Colinde. De ce nu mai stau pe mess.

Colindele sunt leapsa furata de la Sabina. De ce nu mai stau pe mess m-a intrebat Ana (careia imi place sa-i zic Anna, i se potriveste!) si e o intrebare buna.

Cu ce sa incep?

“A Christmas Memory”, de Truman Capote. O citeste Jose si imi scrie: Si puedes, léelo, salvo que ya lo hayas leído. En este caso lo puedes leer otra vez. N-am citit-o; asa ca m-am apucat de ea.

E ora opt, ascult La Oreja de Van Gogh, sunt racita, mi-e dor de Santiago, de Malu si de Papa Levante – o porcarie de trupa de andaluze lalaite, care nu se gaseste pe nicaieri si care era la mare moda in 2001 [aunque parezca mentira, me pongo colorada cuando me miras si no esta de moda prac-ti-car se-xo :)) si no hay razon para el corazon; dar preferata mea era para que me quisieras, o mega-lalaiala].

Nu mai stau pe mess pentru ca nu am cand, iar asta dureaza de asa de multa vreme incat daca cumva se intampla sa am o zi cand pot sa stau pe mess ma dau invisible, fiindca altfel sare pe mine o gramada de lume sa ma intrebe acelasi lucru: ce mai faci, ce mai e nou, te-ai maritat si alte informatii pe care foarte usor le pot afla de pe blog :)) Sau de pe facebook, unde pierd multa vreme; mai nou joc si icy tower, dar nu prea stiu inca sa sar si tot cad. Recordul e etajul 65, ceea ce nu inseamna mare lucru.

Despre colinde imi place mai mult sa vorbesc [ca tot radeam mai inainte de un status pe twitter care zicea ce face Hrusca din ianuarie pana in noiembrie? LOL], pentru ca am tot feluri de amintiri frumoase cu colinde… din copilarie, cand mama imi canta O, Tannenbaum si doamna de franceza ne canta Mon beau sapin si eu nu intelegeam de ce se canta la fel! Probabil ca primul colind pe care l-am invatat a fost “otanebau, otanebau, vitroizidaine pleeter”, din care eu intelegeam, nu stiu de ce, ca e ceva cu prajituri. Probabil pentru ca se canta cam in acelasi sezon in care mama si omama si, probabil, si Ana-omama (strabunica) la vremea ei, faceau munti de prajituri si biscuiti in toate formele si culorile. Mama le face si astazi; eu inca rezist acestei traditii.

Colinde. Multa vreme colindul meu preferat a fost Dom Dom sa-naltam, pentru ca se canta pe voci si tot ce se canta pe mai multe voci ma fascineaza. In afara de asta, imi placea ca au vanat un iepuras si ca n-au omorat caprioarele. Ca orice copil crescut cu Nicolae Labis, am oroare de moartea caprioarelor.

In anul 1 de facultate, Octavia mi-a cantat “La Viflaim colo-n jos”, mirata ca nu-l stiam, si m-am indragostit pe loc. De atunci a devenit colindul meu preferat, number one si-l ador.

“Colindita” iarasi imi place de cand eram mica si pana si eu reusesc s-o cant, ceea ce ii sporeste farmecul.

Din facultate imi plac:

Los peces en el río

El niño del tambor

Ya viene la vieja

Joy to the World

si my number one, pe care-l pot asculta pe repeat din ianuarie pana in noiembrie:

God rest ye, merry gentlemen

Bonus, ondiñas veñen e van (a Rianxeira) si éche un andar miudiño…porque boitamos de menos Galicia :)

Pisique reçoit un cadeau

Ma voiture s’appelle Pisique maintenant. Pisicutza a intrat in desuetudine si e folosit foarte rar, in momente de maxima tandrete infantilizanta.

Ieri, in Accessorize, Madalina s-a intors spre mine cu un ren de fetru foarte dragalas si mi-a zis:

- Ti-l iau pentru Pisicutza, ca prea ma plimba ea peste tot si eu nu i-am luat nimic!

Renul atarna acum de oglinda si clincane din clopotei la fiecare groapa :)

Color me Katie

Via oompa am ajuns la un filmulet haios cu un musical improvizat intr-un supermarket pe care m-am gandit daca sa dau click sau nu, fiindca nu-s mare amatoare de iutuburi pe blog. Si am dat click. Un minut mai tarziu, plangeam si radeam toata de puterea pe care o au muzica si dansul de a deschide oamenii, de a-i aduce impreuna, de a-i face sa zambeasca. De a transforma o multime indