schimbi India dupa tine.

Her (2013) – cu spoilere (probabil)

Incerc sa ma uit la “Her”, dar m-a parasit rabdarea. Mi se pare ca povestea barbatului indragostit de un program de computer inteligent care-i sopteste in ureche a spus-o deja Orson Scott Card, iar Samantha nu e Jane. Nu inteleg de ce, daca tot e un program de computer, nu poate fi unul matur, evoluat, fara istericale.

Imi place insa de Joaquin Phoenix si-mi place si lumea de joc pe calculator in care oamenii se imbraca toti ca Woody Allen si sunt putin luati si sariti de pe fix. Imi place ca li se pare normal ca Theodore sa “se vada” cu un program de calculator.

Are momentele lui amuzante filmul asta, dar cred ca am sa-l vad in doua episoade, ca sa-l pot digera. Pentru ce vrea sa spuna (“o poveste postmoderna despre alienare si vulnerabilitate, despre conditia umana in era tehnologiei” etc. etc.), e prea lung si ideea se pierde.

Sau poate voi l-ati vazut cu alti ochi?

Clar va fi un TOK movie; despre asta nu am nicio indoiala. Si e si candidat la Oscar. Ce mai rasplatesc premiile astea oare? Ca Joaquin P. nu e nominalizat, desi el tine tot filmul.

Foreigner

Dupa iluzia ca am fi asemanatori, incep acum sa cred ca ne suntem unii altora, in mod fundamental, straini. Desi vreau sa cred ca pentru mine toti oamenii sunt oameni, am un discurs in care se aude mirarea aceea nascuta din constatarea diferentelor: de ce la voi e asa, la noi se face altfel, dealtfel si voi si noi… Mi se pare normal sa mi se dea prioritate, sa mi se spuna Mam, sa fiu tratata preferential – totul in vreme ce sunt egala. Ipocrizie, sau ignoranta?

Pentru ca in satul unde locuiesc nu sunt turisti, uneori uit ca nu arat ca restul localnicilor. Cand – rareori – vad cate un turist alb, imi sare in ochi felul in care se deosebeste de toata lumea; desi e, poate, o frantuzoaica imbracata in salvari si bluza, cu esarfa de rigoare, nu arata imbracata, ci deghizata. E limpede ca hainele indiene nu-i sunt specifice, ce sa mai, nu ar putea fi niciodata confundata cu o indianca. Si totusi raman uimita cand paznicul de jos imi zice, stati un pic sa sun la poarta, poate a venit plicul dvs. si e la baieti acolo.

Sa va spun numele meu si apartamentul, zic.

Dar el deja vorbeste in receptor:

- Foreigner Mam de la patru are de primit un plic, e la voi?

Foreigner Mam??

Pai nu sunteti decat opt straini in tot complexul (1300 de apartamente), explica el. Nu e greu sa va deosebim.

Iar eu ma gandesc amuzata ca nici nu stiu cum il cheama pe acest paznic, care pentru mine e un indian cu mustata la fel ca toti ceilalti sase milioane de indieni bangalorezi mustaciosi.

Ce iluzie ca am fi la fel!

- Eu nu inteleg cum de lumea isi da imediat seama ca nu sunt romanca, se plangea acum cativa ani o colega din Australia. Oriunde ma duc, in metrou, la teatru, pe strada, imi vorbesc in engleza, se holbeaza la mine…

Am incercat sa-i spun ca “strainatatea” se vede, chiar si atunci cand nu exista o diferenta de rasa. Caucazienii lor sunt diferiti de ai nostri. Se vede pe om daca a mancat sau nu salam cu soia!

- Interesant, mi-a zis vecina Catherine cam la doua zile dupa ce ne cunoscusem, in august 2012. N-ai față de romanca totusi – mai mult de nemtoaica. N-as fi zis…

- Cum e fața de romanca?

- Romancele in general se aranjeaza, se machiaza mult, ori pe tine nici cu rimel nu te-am vazut.

Mai degraba prejudecati decat diferente reale, dar unde e granita intre ce este si ce ne imaginam ca este? In ce masura ne construim identitatea personala pe apartenenta la un anume neam de oameni? Suntem sau nu suntem satul nostru natal?

Un roman a cumparat satul in care s-a nascut si vrea sa il transforme intr-o statiune este o stire incadrata la categoria Romania Optimista. Asa de mare a fost iubirea de plai a acelui barbat din Valea Jiului ca si-a facut din loc, afacere.

Cand australianca de care ziceam m-a invitat la ea acasa, am avut pentru prima oara ocazia sa vad un complex de “expati” din Pipera, cu paznic la poarta si vile cu gradina si piscina. Era limpede ca locul reproducea un stil de viata vestic, total necaracteristic romanilor. Dealtfel a fost nevoie ca Melissa sa ma astepte la poarta, fiindca paznicul n-a vrut sa ma lase inauntru. M-am simtit nelalocul meu, de parca nimerisem cu imprumut intr-o alta viata. Colega mea, evident, era in largul ei. Pentru ea plonjonul intr-o alta viata avea loc atunci cand iesea pe poarta complexului, ca sa dea piept cu traficul invers de pe Iancu Nicolae. Frustrata de comparatia mereu defavorabila intre Romania si vestul lumii, mi-am dorit atunci sa fiu expata – sa stau intr-o casa frumoasa neplatita de mine si sa-mi inalt cu doua degete statutul social.

Sora mea, Zeenat, si-a petrecut saptamana trecuta la mine acasa, ca sa putem merge impreuna la scoala. Nu e nici prima nici ultima oara ca stam impreuna; uneori raman eu la ea peste noapte, alteori ea la mine, desi ea mai rar, pentru ca i-e frica de apa din laguna artificiala. Si totusi de data asta, fiind vorba de o saptamana si intrand pe fir o colega cotoroanta, Zeenat a avut parte de multe intepaturi, unele dureroase, la adresa faptului ca “s-a dat cu strainii.” Adica cu mine, in ipostaza expata cu paznic la poarta.

Ain’t life funny.

Ceva atat de negru

Unul dintre colegii mei pe care i-am descris drept “copii ai terorismului” a fost pus pe liber. De la anul va parasi India si va merge sa predea la o scoala din Africa. Desi tine capul sus si putina lume stie ca mutarea asta (frecventa in randurile profesorilor expati, care tot la 2 ani schimba scoala si tara) nu a fost alegerea lui, nevasta-sa se plange in cancelarie:

- Abia ne incropisem si noi o casa, de bine de rau si uite ca bezmeticul meu iar si-a dat in petec. Iar ne facem valizele, iar tara noua, scoala noua, am 48 de ani, cat o s-o mai tin asa?

Ii zice “bezmetic” cu ingaduinta si afectiune. Stie ca nu e tocmai cel mai placut coleg de pe fata pamantului, dar e un sot responsabil si fidel, care-i indeplineste toate dorintele.

Bezmeticul are un cult pentru autoritate, iar anul acesta sufera de nebagare in seama. De cand i s-a pus in vedere sa-si caute altceva, niciun sef nu-i mai da atentie, in ciuda miliardelor de e-mailuri cu planuri strategice si “sugestii pertinente pentru cine are urechi sa le asculte.”

- Conducerea asta va duce scoala de rapa, afirma el sententios. Eu le-am spus clar ce e de facut, dar vad ca o tin tot pe a lor. E vremea sa facem o schimbare, nu se mai poate asa.

In mica lui ograda (bezmeticul e sef de departament, din pacate) a devenit un caine turbat. Se plange de incompetenta colegilor din departament, cere rapoarte precise si exacte pe care le ia si le reface dupa aceea, ca sa le poata retrimite subalternilor cu CC la director. Directorului putin ii pasa; are buton de delete. Subalternii se simt hartuiti si se revolta. Directorul ii impaca filosofic: ce sa facem, lasa ca acusi se face iunie si scapam de el. Copilul terorismului indata face plangere ca nu poate conduce un departament de insubordonati si reclama pe toata lumea la toata lumea, intr-o frenezie a urii.

Bezmeticul e cel mai bucuros cand vine cate un email pentru toti angajatii trimis de vreunul dintre directori. Indata il ia, il imprima si-l afiseaza pe usa, cu sublinierile si adnotarile lui. Apoi il rescrie in cuvintele lui si-l trimite subalternilor din departament, oftand plin de naduf: “Idiotii astia nu citesc mailuri nici daca le prescurtezi ca la prosti! Cu asta am eu de luptat in fiecare zi!”

Cand elevii lui dau examene, ii pandeste ca un uliu.

- Va ia mama dracului daca gresiti! Sa nu fiti tampiti! Sa scrieti tot si sa cititi cerinta.

Corecteaza lucrarile in timp record, transforma nota in procente si alcatuieste grafice cu progresul elevilor la materia lui. Apoi trimite acest document subalternilor si ii acuza de incompetenta daca nu fac si ei la fel. Subalternii vad mailul intrand in inbox, misca lenesi mouse-ul si dau delete. Le-a ajuns.

Elevii se tem de el, colegii il ocolesc, subalternii il sfideaza, iar izolarea asta il umple de manie si de rautate.

- Nici nu stiu cum sa-ti spun ca a fost intalnirea cu el, zice cineva cu inima buna, care crede ca in fiecare copil al terorismului se ascunde un om ranit tare-tare care nu stie sa tipe altfel de durere.

- Parca nu era un om… era doar asa, ceva negru… Timp de doua ore nu a vorbit decat de rau: de scoala, de colegi, de subalterni, de sefi. Clasa lui era murdara, dezordonata, parca paraginita. N-am stiut cum sa-l ajut, m-am temut c-o sa ma absoarba in bula lui de negativism si am fugit.

Am incercat

De sase luni lupt si mut muntii din loc pentru doua reparatii, dealtfel marunte, care se cer facute la mine-n casa: un boiler care sa incalzeasca mai mult de O GALEATA (15 l) de apa si un ACCL – un aparat care conecteaza apartamentul meu la generator, in caz ca pica curentul.

Curentul pica zilnic. Zilnic am o ora in bezna, o ora fara frigider, cuptor, filtru de apa, lumina etc. Uneori pica de mai multe ori pe zi. La vecinii mei intra imediat generatorul. La mine – o ora de negura, pana se restabileste serviciul principal. Joi, Asociatia de Locatari (exista si aici asa ceva) a decis sa intrerupa demonstrativ curentul din ora-n ora cate zece minute, intre orele 6 si 10 seara. Pentru vecinii mei au fost zece minute enervante la fiecare ora. Pentru mine au fost patru ore de negura, fara calculator, internet, frigider, cuptor si alte prostii electrice – ca ma ia si capul cand apuc cate-o ora de-asta de negura si reflectez ce dependenta sunt de electricitate.

Am luptat cu cerul si pamantul, am scris reclamatii, am sunat electricieni, am stat 45 de minute in cur pe un scaun in monstrul ala de centrala electrica, refuzand sa ma misc din loc pana cand electricianul nu avea sa-mi repare ce era de reparat acolo. Pe moment mi-a facut lumina, dar pe termen lung problema a ramas.

Si stai si te intrebi cum se poate ca asa ceva sa se lungeasca pe sase luni… dar cand ma uit inapoi, am dus cate o lupta apriga in fiecare luna, si mereu incununata de o mica izbanda… iar martea trecuta a fost apogeul: s-a aflat cauza problemei, buclucasul ACCL (Automatic Converter cum Current Limiter).

Azi proprietarii au venit (sunt un cuplu si umbla doar impreuna, ea ii zice lui Mani (il cheama Lakshman), el ii zice doamna Lakshman) cu ACCL-ul nou-nout, cam suparati ca dracia i-a costat aproape 200 de dolari, dar pregatiti sa rezolve problema. Au coborat in centrala cu electricianul, dl. Lakshman a studiat circuitele si a inteles cum sta treaba (e inginer) si si-a dat seama ca e asa o increngatura de fire acolo ca daca-mi face mie curentul, ii lasa fara lumina pe toti vecinii, fiindca electricianul a facut niste manarii deloc frumoase pe-acolo. Prin urmare, ACCL-ul nu s-a putut instala, maine va veni un inginer care sa descurce itele la propriu si sa traga o linie dreapta catre fiecare apartament (dl. Lakshman mi-a desenat pe o foaie alba circuitele, ca sa vad si eu pe hartie ce treaba de mantuiala a facut incompetentul electrician) si, cu asta, speram ca problema e rezolvata.

A doua lupta e cu boilerul – 15 litri pentru o cada e negru sub unghie (pentru cada trebuie intre 50 si 70 de litri de apa la o baie, plus inca 30 ce se consuma… cand faceam eu bai acasa, habar nu aveam cata apa risipesc), dar mi s-a explicat ca tevaraia e de asa natura ca nu duce mai mult de 25 de litri. Am oftat si-am primit – 25 e mai mult ca 15. Nu vor fi bai in cada, dar vor fi dusuri cu 2 minute mai lungi.

Familia Lakshman a adus si boilerul cel nou – tot 200 de dolari, tot cheltuiala lor. Am solicitat un instalator si ni s-a spus ca va veni in 30 de minute. O ora dupa aceea, sotii L. si cu mine schimbaseram cele mai alese politeturi, ajungand deja sa ne povestim viata profesionala; domnul lucreaza in Dubai la o otelarie, doamna e casnica, dar conduce cu mana de fier proprietatile pe care le au inchiriate prin Bangalore. Atunci a venit instalatorul, cu mainile in buzunare, ca sa ne spuna ca se duce sa ia pranzul si va veni cu un coleg cam in jumate de ora.

Domnul a plecat sa vada de ACCL, eu am ramas cu doamna, trecand deja la intimitati – de ce nu sunt maritata si daca nu-l vreau pe fiul ei, care are 32 de ani si e intr-o relatie cu o fata filipineza.

O ora si jumatate mai tarziu, nu venise niciun instalator. Am sunat, ni s-a spus ca e pe teren. Boilerul ce nou zambea din cutie. La doi pasi de fericire… dar cand pasii nu depind de tine, mai greu.

Dupa o vreme, cei doi soti s-au hotarat sa mearga la biroul administativ al cladirii sa vada ce fac oamenii aia de nu mai vin. In lipsa lor mi-am facut un ceai si-am tradus patru pagini. Apoi le-am pregatit o gustare de alune si biscuiti. Am contemplat melancolica vechiul si noul boiler. Mi-am baut ceaiul, cu inghitituri mici. A trecut o ora.

Mani si doamna Mani s-a intors epuizati.

- Am stat, am protestat, am tipat, am urlat – degeaba! Instalatorul e pe teren si nu au cum sa dea de el. Maine aducem noi un instalator de la o firma particulara.

La ora 19:30, dupa cinci ore si jumatate petrecute in apartamentul meu (lor), domnii Mani si-au luat un ramas-bun ceremonios si au plecat oftand spre casa. Se vor intoarce maine si vom mai incerca.

In urma lor – o cutie alba pe care m-au sfatuit s-o inchid sub cheie, ca e scump rau un ACCL, sa nu ni-l ia cineva si un boiler de 25 de litri tolanit pe podeaua camerei mele.

Noi am incercat. India a invins.

o zi pe an

e doar o zi pe an, dar e intai februarie si e cea mai frumoasa zi din calendar

cand ma uit asa la un calendar normal, intai februarie straluceste

e chestie de varsatori, ziceau colegele mele pe vremuri, toti sunteti asa mandri de voi si de ziua voastra

acum e iar intai februarie

in complexul unde locuiesc se organizeaza o petrecere progresiva – progresam, adica, dintr-un apartament intr-altul pana cadem lati la Elizabeth acasa

la unul se mananca, la altul se bea vin, la cineva se face magie, la mine e Bollywood party

asa o sa ma distrez eu maine

35 de ani din 1979

aventura continua!

avem timp

saptamana asta e lunga. fiecare moment e lung. de cate ori ma uit la ceas vad ca mai am timp… si de mailul ala, si de blog si de telefon si de orice

de aceea dupa masa de pranz am stat pe canapea si m-am uitat la copaci, ascultand cu o ureche vorba colegelor

gandindu-ma la iarna de acasa, la vara de aici, la cerul senin

la felul in care, pana la urma, avem timp pentru toate

Geologie

2013-09-15 10.37.46

Nandi Hills

- Miss Christina, Bangalore e asezat pe un sol granitic format acum mii de ani prin eruptii vulcanice. De fapt se pare ca sub noi, undeva in adancul pamantului, inca mai sunt guri de vulcan. Stii bolovanii aia care se vad cand mergi spre Nandi Hills? Sunt bucati uriase de lava intarita.
- De unde stii tu atatea lucruri?
- Tatal meu de geolog.
- Si mama?
- Mama a fost asistenta medicala, dar acum e casnica. Nu ma inteleg bine cu ea. Eu sunt ca tata.
- Asta e ceva nou, ca nu te intelegi cu mama…
- Da, de cateva saptamani. Ma enerveaza non-stop. E la fel ca sora mea: superficiala si proasta.
- Ce cuvinte grele.
- Sora mea se crede mare vedeta pentru ca a luat nu stiu ce premiu la ea acolo, in clasa a patra. Mereu imi zice ca sunt urata si ca ar trebui sa ma machiez. Dar eu nu prin machiaj ies in evidenta, ci prin-prin mintea mea. Sunt desteapta, ca tata.
- Asa e acum: esti ori ca mama, ori ca tata? Ori desteapta si urata, ori proasta si frumoasa? Lumea ta e dihotomica zilele astea?
- Da, presupun ca este. Nu mi-am dat seama. Poate ca sunt geloasa pe sora mea, pentru ca e placuta de colegi si mereu are copii in vizita, sau e invitata pe la petreceri.
- Si tu nu?
- Nu, si mama imi zice ca e din cauza ca sunt cu nasul pe sus si ma dau desteapta.
- Si cand o sa fii mare, ce-ai sa faci? Esti in clasa a noua acum, nu?
- Da… cand-cand o sa fiu mare, o sa trebuiasca sa fac ceva, dar nu stiu ce. De-aia si mama imi spune, citesti toata ziua si tot nu stii ce-ai sa faci in viata. Si ma enerveaza, pentru ca are dreptate, chiar nu stiu.
- Sunt multe optiuni, nu?
- Ma ia groaza cand ma gandesc si nu vreau sa ma gandesc de acum. E bine acasa, cu fratii mei, desi ne certam. Uneori ma gandesc, hai ca mai am putin de indurat si plec la facultate si scap. Dar acolo voi fi singura si deja sunt prea singura.
- Chiar daca esti singura la scoala, acum ai familia sa te sprijine. Familia asta complicata, in care sunteti divizati in mama, tata, copiii mamei si fiica tatalui. Fratele si sora ta nu sunt si ei ai tatalui tau? Tu nu esti a mamei?
- Nu vrea mama sa fiu a ei. Dar presupun ca tata ii iubeste si pe fratii mei. Insa eu ii urasc. Pot sa urasc foarte profund, sa stii. Si sa nu arat nimic. Nimeni nu-si da seama.
- Si-atunci care e scopul? Sa te chinui tu pe dinauntru?
- Intr-o zi o sa vada ei cat sufar si va fi prea tarziu.
- De ce sa nu vada cat inca e devreme si se poate face ceva?
- Ce sa faca?
- Tu stii care e cea mai lunga relatie pe care-o avem in viata?
- Depinde…
- Depinde, e drept. Dar in general cea mai lunga relatie este relatia cu fratii si surorile noastre. Ei ne raman dupa ce parintii nostri nu mai sunt. Si, peste multi, multi ani, ei vor fi singurii care-si vor mai aminti de bunica, de casa voastra din Scotia, de gradina din Bangalore. Cearta-te cu ei, uraste-i si impacati-va. Va veni o vreme cand va veti sprijini unii pe altii.
- Nu m-am gandit niciodata la asta.
- Nici eu; mi-a spus si mie cineva. Apoi am inteles ca e adevarat.
- Cum te-ai simtit tu la 14 ani, Miss Christina, ti-a fost greu?
- Da. Si ma bateam cu frate-meu zilnic.
- Haha, la fel si eu.
- Aminteste-ti mereu ca lucrurile se misca si ca intr-o zi n-o sa mai fii unde esti acum. Nici cine esti acum.
- Probabil ca nu…
- Iti multumesc ca mi-ai povestit despre structura geologica a solului de-aici. Si ca m-ai lasat sa intrezaresc putin din structura sufletului tau.
- Iti multumesc ca nu mi-ai vorbit ca unui copil de 14 ani.
- Dar cum ti-am vorbit.
- Ca unui om.
- Daca poti sa vezi asta, nu trebuie sa-mi multumesti.

 

F*cked

Mi-am pierdut sticla de apa si e a treia pe care o pierd anul asta. Nu stiu pe unde le las.

- I lost my water bottle, ma plang secretarei, Saathi.

- I thought you lost your virginity, striga de dincolo Catherine, colega de franceza.

- I never had that, glumesc eu. I was born f*cked.

- Of course, zice ea foarte pe faza, you are Romanian!

Numere

Am invatat numere. Codul de la banca, numarul de la xerox. Candva s-au asimilat si nu mai trebuie sa le caut. Au devenit portabile.

Asa se intampla cu invatatura: trebuie sa devina portabila. Sa se schimbe si sa te schimbe. Nu e de mirare ca i se mai spune si hrana. O data ce ai ingerat-o, pleci cu ea acasa. O digeri si asimilezi ceea ce te face sa cresti.

Intelepciuni de marti, deh.

Geamul de la baie

Ah, dar cand te pui sa faci baie intr-o casa din nordul Indiei si afara sunt numai 2-3 grade, iar baia are un ochi de geam spart, parca tot aburul si toata apa calda nu reusesc sa anihileze curentul de aer rece. Te gandesti bine daca chiar nu poti sa faci baie imbracat, pentru ca, la naiba, e mult prea frig ca sa iti dai barem paltonul jos.

Frig anul trecut, frig anul asta, baia afara, traversezi curtea sa ajungi la ea. Este apa calda, dar imi clantane dintii de la crivatul care bate pe geamul ala. A doua zi, cineva acopera ochiul spart de geam cu o batista. Acum vantul vajaie si batista flutura. Nicio schimbare.

- Auzi, ma interesez pragmatic, geamul ala de la baie e spart de anul trecut. De ce nu-l reparati?
- Aaaa, l-am reparat, dar stii ce e cu el? E blestemat! Oricat il repari se sparge mereu la loc. Asa ca acum il lasam asa.

Comentati, daca aveti ce!

Cum am apucat

In plimbarea noastra pe strada turistica din Mussoorie (nordul Indiei), am fost foarte uimiti sa dam peste aceasta roata:

Ne-am uitat cu gura cascata la ea vreo cateva minute bune, apoi, ca si cum nu ne credeam ochilor, am inceput sa ne spunem:

- Fii atent, acolo e un om!

- Crezi ca fara om nu merge?

- Eu cred ca omul invarte roata.

- Frate, ce muschi trebuie sa aiba tipul asta! Si ce echilibru!

- Cine-a mai pomenit asa ceva?

Era fascinant sa urmaresti salturile acelui barbat, care nu repeta miscarile si parea acolo, in mijlocul rotii, mai linistit decat dac-ar fi fost la televizor pe canapea. In afara de noi, nimanui nu i se mai parea ciudat. Noi, fideli ideii ca un mecanism e mecanic pana la capat, ca masina si omul nu se combina ori completeaza reciproc, ne-am spus pana la urma ca probabil se stricase ceva la roata si de aceea au recurs la solutia asta, a acrobatului care invarteste tiribomba.

Dar cateva zile mai tarziu aveam sa am o surpriza!

- Il stii pe-ala care invarte tiribomba la noi sus, in oras? m-a intrebat sora mea.

- Ahahaha, ce ciudatenie! Cum as putea sa-l uit?!

- Intotdeauna a fost acolo, de cand ma stiu. Si intr-o zi, cand eram mica, am fost cu tata la Delhi si tata a vrut sa ma dea in tiribomba. Dar era de-aia fara om si n-am vrut sa ma urc. I-am intrebat unde e omul care o invarte si mi-au zis ca e invartita de un mecanism. Atunci am zis, eu in mecanisme n-am incredere. Doar in oameni. Si nu m-am dat.

Poate ca sunt si prin Romania tiribombe “cu om”, doar ca eu nu stiu?

2014, anul calului de lemn

A fost cum e întotdeauna: avionul a zburat, vacanța s-a sfârșit și am ajuns acasă.

La Delhi, ceață, frig, claxoane, totul cenușiu, oameni triști, cerșetori. Un hotel mișto (Woodcastle), o mașină cu șofer care ne-a plimbat pe la ce era de văzut… și Taj Mahalul.

A fost chiar ca într-o poveste, ca în cărțile mele cu Păcălici. Hindusul și hindusa cei exotici îmi sunt acum vecini. Îmbulzeală, cămile, un ghid nesuferit. Dar a meritat. A dream come true.

1514398_10202138501638531_268035040_n

Construcția e de o frumusețe desavârșită. Dacă găsești un loc să te așezi și să te bucuri că ești acolo, înțelegi poate cât trebuie s-o fi iubit Shah Jahan pe soția lui Mumtaz Mahal. Sau înțelegi că Shah Jahan avea mulți bani, o necuprinsă dorință de mărire și arhitecți pricepuți. Când începi să te uiți la detalii, uiți de timp și te trezești pe nesimțite transportat înapoi în secolul 17. Pietre nestemate, versete din Coran, o marmură albă care-și schimbă culoarea în funcție de lumină. Finețea detaliilor e uimitoare. Înghesuiala, lumea pestriță, cozile infinite nici nu mai contează.

Și-apoi Mussoorie! Shadab trezit de la cinci ca sa ne aștepte la tren la 12:40. A spălat mașina, s-a învârtit în loc și a fost în Dehradun de la 10. Parcă ieri plecasem: în afară de Saif, care a crescut, nu s-a schimbat nimic. Shadab și-a găsit numaidecât un nou erou în persoana lui Iulius. Papa, mai stins ca anul trecut pentru că a fost bolnav; mama, neschimbată; fosta mireasă – gravidă. Viața își urmează cursul acolo unde curge. În alte locuri pare că stagnează.

Al doilea Revelion la Mussoorie… insist cu revelioanele în locuri unde nu exista conceptul vestic de revelion! Totuși acest An Nou a fost mai reușit ca cel precedent, fie și datorită faptului că am ieșit din casă. Cu Shadab și amicul lui, Umed, ne-am plimbat pe Camel Back Road și-am văzut artificii. Nimic spectaculos, pentru că pur și simplu acolo faza cu anul nou nu contează. Le-am luat la fete vată pe băț, apoi a fost un nou an.

Oricum, e limpede că din experiența anului trecut am învățat la ce să mă aștept. Mama, Olga și Iulius au fost luați pe sus de valul de frig și amețiți de mâncarea iute. Eu eram ca acasă, ei erau ca mine anul trecut.

De ce nu au geam la baie?

Cum să nu se șteargă cu hârtie igienică?

De ce nu e cald în casă?

Gravida de ce umblă cu picioarele goale?

Și ei din ce trăiesc?

De ce nu sunt de cuvânt?

Eu, beyond all that, țopăiam ca o focă de fericire. Chiar mi-s dragi, chiar mă simt bine acolo.

-          Gagica mea s-a supărat pe mine că i-am zis că e grasă, i-a mărturisit Shadab lui Iulius.

-          Mare greșeală. Niciodată să nu-i spui unei fete că e grasă, a zis guru Iulius. Nici măcar lui sor-mea, care evident e grasă!

Ei au râs, eu m-am întristat.

Asta lovește ochiul: că sunt evident grasă.

Pentru anul 2014 cuvântul este ECHILIBRU.

Rezoluția este să fiu zveltă.

A câta oară?

Să vorbesc hindi.

Și să-mi petrec Revelionul 2015 undeva unde e cald. Deși când apare Shadab, e cald și la Mussoorie.

Un an nou indian/ un nou an indian

Sunt inapoi la Mussoorie, unde eram si anul trecut pe vremea asta. Planurile de Revelion se intrevad la fel de nedeslusit ca si anul trecut, cand am sfarsit prin a ne culca inainte de miezul noptii.

Totusi e minunat ca sunt aici dupa inca un an.

La multi ani!

Craciun fericit!

Am perdele la geam si tablou pe perete. Mama coase pe canapea. Prietena ei, Olga, pregateste supa-crema de dovleac. Iulius e pe skype cu Ioana si tata. E frumos de Craciun.

Vremea e calda, e numai bine de mers la Gradina Botanica Lalbagh, unde copacii nu sunt inca in floare, desi sunt verzi. Ne bate un gand sa ne pozam in piscina, cu caciuli de Mos Craciun pe cap, asa de neobisnuiti suntem cu Craciunul la 26 de grade.

Plecam la Delhi vineri si inapoi la Mussorie marti, cu trenul. Aventura indiana ca la carte.

Craciun fericit, oriunde v-ati afla!

Cu copilu’

Suspense-ul s-a risipit: am spus da propunerii de a sta o saptamana cu copilul si acum suntem in saptamana aia!

Copilul are 7 ani, e jumate israelian-jumate american, independent, istet si dezghetat foc.

Ne sculam la 6 – eu ma duc la dus, el inca mai doarme, dar pana termin cu dusul s-a si strecurat afara din pat si ma asteapta ascuns pe undeva ca sa-mi faca peek-a-boo.

- Te-am auzit de cand te-ai sculat, imi zice mandru, tu ti-ai dat seama ca sunt treaz?

Nici pomeneala. Arata ca un ingeras oricum, iar cand doarme – si mai si.

Se aseaza pe scaunelul lui minuscul, unde ia micul dejun. Ii pregatesc cereale si lapte de soia.

- Uite, zice, mi-am pus hainele langa usa ca sa nu le uit.

I-am spus ca eu daca vreau sa iau ceva la scoala, ca sa nu uit, pun lucrul acela de cu seara langa usa. Azi doarme la prietenul lui Zack, asa ca are nevoie de haine pentru maine.

- De ce nu le-ai pus in ghiozdan?

Se incrunta.

- Ghiozdan, biozdan, tiritam-pam-pam! striga si fuge sa duca castronul de cereale in chiuveta.

- Ia si pune-ti uniforma!

- Uniforma-buniforma-muniforma!

- Puniforma! Crocodiloforma!

- Cainoforma! striga si latra ca apucatul de dupa usa inchisa.

Apoi apare in uniforma si imi cere sa-l pieptan. Coboram la masina.

- Nu se poate! striga cand sa puna ghiozdanul in portbagaj. L-am uitat pe Shlibby sus!

Shlibby e un fel de vaca-taur-urs de plus cu coarne si cu ochii mari. Seamana cu un Furby de pe timpuri.

- Ia cheia si fugi sa-l iei!

- N-am cheeeef…

- Fii atent: mergi la Zack diseara si ne vedem abia duminica. Poti sa stai fara Shlibby pana duminica? Daca poti, nu te duce dupa el.

- Ma duuuuc! striga si e deja la poarta.

Apoi imi dau seama ca n-o sa poata descuia usa aia – abia o pot eu. Ma duc dupa el. Venea pe alee, aproape plangand.

-          Am pierdut o gramada de vreme si nici usa n-am ajuns s-o descui.

-          Mi-am dat seama, de-aia am venit. Hai repede sa-l luam pe Shlibby.

Am urcat pe scari, l-am luat pe bouleanul cu coarne albe care-i e cel mai bun prieten pe lume si ne-am intors. In masina ne-am jucat cu Shlibby – el ii indoaie mainile si picioarele si striga: Shlibby nu mai are maini si picioare! Eu fac o vraja si lui Shlibby ii cresc membrele la loc.

-          Hai, striga, fa vraja acum!

Iar eu, cu o mana pe volan si cu ochii la drum, intind mana stanga si fac vraja.

-          Aiurea, nici macar nu ai indreptat degetele spre Shlibby, striga el vesel.

E curios, ii plac cuvintele (ca si lui taica-su) si vorbeste mereu.

Azi cand am ajuns acasa fara el, m-am gandit cum ar fi fost sa-l cert si sa-l bat ca n-a putut deschide usa. Sa-i spun ca e un tampit si nu poti pune baza pe el, sa treaca in masina si sa nu mai planga ca-l ia mama dracului!!!

Cum ar fi fost?

Oamenii astia au avut incredere in mine sa stau cu fiul lor 6 zile. Dar cand faci un copil si-l ai… cine are incredere in tine sa ti-l dea pe mana?

Am apucaturi de mama: ma duc sa-l vad la pauza de snack si la pranz. Se bucura. La pranz mi-a facut cu mana. Inca as fi o mama closca daca as avea copii.

Cand m-am dus sa-l iau de la optional avea o floare in palarie:

-          Pentru tine, because you are babysitting me.

-          Can I give my baby a hug?

-          Yeah.

Tuseste putin si trage de nas. Ieri mi-a zis:

- Dacă Dumnezeu nu vrea să ne scobim în nas, de ce nu ne-a făcut degetele mai groase?

Mimam amandoi cum ar fi sa ne scobim in nas cu pumnul si se prapadeste de ras.

Azi in masina zice:

- As vrea sa nu conduci tu!

- De ce?

- Ca sa stai in spate si sa te joci cu mine.

Not a cat person

Colega mea care aduna pisici nu mai are loc in casa. Intr-o zi m-a abordat, decisa:

- Nu crezi c-a venit momentul sa-ti iei alta pisica?

- Nu, am zis la fel de decisa, pisica nu-mi mai trebuie niciodata.

La cateva saptamani dupa aia, colega mea Jo – care are cea mai simpatica pisica de pe pamant, un motan super simtit si frumos – a venit glont la mine.

- Plec la Chennai, pot sa aduc pisica la tine peste weekend?

- Nu!

- Dar credeam ca-ti place de el.. Si e doar un weekend.

adevarul e ca am zis nu inainte sa gandesc. Chiar imi place de el si este doar un wekend….

Iar ieri colega mea Lia m-a chemat deoparte si mi-a zis cu o figura grava:

- Am o mare rugaminte… Sa stii ca poti sa ma refuzi. Imi dau seama ca ce-ti cer e mult, dar poti sa stai cu fiul meu cateva zile la noi acasa? Eu si cu taica-sau plecam la un targ de joburi si nu e chiar cea mai placuta experienta pentru un copil. In plus, ne-a zis ca el nu vrea sa lipseasca de la scoala (clasa i).

Ei, ce credeti ca am raspuns?

Cioburi

Vremea se mentine calda, cu ploi torentiale din senin, apoi soare. Intr-o zi m-am plans pe skype parintilor mei ca s-a facut frig dimineata, 16 grade.
- Ce chestie, a zis tata, la noi acum sunt 16 grade si ni se pare cald, asa ca ne pregateam sa iesim in parc.

Ieri am ajuns la o cofetarie vestica si mi-am luat un croasant (o raritate!) L-am lasat in bucatarie ca sa-l savurez azi la micul dejun. In ciuda pungilor in care era bagat, tot a fost invadat de furnici. Vreau sa va spun ca am scos fiecare furnica din el si apoi l-am mancat. Sunt niste furnici minuscule, rosii. Nu garantez ca n-am inghitit cateva, dar oricum am castigat in lupta pentru croasant.

La scoala am avut mai multe evenimente frumoase, intre care IB Dinner. Elevi de liceu (viitori bacalaureati), parinti si profesori, in sala de sport decorata festiv si cu bun gust, am stat impreuna la masa si ne-am bucurat de diverse prezentari ale elevilor inspirate din ce le place lor cel mai mult din ce invata la scoala. Fara niciun fel de miza, alta decat sa fim impreuna si sa invatam unii de la altii.

Cateva vise recente:

“Pap banii”

Eleva noastra Emily facuse briose si vindea la un stand. Eu mergeam spre stand cu banii in mana: hartii de 50, 20 si 10 rupii. Pe masura ce mergeam muscam din bani, asa ca am ajuns acolo cu niste cioturi si fireste ca Emily nu mi-a putut vinde nimic. “Cum adica ai mancat banii pe drum?” se mira ea.

“McChildren”

McDonald’s ul din localitate introdusese McChildren, sandvisuri cu carne de copil, din care gustasem deja si nu-mi placusera – gustul era ok, dar ideea ca e carne de copil ma scarbea. Stand la masa cu tava dinainte, bag de seama ca pot vedea cum se prajesc copiii pentru McChildren – intr-o tigaie enorma, o caldura insuportabila, copiii (toti cu spatele) aproape copti, pe cale sa le plesneasca pielea ca soricul de la porc … si m-am gandit ce durere trebuie sa indure acei copii! Ce inumani suntem!

India, ea

Am dat intr-o groapa cat toate zilele si mi s-a parut ca mi-au ramas rotile acolo. In drum spre casa – un centru de roti. Opresc si le cer baietilor sa se uite la roata mea din fata stanga.

Baietii, musulmani cu tichie, se uita la mine mai lung ca la roata, dar scot si roata, o baga dupa obicei in cada cu apa sa vada daca rasufla, verifica presiunea, baga aer si ma asigura in hindi si prin semne ca nu e pana, doar era mai lasata ca celelalte.

Platesc, fericita, 50 de rupii (= nimica toata) si le multumesc. Se insira toti cinci ca la ceremonie si se inclina cu mana pe inima. Au intre 18 si 25 de ani, iar seful, care a fost chemat “din spate” pentru acest eveniment, are vreo 50 de ani si e tatal cel putin al unuia dintre ei. Aici afacerile astea sunt mereu de familie.

Cand sa plec, unul striga:

- Madam!

- Yes?

- Smelling beautiful, madam.

- Thank you.

Ma sui in masina amuzata si-mi aduc aminte ca la Body Shop am incercat pe putin 6 parfumuri. La naiba, trebuia sa imi fi cumparat unul!

20 de motive pentru care indienii sunt

P r o s t i

  1. Circula pe toate benzile, iar apoi se trezesc sa faca stanga de pe a treia banda din dreapta claxonand ca disperatii si se plang ca a dat un camion peste ei.
  2. In loc sa faca ceva sa elimine VACILE de pe drumurile publice, incetinesc si le ocolesc cu sfintenie. Da, stiu, sunt sfinte. Apoi sa fie sfinte in grajd, la templu, nu pe autostrada. Pe sosele sunt pur si simplu foarte periculoase. Ca sa nu mai vorbim de stresate.
  3. In secolul 21 nu au reusit sa inteleaga cum se face sa NU cada curentul zilnic.
  4. La bariera se inghesuie cu mic cu mare pe ambele sensuri – tineti-va bine!! – de ambele parti ale barierei. Asa ca atunci cand se ridica bariera trec toti printre toti cu faza lunga si claxoane ca la Armagheddon.
  5. Cand li se nazare depasesc, ocolesc, ies din straduta in bulevard etc. fara nici un fel de avertizare si cu viteza maxima.
  6. Nu gandesc in afara patraticii lor. Niciodata. Ei atata stiu, atata fac. Uneori nici atata. Dar clar nu-i intereseaza sa stie mai mult.
  7. Au impresia ca au tot timpul din lume si taraganeaza orice lucru pana la aducerea la capatul nervilor a strainului.
  8. Se compara mereu cu chinezii si ies in pierdere.
  9. Au impresia ca stiu tot, de aceea nu asculta si nu vorbesc decat ca sa-si confirme ideile preconcepute. Sunt foarte putini cei cu care poti purta un dialog real si nu unul conventional si cliseu.
  10. Merg pe strada si cand au trotuar si nu au descoperit conceptul de “banda” in trafic. Ca sa nu mai vorbim de semafor sau prioritate.
  11. Inca mai considera ca educatia fetelor e o pierdere de vreme.
  12. Se pisa si caca oriunde si oricand, apoi se vaieta ca guvernul nu stopeaza epidemiile.
  13. Nu au simtul umorului – totul e serios, totul e – bum! bum! – dramatic.
  14. N-au invatat cum se face o intersectie din care sa si iesi; numai d-alea in care intri si mori acolo.

Misto!

  1. Admira si adora rasa caucaziana intr-o masura mai mare decat alte popoare, de aceea te simti mereu cumva privilegiat, Sir si Mam la tot pasul si usi care ti se deschid pentru ca ai pielea mai alba ca a lor.
  2. Lasa la pret pana iei orice pe nimica.
  3. Canta si danseaza pana lesina – sau pana lesini tu de ras.
  4. Se bucura din orice flecustet, umbla cu sufletul la vedere si te saluta cu mana pe inima.
  5. Sunt degraba saritori in ajutor, desi, fiind p.r.o.s.t.i, mai mult te incurca.
  6. Nu beau, nu fumeaza, mananca vegetarian.

Acum sa nu credeti ca nu stiu ca daca zic de romani ca sunt prosti e dreptul meu, iar daca zic de altii sunt rasista. Cred ca am trecut de luna de miere cu India si acum imi sar in ochi chestiile nasoale. Bine, asta si pentru ca conduc si tot nu ma indur sa-mi iau sofer, fiindca imi place in timp ce ma inspaimanta si enerveaza.

Ender Wiggin a sosit la Bangalore

Ziua mea azi la scoala s-a insorit deodata cand mi-am dat seama ca “Ender’s Game” a iesit si aici in cinematografe. Nici macar gandul ca voi face 30 de km pana la cinema nu m-a speriat. Intre Garuda Mall (la care stiam sa ajung) si Orion Mall (la care stiu sa ajung, dar nu stiu sa ma intorc), am ales Orion, pentru ca Garuda e in renovare.

In Bangalore nu e snobism sa ai sofer: e protectie psihica si sanatate mintala. Eu nu am si imbatranesc cativa ani cu fiecare drum. Azi totul a mers snur pana la un pod unde m-am incurcat si am luat-o inainte in loc sa fac dreapta. Normal, strazile alea erau paralele. In Bucuresti as fi facut o stanga undeva si ieseam unde-mi trebuie. Sau poate zic asa pentru ca Bucurestiul il stiu bine. Mi-e si previzibil, insa, acolo unde nu-l stiu. In fine. Bangalore e obscur. Strada pe care apucasem ma ducea cine stie unde. Stangile m-au dus intr-un sat cu ulite desfundate, unde-am fost inconjurata pe data de o gloata de copii desculti care-mi bateau in geam si fugeau dupa masina. M-am intors unde gresisem si-am facut dreapta apoi totul a fost conform asteptarilor. Sigur, multe twists and turns, strazi inchise, aglomeratie, dar am ajuns.

La cinema era un frig ca-n Groenlanda, dar dupa ce a inceput nu mi-am mai dat seama. A fost singura data cand m-am bucurat ca indienii au o pauza de zece minute la mijlocul filmului… pentru ca nu voiam sa se termine!!

Mi-a placut tot; vreau si eu in imponderabilitate; se vede ca OSC a supravegheat filmarile pentru ca e totul ca-n carte. N-am inteles de ce Mazer Rackham e maori, probabil un foreshadowing de vreun fel, speaker for the dead, alea-alea. Furnicile cam creepy si muzica la fel, dar nimic nepotrivit cu imaginatia mea de fan Orson Scott Card. Timp de 2 ore m-am mutat in spatiu si m-am intrebat de ce toate planetele sunt rotunde, cum se fac liderii, de unde-i vin ideile lui Orson, daca Orson vine de la “urs”, cate razboaie cu gandacii purtam pe pamant in momentul asta (inamici inventati de propaganda… oameni morti fara vina, victime colaterale).

Astept filmul asta de zece ani; poate peste inca zece voi vedea si “Xenocidul” si “Vorbitorul”; mi-ar placea sa vad copacii si purcelusii bipezi, dar si pe Jane. Din cauza ca am in cap numai Orsoni, ori de cate ori ma duc in Goa – unde oamenii se numesc cu nume portugheze, la fel si casele si localitatile – am impresia ca am ajuns pe Lusitania.

Multe cuvinte

Elevul meu norvegian de clasa a 12-a mai are 6 luni ca sa sara de la zero spaniola la aproape avansat! O provocare si-un stres pentru toata lumea, dar asta e cursul. Nu putem spune nici ca invata de-i sar capacele, ci mai degraba ca e istet foc si se bazeaza pe ce prinde in clasa, ca si cum ar sari din liana in liana, in loc sa mearga frumos pe drum.

Intr-o zi i-am adus o lucrare de examen – examen care-l asteapta si pe el in luna mai. Patru texte, patru pagini de intrebari.

Dupa o ora si jumatate, nu raspunsese la nicio intrebare.

- Da’ ce faci?

- Ma gandesc si eu ce o scrie aici pe foile astea…

(conversatiile noastre se poarta, totusi, in limba spaniola)

- Unde te-ai poticnit?

- Aici unde zice de palmieri…

- Pai nu vezi ca scrie Las Palmas cu litera mare? Ce inseamna asta?

- Ca e un loc?

- Pai da.

- Aaaa, pai daca e un loc atunci e simplu, ca aici scrie de turism si de taximetristi si de aeroport….

S-a apucat repede sa insire raspunsuri pe foaie, cu un scris marunt de abia il vezi.

A reusit sa faca doua texte din patru.

La final, moment de reflectie:

- Asta e examenul final… pentru asta te pregatesti. Dupa cum vezi, nu e simplu.

- Chiar deloc. Vad acum ca limba spaniola are foarte multe cuvinte!

**

In alta zi citea un text de tip “ghiceste personajul”. Personajul era Iulius Cezar.

- Cine e?

- Un tip cu frunze in cap?

- E Iulius Cezar! N-ai auzit de el de la istorie?

S-a concentrat sa raspunda tot in spaniola:

- Eu… auzit… dar… lumea are multa istorie… si eu nu amintit toate istoriile! Am zis bine?

**

Ieri m-am chinuit sa vorbesc in hindi cu sora mea si, in vreme ce ea vorbea rar, enuntand fiecare cuvant, iar eu abia ma poticneam si incurcam intre verbe si post-pozitii, l-am inteles mai bine pe elevul meu norvegian de-a doispea.

Pe stanga

Conduc pe stanga de 875 de kilometri si am devenit foarte buna la asta. Ei, sa nu va inchipuiti ca nu mai am dimineti cand ma trezesc pe dreapta si – la fel ca Bula pe Calea Victoriei – le fac tuturor semne sa ma lase sa ma bag la loc pe banda mea; dar in general m-am invatat cu inversurile.

La inceput puneam stergatoarele de parbriz cand voiam sa dau semnal. Acum nu mai fac asta (dar nici cu semnalele nu ma mai obosesc).

Am deschis de cateva ori geamul in loc sa schimb vitezele, obisnuita fiind cu mana dreapta.

Ultima achizitie e privitul in oglinda din stanga asa cum odinioara priveam in dreapta.

Acum pot sa ascult si muzica (si sa cant) in timp ce merg spre scoala si reflexele de sofer indian mi se formeaza incet-incet: tai benzi, ma bag, nu mai mi-e teama de motociclete, biciclete, camioane, autobuze, vaci, caini, oameni.

Azi mi-e luat 20 de minute sa ajung la scoala; acum o luna acelasi drum dura 35 de minute.

In weekend, ca sa merg la un festival latino, am condus 83 de km de la mine de acasa (zona de nord) pana in cartierul Whitefield din zona de est si inapoi.

Benzina trebuie sa pun la doua saptamani.

Masina mea e un Hyundai Santro din 2012, merge bine si e mica, ceea ce o face sa se strecoare usor. Aici cu parcarea nu e problema, fiindca se parcheaza oriunde, inclusiv in intersectie daca ai chef – regula fiind ca toti te ocolesc si de claxonat oricum claxoneaza ca bezmeticii.

Bine, nu ca bezmeticii: incet incet incep sa deslusesc codul claxoanelor – un tit scurt pentru “hei”, un “tit-tit-tit” nervos pentru “da-te sa depasesc” (“give me side”, cum zic ei), un “tit-tiiiiiiiiiiiiiit” ascutit pentru “sunt in dreapta/ stanga ta, nu respira ca am 100 la ora!” (de obicei acest tit-tiiiit e insotit de trecerea fulgeratoare a unei mase de metal si sticla la 5 milimetri de masina ta).

Da, se circula haotic, mi se pare ca se merge foarte aproape, traficul e infiorator, ambuteiajele sunt epopeice – ca niste armate pestrite de animale, oameni si vehicule. Distantele sunt mari chiar si cand nu e trafic, iar notiunea de spatiu-timp capata intelesuri noi cand distanta se conjuga cu traficul inghesuit sau cand ai fericirea sa gasesti toata strada invadata de camioane.

Camioanele merg peste tot, nu exista restrictii, din aceasta cauza strazile sunt murdare, desfundate, asfaltul e in dealuri si vai, in unele cratere poti linistit sa-ti parchezi masina. Exista bucati de drum unde nu poti circula decat pe contrasens, iar asta se face la mica intelegere cu cel care vine din fata si care, de obicei, se da mai pe stanga, adica prin sant, pe camp.

Trotuarele sunt foarte inalte (jumatate de m bordura) de aceea nu circula pe trotuar decat motociclete uneori. E drept ca nici nu sunt prea multe trotuare; totul se intampla pe sosea: cicruclatia auto, vanzarea de legume si fructe, somnul de amiaza al cateilor, usurarea vezicii urinare, circulatia pietonilor – cu sau fara uriase cosuri de 10 kg pe cap.

Noaptea, fiindca orasul e prost luminat, tot indianul circula cu faza lunga. Orbitor, fireste, ca sa nu mai zic periculos si stresant. Din pacate nu sunt dintre cei care slabesc la stres, altfel as fi dat jos vreo 15 kile. In anumite ocazii ma ambitionez sa fac educatie cu soferii, le fac flashuri si unii se simt si sting faza lunga, altii insa cu faza lunga si 100 la ora zboara ca bidiviul lui Fat Frumos la 5 cm de tine, in vreme ce tu aproape ca opresti, orbit, cu retina arsa, intrebandu-te daca o sa mai vezi vreodata.

Cam asa e cu condusul in India; multa vreme nu am putut asculta muzica pentru ca totul era nou si solicitant si pur si simplu nu mai suportam alti stimuli sonori in mediu. Acum muzica acopera claxoanele si merg bine-mersi zilnic la scoala pe o sosea care serpuieste printre vii si trece printr-un sat unde oamenii isi fac toaleta pe strada la 7 dimineata: femeile se spala la galeata si se piaptana, bunica aduna iarba pentru vaca, domnii fac pis intorsi discret cu spatele la drum, iar  copiii se tarasc de-a busilea pe sub rotile masinilor.

Dintre toate locurile, satul ala mi se pare cel mai tare si ma mir ca inca nu am ajuns sa ma salut cu localnicii. Cand trec pe acolo, as putea la fel de bine sa opresc motorul si sa trag masina cu o sfoara, pentru ca mai incet nici nu pot merge. Oamenii ma privesc curiosi sau indiferenti, eu le zambesc si ma rog ca pruncii lor sa stea si azi departe de rotile mele.

iar cu toamna

de cate ori plec de undeva, ma mir ca nu ajung acasa.

acasa in trecut, la mama si la tata si la Iulius si la mamaie.

colegilor mei li se pare, la fel ca si mie, foarte amuzant sa pleci in vacanta in Goa, cand tu deja esti in vacanta in India.

toti luam o pauza de la viata noastra.

dar oare unde va fi ajuns ea cand o vom prinde din urma, daca o vom prinde, daca e o pauza, daca pauza nu e viata.

intelegeti voi.

la Bangalore e ploaie si toamna, desi – sigur – toamna bangaloreza e vara si are copaci infloriti si umblam perpetuu in maneci scurte si flip flopsi.

dar e ploaie si nu se vede soarele si se simte ca o toamna.

Despre Goa, cu mult drag

DSC_0033

Cand colegul meu de serviciu, Razvan, avea id-ul razvangoa, in anul 2003, habar nu aveam ce e Goa si nici explicatiile lui nu m-au lamurit. Un loc in India unde e muzica si distractie si plaja. India mi s-a parut multa vreme o tara care nu exista; o combinatie fantasmagorica de hindusi cu turban si amerindieni. Imi imaginam un mare club, un Bamboo desantat labartat pe malul marii, nisip, femei bete cu parul despletit, stroboscoape si jocuri de lumini, halucinatii. Nu fusesem inca nici la Vama Veche (si deja Vama incepea sa nu mai fie ce fusese), asa ca nu aveam termen de comparatie pentru tineret hippie care-si traieste viata pe plaja.

Azi Goa nu mai e deloc decadenta. Legile s-au inasprit, politia patruleaza pe plaja zilnic, pescarii fumeaza marihuana in coliba lor, fara sa se incurce cu turistii albi ca laptele, infasurati in carpe colorate, cu parul despletit si bindi in frunte, care inca insista sa fie hippie. Drogurile si alcoolismul sunt o problema mai mare in Goa decat in celelalte state indiene, conform declaratiilor oficiale; cu toate astea, niciunde nu cumperi bautura pe toate drumurile ca in satele din Goa, iar alcoolul local, feni, o tuica de caju sau cocos, face explozie in gura. Ca turist in Goa, esti mai rasfatat decat in orice loc din India: ai multa libertate, nu se uita lumea la tine ca la urs, ai acces la produsele vestice cu care esti obisnuit si cred ca daca tot ce vezi din India este Goa, atunci vei ramane cu impresia ca India e “ca la noi, doar ca mai mizerie”.

Dupa 500 de ani sub portughezi, Goa e cel mai putin indian dintre statele Indiei; e statul unde barbatii sunt egali cu femeile prin lege, unde vaduvele nu trebuie sa moara pe mormantul sotului (ba chiar ii mostenesc binemersi averea, daca exista!), unde se intampla frecvent casatorii din dragoste, femeile poarta rochii care le dezvelesc pana la genunchi picioarele, iar localnicii se numesc Joao, Antonio, Maria Fernanda, Carolina, Joaquim Barreto Cardinho, desi arata pe dinafara exact ca N. M. Sivakumar, Preeti, Radhika, Laxmi si Krishnamurti – vecinii lor din Kerala sau Karnataka.

Ceea ce ii face pe turisti sa revina (sau sa ramana, transformandu-se astfel in localnici sezonieri) este susegad. Viata in Goa este guvernata de susegad – un cuvant care provine din portughezul sosegado  si inseamna pasnic, linistit, netulburat, sau, in pasareasca moderna, chillax. Soarele rasare si apune peste plajele tolanite si calde; casele se darama si inalta an de an, la fiecare muson; totul are un ritm si un ritual care te prinde si te poarta cu sine, zi dupa zi, pana la infinit.

DSC_0004  DSC_0056  DSC_0084 DSC_0125 DSC_0143 DSC_0187

Mai departe… scrie-n carte

În spatele diferențelor (de rasă, de culoare, de religie, naționalitate, limbă, Weltanschauung) sunt asemănările. Plângem și râdem, iubim, ne e somn, mâncăm, facem coadă la baie democratic, fie că purtăm văl sau maieu cu bretele.

Și-atunci ce să mai crezi: suntem diferiți sau asemănători? Prieteni sau inamici?

Trebuie să ieși din viața ta ca să-ți dai seama că-ți vine să spui ”Noroc” oricărui om care strănută. Pentru că toți strănutăm. E de la aerul condiționat din aeroport care e, probabil, reglat pe 16 grade.

-          London, London, passengers for London flight, strigă un angajat al aeroportului Dubai – indian tuciuriu, cu cămașă albă.

În urma lui se înghesuie o mulțime de conaționali, femei în sari cu fetițe de mână, bărbați bruneți cu mustață. Ei se duc de unde vin eu, eu merg de unde pleacă ei. Ce-i cu noi de nu stăm nici unii locului?

Aeroportul din Dubai,  dincolo de luxul nemăsurat exprimat în produse scumpe, aur si bijuterii, este o lecție despre diversitate. Observarea oamenilor care trec este o activitate atât de interesanta, încât cele 4 ore trec ca una.

Am văzut bărbați înveșmântați ca pe vremea lui Isus, în rochii albe și cu sandale. Am văzut barbati musulmani arabi cu cercul pe cap ori turci cu turbane, indieni cu un cearșaf petrecut în jurul trupului și un umăr gol, bărbați în rochii negre cu broderii aurii, indieni la cravată și japonezi în blugi. Femeile  sunt și ele uimitoare: shalvar-kameez de cele mai frumoase culori, cercei de aur în urechi și în nas, rochii strălucitoare peste blugi, haine europene, dar și măicuțe de cele mai diverse rase, femei musulmane cu văl colorat ori negru, tinere cu fața complet acoperită și un văl des peste ochi,  tinere cu ochii descoperiți, negrese trupeșe cu turbane colorate.

Unele nații și-au pierdut portul tradițional, altele și-l păstrează. Aici scapi de ideea că toți oamenii trebuie să se conformeze modei. Acolo unde guvernează tradiția, moda nici nu-și are sens.

Mă întreb și cum văd lumea fetele cu basma pe ochi, mai ales acelea acoperite complet, care umblă purtându-și încă din viață giulgiul. Oare nu si-ar dori să-și descopere părul, ochii, fața? Se întreabă și ele de ce s-au născut unde s-au născut și nu altminteri? Nu, Marjane Satrapi nu m-a lămurit. De fapt n-am avut nici răbdare să parcurg toată cartea ei de benzi desenate.

Stăm întinși pe niște scaune comode, cu suport pentru picioare. Micul dejun a costat 10 dolari (cafea, croissant cu brânză, unt și o apă plată). Aeran Emayrat, anunță vocea din stație deseori, fiindcă sunt la terminalul trei, zona unde zboară doar liniile aeriene Emirates. Pleacă avioane spre locuri aflate doar în cartea de geografie sau în filme: Addis Abeba, Teheran, Nairobi, Seattle,  Casablanca, Kuala Lumpur, Auckland, Toronto și, foarte des, Londra. „Uniting the world” este sloganul aeroportului din Dubai și nu cred că greșește.

Numerele în arabă sună tare amuzant. Există unul care sună ca uehe sau uaha și cred că înseamnă doi. Se aude des și sună ca un oftat.

A venit lângă mine o bunică arabă, într-o pijama roz cu flori, cu picioarele goale (numărul 35) și basma albă, brodată cu auriu pe cap. Bărbatul cu barbă și rochie albă care o însoțește o aduce acum și pe sora ei, la fel de smochinită, tot în pijama și cu basma (hijab?), doar ca pe albastru. Despre bătrânele care stau întinse lângă tine și-ți citesc peste umăr putem presupune cel puțin două lucruri: că nu mai văd bine și că, oricum, nu înțeleg limba. Nici eu nu o înțeleg pe a lor. Ce cred că avem de la ei este „vai”. O femeie în spatele meu exclama des „vai” vorbind araba. În turcă am auzit de câteva ori haide, haide.

Într-o oră începe îmbarcarea. Călătoria a trecut repede, am dormit foarte bine în cele mai diverse locuri și picioarele umflate mi s-au dezumflat. Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc singură, ca să pot visa la întreaga lume și să mă confund cu toți oamenii. În călătoriile cu avionul simt că n-am trup, doar minte și suflet. Zbor.

Cearșafurile în care s-a învelit bunica de lângă mine miros a condimente.

Visez acum un Senioren-Treffen global, cu bunicuțe din toate națiile. Nu sunt ele, mai mult ca oricine, fundamental la fel? Copiii sunt la fel pentru că încă n-au început diferențele, iar bătrânii pentru că deja s-au șters. Între aceste vârste, ne facem de cap și ne credem mari și tari. Între aceste vârste e vremea să fim diferiți.

O saptamana pana la vacanta

Agumbe. Un sat micut in muntii Gatii de Vest, nu foarte sus, pe la 800 de metri. Al doilea cel mai ploios loc din India.

Din cauza ca e mic, e curat. Nu are dezolarea oraselor, mizeria industriala, de ambalaje si cartoane, oamenii care dorm pe asfaltul crapat. E un sat aproape irlandez, aproape locuit de elfi. Muschiul creste peste tot (suntem inca in sezonul ploios) si cat am stat acolo a fost ceatza si verde, ca in landa din “La rascruce de vanturi”.

Ah, dimineata cand am pasit pe poarta centrului de cercetare din Agumbe. Sosetele anti-lipitori, hainele mereu ude, prima cazatura in rau, prima lipitoare care n-a cazut decat presarata cu sare.

-          It’s a moment, a incuviintat colegul de bio, care demult se saturase de ele.

Cu toate te obisnuiesti, cu toate. Sa fii ud mereu, sa fii in ploaie, in rau, innamolit pe carari de mangrove, atent pe ce pui mana sa nu te apuci de un sarpe, atent la pietre sa nu sara vreun scorpion, atent la tot ce misca pentru ca totul misca si multe nu sunt ceea ce par.

Atatia copii, atatia adulti. Nu mai ai niciodata frumusetea adolescentilor, nu mai esti niciodata asa un valmasag de vise, frici, sperante, putere si neputinta ca la 18 ani. vorbesc mult, vorbesc prostii, chicotesc, sunt prosti si minunati, se vad in ei parintii, dar si ei insisi, cine vor fi… sunt asa un fascicul de posibilitati, toate inca deschise, toate inca accesibile. Energizant.

Mi-a placut excursia, mai ales ca nu am avut nimic de facut. Ca de obicei, am fost. Am visat, m-am gandit, m-am rugat, am scris. In prima zi am sarit din tren (plecase si nu apucasem sa cobor) si-am cazut in nas pe peron. In aceeasi dupa masa, mergand printr-un rau, m-am impiedicat si am cazut in apa cu totul, trebuind apoi sa umblu pana seara uda si murata. In ziua urmatoare, mergand prin mlastini, am ramas infipta in nisipul lipicios si abia am iesit la mal. Nu sunt outdoorsy, nu-mi spune nimic natura, imi plac plantele si vietatile fara insa sa le pot tine mine numele si clasificarea. In schimb imi plac enorm oamenii, limbile lor, povestile lor, interferentele dintre culturi, aspectele psihologice ale acestor aventuri in padurea tropicala. Ziua mea preferata a fost aceea cand am coborat in sat si am batut la usile oamenilor, pentru a-i intreba cum se raporteaza ei la jungla din spatele casei si la lipitorile care ne mancasera sufletul! Ne-au primit in casa si ne-au povestit cum sapa puturi pentru a avea apa curata de baut, cum afla de schimbarea vremii de la serpi si vietati locale, cum din padure iau totul: mancare, apa, medicamente, fara insa a taia sau a distruge copacii.

Desi singurele momente cand aveam haine uscate erau cand dormeam, a fost o experienta pentru care sunt foarte recunoscatoare.

**

Orion mall – poate 20 km de casa mea. Cu masina mea, 85. La dus a fost simplu, la intoarcere – complicat. Stiam sa ma duc, dar nu si sa ma intorc. Se facuse si noapte intre timp, iar in Bangalore se umbla mereu cu faza lunga, ceea ce e deosebit de nasol chiar si cand stii drumul. Daramite cand nu-l stii!

Mereu exista o raspantie unde daca n-o iei precis la semi-stanga sau aproape dreapta ai pus-o, caci te duce la mama dracului. Rarajinagar, Rajkumar road, Jalahalli village si Christina intorcand like-e-boss printr-o autogara (!!! da, da, printre autobuze parcate), la ora 7:30-feels-like-midnight, sub ochii nepasatori ai localnicilor. Am oprit de doua ori si de doua ori mi s-au dat indrumari corecte. A treia oara, cand evitasem aproape-stanga pentru ca era un  drum nasol care arata ca o fundatura, am constatat ca banda mare ma ducea sub un pod. Clar nu vreau sub pod, mi-am zis. Am oprit si acolo, am deschis fereastra si trei baieti prizariti s-au apropiat mirati. Erau de-ai locului si stiau ca spre Yelahanka se merge pe drumul nasol, nepavat. Gratie acestor trei ingeri tuciurii cu mustata am ajuns acasa.

Unde nu am internet, masina de spalat nu merge, gazul nu merge si la geamul dormitorului troneaza acum un cuib de viespi de doua ori mai mare decat precedentul.

Vestea buna e ca conduc. Ca ma ratacesc e partea a doua si se aranjeaza cu timpul.

**

Cand am intrat cu bicicleta in masina vecinei din Ergoldinger Strasse aveam 11 ani.

-          Ich hab’ gesehen, mi-a suierat vecina mustrator.

Nu intelegeam o boaba de germana, dar tonul era clar.

Sehen – a vedea. Ich – eu. Habe – am. Eu am vazut? Dar oare merge structura asta si in germana, auxiliar a avea + participiu?

Aveam 11 ani, dar invatam bine la gramatica (si faceam toti gramatica serios) si aveam, iata, simtul limbii.

**

Mai e o saptamana pana la vacanta. Merg in Goa, zac pe plaja si citesc.

O mica nebunie

Elevii nostri de liceu merg intr-o excursie la Agumbe, sa studieze flora si fauna padurii tropicale. Pregatirile pentru excursie au inceput din luna august, s-au fotocopiat pasapoarte, s-au obtinut aprobari de la parinti, s-au cumparat bilete de tren. Luni seara a plecat prima grupa, biologia, urmand ca maine seara sa plece geografia. Proful de geogra e din Noua Zeelanda, sosit anul asta, fara experienta internationala si foarte curios. Asa cum trebuie sa fie un prof de geografie. Ti-ar vorbi nesfarsit despre structura solului, tipurile de pasari si de serpi din India, vegetatia tropicala si schimbarile climatice. Pentru ca e si prof de istorie, cand incepe sa povesteasca legende din Mahabharata sau povesti ale populatiei maori din Noua Zeelanda, iti doresti sa nu mai termine.

Proful de bio e din Alaska. Inainte sa vina aici, a predat in Kuweit si in Mongolia. Povestile lui despre Mongolia sunt inepuizabile. Intr-o iarna a ramas cu coada unui caine in mana, fiindca nu si-a dat seama ca animalul inghetase bocna si a incercat sa-l bage in casa. S-a scufundat cu jeepul intr-un rau aproape inghetat si a iesit inotand in pielea goala, cu hainele deasupra apei, ca sa aiba haine uscate la mal. A fost o idee buna, fiindca ajutor a primit abia dupa sase ore. S-a ratacit prin stepa si a dormit in iurte. Alaska din pozele lui nu e cea din “Doctor in Alaska”, ci un loc verde si cald, cu cele mai frumoase lacuri pe care le-am vazut vreodata.

Elevii de liceu sunt din Germania, India, SUA, Italia, Norvegia, Franta, Canada, Israel. Nu stiu daca sunt mai mult de doi din aceeasi tara. Inainte sa vina in India au locuit in Dubai, Korea, Singapore, Indonezia, Elvetia si Dumnezeu-mai-stie-unde. Au tot 16-18 ani si sunt tot usor zapaciti si zanatici ca toti liceenii, dar si isteti, responsabili, saritori, curiosi, muncitori.

Saptamana trecuta la cafeaua de dimineata proful de geogra nu mai contenea cu povestile despre Agumbe. Rezervatie a biosferei, serpi si lipitori, tigri in libertate, padure tropicala, paseri maiestre si o trupa de exploratori parliti de soare pornita sa exploreze cu blocnotesul in mana aceasta diversitate.

- Ah, am oftat, ce-as vrea sa merg cu voi!

Ieri, acelasi prof de geografie nu mai stia cum sa-si pastreze calmul.

- Poimaine plec!!

- Ah, ce te invidiez, prietene!

- Hai cu noi!

- Hai ca vin! O facem excursie obligatorie, ii nascocim niste legaturi curriculare sau poate o legam de chestiunea relevantei in educatie si a ancorarii invatarii in contextul lumii in care traim.

- Imi pare rau ca nu poti sa vii si-mi pare rau ca sunt asa de bucuros. Dar chiar mi se pare foarte tare!

- Chiar este foarte tare, mai ales pentru voi astia de geogra si bio care stiti la ce va uitati.

Sambata incepe Dussera, un festival hindus care se mai numeste si Dasara sau Durga Puja si care dureaza multe zile. Cum sarbatorile hinduse depind de fazele lunii, durata si data lor e variabila. Colega Elizabeth a aflat ca in Mysore, un oras aflat la 5 ore pe autostrada de Bangalore, se sarbatoreste Dussera cu cel mai mare fast. Cum tocmai am achizitionat o masina, am zis da, mergem! Elizabeth a rezervat un hotel frumos in centrul orasului si-a dat sfoara-n tara pentru cine mai vrea sa mearga.

Masina nu e inca pe numele meu, deoarece trebuie sa ma prezint personal la politie ca sa semnez o hartie si nu reusesc din pricina programului de la scoala. Totusi am condus deja peste 200 km si sper curand sa rezolv si cu hartiile. Dupa o serie de amanari si neintelegeri am facut programare pentru joi (maine e sarbatoare, ziua lui Gandhi, deci nu se lucreaza).

Elevul John dintr-a saptea e cam bataus. Isi necajeste colegii si raspunde obraznic profesorilor. Dupa multe avertizari si emailuri, i-am invitat pe parintii lui la scoala, la o discutie cu directorul, joi.

Zilele de la scoala anul asta trec ca apa involburata. Ore, emailuri, traznai de-ale copiilor, sedinte, optionale, alte sedinte, alte emailuri, cursuri de formare pentru profesori si de informare pentru parinti.  Numai azi am avut patru sedinte. Cate sedinte poate sa duca un om? Nu stiu. Eu la mai mult de una pe saptamana nu fac fata. Pe marti sunt deja pe pilot automat: cafea, cereale, prima ora, prima sedinta, criza!, a doua ora, prima intalnire cu parintii, 65 de emailuri, criza! si tot asa.

Si totusi azi cand directoarea de la liceu a venit in cancelarie si a strigat: “Cine vrea sa mearga in excursie la Agumbe, ca mai am nevoie de un om?”, eu am sarit numaidecat:

- Eu!!!!!

- Ok, maine seara plecati, mergi cu proful de geogra si 5 elevi, intoarcerea e duminica cu 9 elevi, ca unii sunt deja acolo. Mergeti cu trenul, biletele sunt luate, am nevoie de o copie dupa pasaportul tau.

Doua ore mai tarziu, cu toate hartiile despre Agumbe in fata, cu lisa de ce-mi trebuie in bagaj pe masa (lanterna, pelerina de ploaie, sosete anti-lipitori, pantaloni de trening cu elastic la glezne, bocanci etc…. adica tot ce n-am!!!) ma intrebam ce naiba m-a apucat? Nu sunt outdoorsy de fel; Dumnezeu stie ca m-am dus la hiking in sandale si a trebuit sa-mi dea o colega adidasi, noroc ca-i avea in portbagaj. Cuvantul “lipitori” imi provoaca groaza si nu pot sa zic ca ma impac bine cu serpii. Nu stiu nimic despre structura panzei freatice si nici despre masuratorile topometrice. La 86 de kile sunt departe de a fi sprintena ca o caprioara. Gafai cand urc pe scari de parca e sfarsitul lumii. Si ma duc in rezervatia tropicala!!!

Apoi revelatiile, una dupa alta:

  • ce fac cu Elizabeth si Mysore? Fata a rezervat hotel.
  • vin parintii lui John la scoala, cine vorbeste cu ei?
  • ce fac cu masina, ca am programare la politie joi?

IMPULSÍV, -Ă, impulsivi, -e, adj. Care este înclinat să acționeze sub influența primului impuls; violent, nestăpânit, nestăvilit. – Din fr. impulsif. Sursa: DEX ’98 (1998)

Maine seara plec in excursie la Agumbe. Colegul de geogra imi da bocanci, colega montaniarda imi da lanterna, pelerina de ploaie, ghiozdan si trening. Elizabeth s-a suparat pe mine, dar sper ca ma va ierta. Pe parintii lui John ii primeste directorul mare. Masina se reprogrameaza pt luni si mi-am luat deja liber.

Nu ma cautati, o sa fiu aici.

610_dragons_intv agumbe2 agumbe3

 

 

La fereastra casei mele

… se produce muuulta miere!!

viespar

Ah, helidoni mou

Ah! Impresia asta pe care-o am uneori ca sunt in India de cand lumea.

Anotimpul musonic continuă la Bangalore. Ploile sunt calde, torențiale, și de scurtă durată. Curentul se întrerupe tot mai des, cu neplăcerile aferente: internetul, filtrul de apă, ceainicul, centrala care incalzeste apa la baie etc.

Am adunat multe cuvinte. De la cele utile: kettle, funnel, ladle, power cord/ strip, gas cylinder, flimsy, two/four-stroke, car shop (mecanic auto), până la cele devenite automatisme de limbaj: I see where you are coming from, at the end of the day, to say the least, the tail wagging the dog, to be on the same page. Nu mai intru in panica daca suna telefonul in engleza la miezul noptii. Am invatat sa vorbesc cu animalele si cu copiii, pentru care nu aveam cuvinte decat in limba materna.

Merg dreaptă, zâmbesc din inimă, spun mulțumesc și te rog, spun nu când e cazul. Azi m-am trezit cu gândul la iluzie, la maya. Contemplă iluzia, îmi spuneam, nimic nu e real. Asta pentru că în vis/ coșmar eram înspăimântată că acuși pleacă avionul înapoi spre India și eu nu îmi găsesc biletul. În caiet nu era, în teancul de foi printate nu era, în calculator nu reușeam să intru ca să dau de el. Și chiar de ar fi fost, mi-amintisem că am avion abia atunci, fără să am bagajele făcute. ”Lasă, că-mi iau alt bilet. E o cheltuială, dar asta e, dacă ești căscată…” îmi ziceam. Apoi mi-am dat seama, ușurată, că e un vis. Nu e real. Sunt în patul meu din India, a cărui saltea îmi provoacă suportabile dureri de spate. Nu am nevoie de bilet. Sunt deja aici. Dar dacă visul e, de fapt, ăsta?

Și dacă totul e vis, ce rost mai are viața? m-am revoltat. De ce să mai fii conștient, de ce să mai crezi, să te convingi și dezamăgești, să speri, să miști?

Inca sunt foarte self-conscious si egoista si perfectionista, desi nu in sensul in care dau atentie detaliilor. Sau nu tuturor detaliilor.

Anul ăsta mi-e bine și nu mai umblu prin București în cap. Totusi, inca nu am chef sa adopt caini si pisici vagaboande pe care colega mea minunata de la scoala ii/ le aduna cu zecile la ea in casa si nu fac nimic pentru a erdica saracia in India.

 

Jai Ganesh

Un nou an, un nou Ganesh Chaturthi, adica ziua in care zeul Ganesha cel cu cap de elefant coboara pe pamant si raspunde la rugaciunile credinciosilor. Ganesha este zeul care inlatura obstacolele din carea oricarui proiect si asigura succesul.

 Daca ma intrebi pe mine, e o zeitate caraghioasa si simpatica – mi se pare ca trebuie sa ai mult simt al umorului sa te intrupezi intr-un elefantel buflei roz, machiat la ochi si cu desene pe trompa.

lord-ganesha-59a

But I feel fine

Scrisoarea care trebuia sa-mi aduca din Romania o carte despre Behavior Management in the Secondary School si o perdea de dus, mi-a adus doar cartea. Perdeaua a disparut in baia vreunui postas roman ori indian. Cartea se vede ca n-a prezentat interes.

Vom clasa perdeaua de dus in acelasi limb in care s-au pierdut buchetul de flori si felicitarea de ziua mea trimise de prietenii din Romania.

Azi am condus (iar) o masina cu volanul pe dreapta si inca mi se pare ciudat.

Discutii cu indieni

Mi-amintesc precis cand l-am intrebat pe director(ul de atunci) la interviul desfasurat intr-o camera de hotel din Londra:

- Cat e de periculos Bangalore pentru o femeie singura?

Mi-a raspuns ca voi avea o gramada de oameni cu care sa socializez, ca exista cluburi si asociatii de nici n-o sa am timp de ele, ca singura n-o sa fiu decat daca vreau, dar nu mi-a raspuns la intrebare. Femeia care-l insotea, adjuncta lui de atunci, l-a asteptat sa termine, apoi a zis, scurt si concis:

- Poate nu e o idee buna sa iesi noaptea la plimbare, insa chiar daca iesi vei fi in siguranta. Bangalore e cel mai sigur oras din India.

A avut dreptate. Nu ies noaptea la plimbare, dar ma deplasez cu ricsa si cu taxiul (uneori si dupa inserat), ma avant in parcuri si pe strazi desfundate ori de cate ori am o zi libera si stau la taclale cu localnicii cu cea mai mare placere, in engleza aproximativa locala.

2013-02-03 16.26.32

Mantri Square Mall, un loc mereu aglomerat

Am trecut din faza in care nu intelegeam nimic, in faza in care ii inteleg prea bine, adica imi devin previzibili. Unii dintre ei.

- My good name Vijay, madam. You are foreigner?

Mic, indesat, cu pielea foarte inchisa la culoare, parul cret, ochii negri si mustata. Poarta o camasa alba si pantaloni kaki, jerpeliti. In picioare are flip-flopsi, iar unghia degetului mic de la mana stanga e neobisnuit de lunga.

Urmeaza sa-mi ofere o masina, daca sunt interesata, sau sa-mi spuna ca are o sora/ nevasta/ cumnata care cauta un post de menajera. Sau amandoua.

- Madam,  you have car?

- No.

- I know good car dealer, madam, good price and quality is there.

Pam-pam.

Din stradute laturalnice rasar copilasi cu cei mai mari ochi negri pe care i-am vazut vreodata. Se holbeaza pur si simplu la mine si-mi zambesc, fastacindu-se, cand le surad. Daca intra-n vorba, urmeaza sa-mi ceara bani.

- Madam, madam, which country? (as fi milionara daca as avea 10 dolari pentru fiecare data cand am auzit intrebarea asta).

- Romania.

- Madam, give me hundred rupees.

- No way.

- Madaaaaaam, hundred rupees [explicatii confuze in hindi, care includ cuvantul khana, mancare].

Si tot asa. Uneori nu le dau nimic, alteori le dau zece rupii. Uneori se aduna si altii de pe strada, animati de curajul primului. Cei mai multi sunt zdrentarosi, de multe ori desculti, nu inteleg engleza si traiesc cu adevarat in strada. Unul m-a dus sa-mi arate cortul incropit dintr-o foaie de plastic, unde locuia impreuna cu mama si foarte multi frati. Mama, o femeie pipernicita cu un par superb, impletit cu flori, ondulat si lung pana la mijloc, spala rufe lovindu-le de o piatra. M-a privit cu un aer obosit si mi-a facut semn ducandu-si mana cu degetele impreunate la gura, ca si cum ar fi mancat popcorn: mi-e foame, da-mi bani. I-am dat, dar nu am rezolvat problema saraciei in India.

2012-11-15 15.16.31

copii cu ochii mari

Pana la urma, asta e calitatea lor: sa fie extrem de transparenti si de previzibili. Asa impune norma sociala, pana la un anumit nivel. Cand se traieste in strada, intimitatea e ca si inexistenta. Un reporter care a vizitat o mahala din Mumbai a fost nu a fost uimit sa gaseasca femei care se prostituau, dar a fost stupefiat ca o faceau in aceeasi odaie cu barbatul, socrii si copiii. Solutia gasita fusese o perdea care, ca la spital, separa patul de restul camerei.

**

- Which country, madam?

- Romania.

- Madam, why you come in India?

Soferul de ricsa de aseara. Nu intelegeam mai nimic din ce spunea, asta si din cauza ca avea un defect de vorbire. M-a lasat sa trec in fata si sa tin de ghidon. Mi-a aratat cum sa accelerez si cum sa franez tricicleta motorizata care ne purta printr-un Bangalore pustiu (sunt zile de sarbatoare, Ziua Independentei si sarbatoarea zeitei Lakshmi) la o ora aproape de miezul noptii.

Ghidonul vibra puternic si simteam fiecare denivelare din asfalt. Cu ocazia asta mi-am dat seama ca nu exista niciun fel de marcaje pe sosea si doar un numar minim de semne de circulatie pe margine. In oglinda retrovizoare nu se vedea nimic. Mi-a zis ca n-o foloseste, ca, dupa 15 ani, “stie” cand si de unde urmeaza sa-l depaseasca un alt vehicul.

Cu Said, la final de traseu

Cu Said, la final de traseu. In spate, colega zapacita Joanna

Simteam fiecare denivelare si de fapt totul era denivelat. Urcam si coboram santuri si gropi si galme din alea de redus viteza, care aici sunt – ca si-n Bucuresti pe strazile cu manelisti miliardari- facute direct din asfalt. In timpul asta, soferul nostru vorbea necontenit in engleza si-n hindi si striga la colegele mele sa-l pozeze, sa-l pozeze, sa-l mai pozeze o data. Mi-a zis ca-l cheama Said si ne-a cerut tigari.

- Te vede Profetul ca fumezi, l-am certat.

- Alcool nu beau; de fumat nu-l intereseaza pe Profet. Si, oricum, sa stii ca alcool nu beau niciodata.

Pe hindusi zeii lor ii lasa sa bea alcool si sa fumeze, dar nu sa manance carne de vaca. Abia de curand am observat ca puiul si pestele sunt singurele feluri de carne disponibile in meniurile restaurantelor ne-vegetariene.

Cu colegii la un ceai cu lapte, garam chai

Cu colegii la un ceai cu lapte, garam chai

Doua personaje noi in poveste sunt paznicii de la complexul unde locuiesc acum.

Kabir arata cam de 19 ani, e mic de statura, plinut si are mereu un zambet cat toate zilele. Sta la masuta de la intrarea in blocul meu. Odata mi-a inmanat plin de importanta o factura de curent. De cate ori ma vede (chiar daca intru si ies din casa de mai multe ori intr-o zi), ma saluta si zambeste foarte multumit. Intr-o zi m-am dus sa-mi verific cutia postala (care se afla intr-un fel de casa a scarilor) si l-am gasit sezand acolo pe un ziar, cu un vas cu mancare. Servea pranzul. A sarit in picioare si si-a cerut scuze. I-am urat pofta buna.

In alta zi vorbea la telefon. Eu asteptam liftul, care nu mai venea de la etajul 14. El tot imi zambea. In cele din urma mi-a zis, mandru:

- It’s my father on the phone.

Aproape ca ma asteptam sa mi-l dea sa vorbesc cu el, dar probabil ca tata nu stia boaba de engleza. Altfel nu scapam.

Deep sau Pradeep e paznicul de la poarta principala. E de undeva din Nord-Est, deci are trasaturi mongoloide. E mereu in tura de noapte si mereu bine-dispus. Striga la noi de cand se vede ricsa la coltul strazii:

- Hallou, hallou, how are you tonight?

Si noi strigam:

- Deep, what’s up?

- I am guarding you, go sleep, you are safe, ne raspunde vesel.

- Deep, you are fantastic.

- Thaaaank you, raspunde, cu un a lung, foarte amuzant.

**

Cele trei surori au venit pe rand sa-mi spuna ca sunt foarte frumoasa cu fata mea asa de alba. Mie mi se pareau la fel de albe ca mine! Sarvat mi-a zis ca imi multumeste pentru compliment si mi-a daruit un sal. Eu le-am daruit la fiecare cate o pereche de cercei. Tarziu, cand se facuse vremea sa plece la autogara, sora mea Zeenat a venit la mine:

- Auzi, Sarvat vrea sa te roage sa faci o poza cu ele, dar ii e rusine…

Sper sa le mai vad, caci sunt verisoare bune cu sora mea.

Trei surori din nord

Trei surori din nord

Resurse

De cand am butelie am inteles ce inseamna sa arzi gazul de pomana. Zeenat m-a invatat sa urmaresc culoarea flacarii: daca devine roz, inseamna ca in curand voi avea nevoie de o butelie noua. Cand l-am intrebat cum procedez pentru a-mi procura una, domnul care se ocupa de apartamentele profesorilor mi-a raspuns ceva de genul “las’ sa traim pana atunci.” Fireste ca m-am speriat putin, ca ma gandeam ca poate voi sari in aer chiar cu prima mea butelie!

De cand am la baie un boiler de marimea unei galeti, am invatat sa fac dusuri scurte si foarte scurte. Apa calda se ispraveste dupa fix patru minute, asadar am de ales daca incep sau nu cu spalatul parului, tinand seama ca, oricum as incepe, mereu va ramane ceva de spalat cu apa rece. Noroc ca e cald afara. O data terminata apa calda, boilerul (care aici se numeste “geezer”) isi reincepe ciclul de incalzire de 20 de minute.

Motivul pentru care m-am mutat in acest apartament este pretioasa cada de baie. In conditiile resurselor limitate de gaz si apa calda de care dispun momentan, nu stiu daca o voi folosi vreodata.

Found my feet

Recitind însemnarile de anul trecut, mi-am dat seama că nu mai bag de seamă… mustața! Firește că toată lumea are mustață, însă am devenit insensibilă la acest amănunt. Am fost întotdeauna incapabilă să-mi amintesc dacă oamenii din jurul meu au sau nu ochelari. Dealtfel, era un foarte bun exercițiu de chemat somnul trecerea în revistă a tuturor persoanelor cu ochelari din anturajul meu. Imposibil. Recent, am cunoscut încă o persoană cu aceeași problemă. Percepția se tocește.

Acum sunt călăuza celor trei noi-veniți; toți americani. Poate pentru că sunt toți americani, s-a produs o sudură instantanee, fără temerile și oscilațiile de anul trecut. Sunt oameni foarte umblati prin lume si fără fasoane. Ne plimbăm prin cartier, mâncăm la barul Aishwarya din apropiere eternele pakoda și dal și orez și pui tandoori, bem Kingfisher și îmi recunosc perplexitatea de anul trecut pe chipurile lor.

Din nou la templu, am profitat de ocazie ca să mă fotografiez în același loc la interval de un an. I found my feet, cum zice Jemma, în acest an și fără îndoială că fiecare și le va găsi curând.

August 2013

August 2012
August 2012

La scoala

E ciudat sa fiu iar la scoala. Mi se pare ca am visat si Bucurestiul, si Barcelona si ca de fapt n-am plecat niciodata de-aici. M-au intampinat aceleasi chipuri zambitoare, am povestit in linii mari vacanta (dealtfel dupa ce conchid “oh, so you went back to see your family” nici nu te mai asculta) si am demarat procesul de cumparare a unei masini second-hand care sa ma plimbe prin frumoasa Indie de Sud.

Vremea e noroasa dar nu ploua, iar scoala e in renovare, cu schele peste tot (schelele indiene de lemn care par sa cada in orice moment).

Imi place ca ma gandesc cu drag la casa mea si la ce i-ar mai trebui ei ca sa fie cea mai primitoare si frumoasa!

I love India?

Suna telefonul.

- Christina, suntem la tine in complex. Unde esti?

- In blocul E.

- Venim!

Suna la usa (e un ciripit de pasarele, pe gustul proprietarului care a pus in apartament aplice si lampi care-si schimba culoarea – si pe care eu ma feresc sa le aprind).

Deschid, asteptand doua figuri cunoscute. In schimb, apar sase moace simpatice. Directoarea, adjuncta, administratorul, adjunctul, un tip bun la toate si fiica adjunctei.

- Salut! Faceam o inspectie in echipa prin apartamente. Maaaama, ce frumos e la tine!

Chiar e frumos. De vineri despachetez la valize si cutii si azi chiar am reusit sa termin. Si mi-am luat si perne pentru scaune, care imbraca sufrageria de numa. Si am poze si tablouri si chestii carate tocmai de la Ikea Baneasa.

- Ah, mama, striga copila de 14 ani, Miss Christina are cada de baie!

- Nu cred!!

Se reped amandoua in baie.

- Christina, te iubim, dar acum te uram putin, imi spun amandoua.

Le inteleg perfect; am visat un an de zile la aceasta cada. Oricum, dupa capul indian, robinetul e foarte jos si dusul foarte sus (ei nu folosesc dusul cu furtun, ci doar pe cele fixate in perete, ca englezii), asa ca baia e mai mult o gimnastica decat o placere, deocamdata. Iar apa din boiler se incalzeste timp de 45 de minute, ca sa curga toata in fix 10 minute, asa ca pana umpli cada s-a si racit. Baie, my ass. Dar am cada.

Ma bucur sa-mi revad colegii. Schimbam impresii despre vacante, raspund la intrebari despre nivelul de zgomot din apartament, placeri si neplaceri, primesc complimente, ofer multumiri, vorbim despre ziua de maine… prima zi inapoi la scoala. Al doilea an al meu in India.

- Am observat ca fabrica de lapte e reperul soferilor de taxi, zic. Cum le zic la fabrica de lapte, cum se lumineaza la fata si stiu exact unde sa ma aduca.

- De fabrica de lapte am auzit pana si eu, mi-o intoarce directoarea, care e de sase ani aici.

- Da, dar nu cred ca in al doilea an stiai deja, nu ma las eu mai prejos.

Dupa cateva minute se scuza ca trebuie sa fuga. Mai au de vizitat sase apartamente goale, in care vor fi cazati profesorii noi de anul asta. Primul soseste deja maine seara. Anul trecut pe 28 iulie zburam si eu spre India pentru prima oara…

Ii conduc la usa.

- Pa, ne vedem la scoala!

Baietii de la administratie, indieni, imi zambesc cu gura pana la urechi de pe hol. Abia acum bag de seama ca ei n-au mai intrat in apartament.

- Salutare, baieti, le zic. Multumesc pentru tot.

- Miss Christina, zice unul zambind, see how you are not alone?

Cand inchid usa dupa ei imi aduc aminte de ce imi place asa de mult sa traiesc in India.

Inapoi in India (fragmente dintr-o carte care nu s-a scris)

23 iunie 2013

E ora 10:19, boardingul începe la 13:35 și sunt la Frankfurt, în drum spre casă!

O călătorie cu perpetiții: scurt și direct am plătit 100 euro (8000 Rs) exces de greutate la îmbarcare. Apoi mi-am făcut acel self check-in în care vezi-Doamne îmi puteam alege locul. Toate locurile erau mijloc, nicio margine, nicio fereastră. Am ales un loc lângă care părea să fie un culoar, numai ca să constat că era, de fapt, un perete. Între doi indieni, un musulman și un hindus, vag asfixiată de peretele ăla, m-am pus pe judecat stewardeze: că nu zâmbesc, asta mă deranja. M-a surprins că sunt bătrâne, față de liniile aeriene asiatice, unde sunt niște copile. Fiindcă nu zâmbesc, par foarte arogante. Dealtfel mie limba germană îmi sună enorm de arogantă, acum mi-am dat seama.

Mi-am lăsat casa în cutii și pungi, sperând că cineva mă va muta intr-un alt complex si mai kitschos (dar cu cadă de baie!! un lux în India) până mă întorc.

Uneori am senzația că asta a fost, că nu mă mai întorc. Gata cu India.

Zborul lung Bangalore – Frankfurt a fost neașteptat de ușor; am dormit ca un prunc între cei doi indieni; toți ca frații: ne ridicam și mergeam deodată la baie, ne culcam la loc. Am văzut un film de dragoste cu peisaje din Provence, am râs la câteva reluări din seriale și iată-mă. Voiam să ies să văd orașul, dar e frig, aeroportul e neprietenos (campion la deschidere și libertate de mișcare e Hong Kong-ul… care nici scump nu mi se mai pare acum că sunt aici), mă tem că li se va năzări iar vreo trăznaie cu bagajele, deci la cafele prin aeroport.

Germania este scumpă, iar rupiile mele în euro valorează foarte puțin. Mă întreb cine are nevoie de un Rolex de 10,000 de euro totuși…

Mi se pare că oamenii aici se răsfață, în vreme ce dincolo nu le trece prin cap nici un sfert din unde a ajuns civilizația în Europa.

25.07.2013

Aproape aceeași oră, același loc, o lună mai târziu, lucrurile stau altfel. Stewardezele mi se par simpatice, în comparație cu cele de la Wizz air. Prețurile sunt aceleași ca la Barcelona. Banii mei indieni m-au ținut mult și bine: am umblat în lung și-n lat prin orașul cu Ramblă și platani; mi-am cumpărat tot ce am dorit – inclusiv o pereche de sandale care ma strâng de nu mai pot! – ; mi-am făcut buletin, permis etc., am băut cafele și limonada Verona și am mâncat piftii în plină vară.

Acum contemplu același stand de unde odinioară mi-am luat un sandviș occidental la care am lăcrimat de bun ce era. Umflată cum sunt cu jamoane și alte cele, sandvișul nu mi se pare nici pe departe așa de atrăgător ca la venire.

În jurul meu se poartă sari și au reapărut chipurile atât de cunoscute ale „fraților” mei.

Nu se schimbă lucrurile, doar ochii care le privesc.

-          Mi se pare că Chris nu pleacă în India, ci acasă, a zis Ioana, care încerca s-o convingă pe mama că sunt fericită acolo.

-          I am shamelessly stalking you on facebook, mi-a zis Melissa, your life is so much more interesting than mine.

În vremea aceasta eu am zile când mă simt ca Ovidiu la Pontul Euxin… dar mereu recunoscătoare că am avut șansa și conștientă că e un exil autoimpus.

Noua casă m-a primit cu toate cele trei camere și toate cele trei băi deschise. Am avut așternuturi și perne, dar și țânțar și un vâjâit care continuă. Am devenit obsedată de zgomot(e). Dacă aveam vecini maneliști era mai bine? S-a oprit. Când scriam. E liniște! Se aude foșnetul copacilor și lătratul gros al unui câine fără imaginație. O fată care făcea curat la vecini s-a oferit deja să vină și la mine, dar soțul menajerei mele (care este șofer și care m-a adus de la aeroport) a șutuit-o:

-          N-ai tu treabă cu doamna, are cine să-i facă curat!

Am dormit azi-noapte cu două griji: că n-am hârtie igienică și că sandalele care mi-au făcut numai răni la picioare sunt singura mea încălțăminte. Bagajele din Godrej erau tot în Godrej, firește. Nimeni nu-mi mutase barem o cutie!

Și am visat că am ieșit la o plimbare prin complex, în cursul căreia m-am întâlnit cu toți prietenii mei.

-          Ei, cum să crezi că stai singură aici? mă întreba amuzată Adela. Păi eu și Meli suntem la doi pași! Tu nu te potrivești la picior cu Meli? Uite, ia de la ea sandalele astea.

Eram nespus de fericită. Doamne, ce bleagă am fost, îmi ziceam. Cum de-am crezut că stau singură într-un oraș de blocuri de 15 etaje de trei ori mai mare decât unde locuiam înainte?

Și e ora 7 și s-a întunecat deja, eu mi-am scos la lumină bucătăria și baia și mi s-a promis internet pentru mâine.

E ciudat cum contextul îți schimbă mintea în așa măsură! Când am ajuns în Godrej, primul lucru m-am repezit la sacul cu pantofi să scot niște papuci de casă, pentru că acele sandale îmi distruseseră degetele. Am scos veșnicii flip-flopși la care visasem tot drumul și, extrăgându-i din sac, m-am gândit: chappals (”pantofi” în hindi). La Vamă, la nuntă la Vio, la Barcelona, acest cuvânt nu mi-a trecut deloc prin cap. La Barcelona mi-am amintit de amanida de fruites, iar ieri am văzut un documentar nemțesc despre Sagrada Familia – o catedrală post-modernă, construită după vremea – dar în felul și spiritul – catedralelor medievale.

S-a luat curentul și e o pană mai lungă decât în Godrej. În Barcelona mi-am amintit într-o seara să mă mir ca nu se ia niciodată lumina și să-mi amintesc de serile din India când, instinctiv, număr secundele de întuneric: zece, nouă, opt… De obicei sunt sub 20; acum a trecut deja o jumătate de oră.

27 iulie 2013

Instalarea rețelei broadband și a telefonului fix s-a încheiat cu succes în circa patru ore – timp în care s-au perindat prin casă șase meseriași cu nume simpatice gen Kishore, Gopal sau Chandrashekar.

Am impresia că n-am plecat niciodată din India și-n același timp mă simt de parcă abia am ajuns pentru prima oară.

Când am văzut maimuțele pe balconul de vizavi vorbeam la telefon cu sora mea.

- Avem maimuțe! am exclamat încântată și m-am repezit să scot aparatul foto.

- Aici e plin, mi-a zis ea. Din cauza musonului, nu prea e lume pe stradă, așa că te trezești cu ele că vin să-ți fure din bucătărie.

Am încercat să-mi imaginez maimuțele în Pache Protopopescu, apoi la Barcelona.

DSC_0008

Vacanta cu to-do-list

Reinnoire buletin – bifat (la pachet: deblocare card ING, blocat ca nu mai aveam buletin valabil)

Reinnoire permis de conducere – bifat

Mutare de pe abonament pe cartela Orange – bifat

Excursie la Barcelona cu cumparare manuale de spaniola la FNAC – bifat

Citit Visul celtului, memoriile lui Radu Beligan, cartea despre traume a Dianei Vasile, ultimul Orson Scott Card – bifat

Vazut expo Corpul uman la Antipa – bifat

Vazut “Pozitia copilului” – bifat

Cumparat DVD “Filantropica” pt frantuzoaica Catherine – bifat

Multe chestii de la IKEA – bifat

Acum urmeaza impachetarea, plansul in fata lucrurilor (“nu luam nimic cu noi”) care raman afara din valiza de maxim 23 de kile, doua zile lungite la maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaxim de Bucureeeeeeeeeeeeeeeeeesti si zborul.

Catre Bangalore, unde musonul a ascuns soarele dupa plecarea mea si-l va dezveli iara cam la o saptamana dupa ce ma intorc.

Asa a ajuns India sa faca parte din viata mea; lucru la care nu m-as fi gandit acum 10 ani.

Cu trenul din Franta

La mare deja de doua ori. Vama in toate difuzoarele. Lume care vorbeste mereu la mobil pe strada, cerand sa-i fie ghicite gandurile (“si am intrat si ghici cine era acolo? nuuu, hai ghiiici! nu vrei sa ghicesti?”), fete care se imbraca frumos, ca niste fetite de pension de odinioara. Tocuri, platforme, posete, multi covrigi, merdenele, reclame cu oameni care se saruta pe strada.

Multe biserici (azi biserica Mantuleasa, Sf. Stelian si doua sinagogi la Unirea). Carturesti, Verona, locuri de stat si de iesit si de savurat. Hanul lui Manuc cu mancare libaneza, centrul vechi unde cad tencuieli, coliere-statement pe toate drumurile.

Si panica. Ca trece timpul, ca se termina vacanta, ca nu am cheie de la noua casa, ca nu vreau sa inceapa scoala inca.

Nu-mi mai aduc aminte cum rezistam cu vacante de 10 zile pe vremea cand nu eram profa. In amintire, vacantele de la scoala din Romania mi se par luuuuuuuuuuuuungi – si chiar erau mai lungi de o luna cat am acum, dar si dezolante: covrigi, iaurt si goana dupa bani. Acum zilele trec repede fiindca le umplu cu intalniri; e o combinatie fericita intre dorinta mea de a vorbi cu oamenii si a lor de a-si trece vremea cu mine, de a ma pipai si a urla este!

Sunt. In Bucuresti sunt mult mai intreaga ca in Bangalore, pentru ca toate amintirile mele sunt aici. Privesc cu ochi de indragostita explozia de nalbe, teii si salcamii, tramvaiele. Asa e primul an. Dupa vreo zece ani o sa fiu mult mai blazata.

Ce e cel mai tare e altceva: am impresia ca a trecut o gramada de vreme (si ma mir, de pilda, ca Ateneul e inca in picioare), in vreme ce mi se pare ca vremea a trecut inapoi (si ma astept ca acasa, alaturi de mama si de tata, sa ma astepte si mamaie… care a murit de ani de zile!). Oare timpul e doar in capul nostru?

In aprilie imi doream oras… sa vad eu oras adevarat, oras frumos, sa-ti fie drag sa mergi pe strazile lui. Cu acest gand mi-am luat bilete la Barcelona. Pe de -o parte ma bucur. Pe de alta parte, parca-mi pare rau ca-mi intrerupe sederea in Bucuresti.

Neschimbata

Profit de vacanta in Bucuresti si ma plimb. Pe Calea Victoriei de la un capat la altul. Pe la Ateneu. Prin Crangasi. Pe Podul Basarab, care ma emotioneaza ca-n prima zi. Prin Pantelimon si Colentina. Prin Titan. Prin Cotroceni. Prin Bucurestii Noi. Pe la Snagov. Numai in Drumul Taberei n-am ajuns inca si nici Balaurei nu i-am raspuns la telefon… (am un telefon mai retro asa, pe care nu-l aud decat daca-l vad).

Profit de vacanta si casc gura. Pe la Human Body, la Antipa. Pe la Muzeul de Arta. Pe la muzicile din Piata Revolutiei. Pe la magazine. Pe la “Martorii lui Charlie”, in care joaca minunata mea Ina (nici nu te-am intrebat cum a fost la Cannes, dar ne mai vedem!!). Pe la metrou. Prin troleibuze.

Si vad. Vad multe covrigarii, enorm de multe, mai multe decat Mega Image-urile care deja sunt incredibil de multe (in curand vom gasi unul si-n paharul cu periute de dinti, vorba catavencilor). Vad bere cu lamaie mai multa decat curgea prin halbele noastre anul trecut. Vad fete care se imbraca ca niste fetite, cu fuste colorate si funde in par. Vad multi oameni vorbind singuri pe strada, fie din pricina schizofreniei paranoide (pe care mi-a invocat-o un nene ca sa primeasca pomana), fie pentru ca au bluetooth. Vad multi oameni care cersesc. Vad cladiri frumoase renovate si cladiri care stau sa cada. Vad ordine in trafic, vad copaci de care mi-a fost dor (nuc, salcam, tei), vad alt fel de ceruri si de nori decat am vazut in ultimul an.

La Snagov m-a intepat un paianjen si de o saptamana vad si multe cabinete medicale si farmacii, deocamdata cam fara succes, ceea ce ma enerveaza.

Mi se spune ca sunt neschimbata, ca am un “zen de India”, ca parca n-am plecat niciodata.

E minunat sa te intorci si sa primesti atata atentie si dragoste, asta e tot ce pot sa spun. Mi-nu-nat!


Enter your email address to subscribe to this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 112 other followers

Blog Stats

  • 1,292,178 hits

Din vremi apuse

© Christina Anghelina



Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Liv Hambrett

Official Blog & Writing Portfolio

Ritasophie's Blog

Just keep swimming...

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii...

De la rădăcină la rod

Sînt un copac care crește

Saudade

Saudade (pron. IPA [sɐu'ðað(ɨ)] is a Portuguese word for a feeling of longing for something that one is fond of, which is gone, but might return in a distant future.

nosia's provincial life at its best

nevoia de poveste e mult subestimata

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 112 other followers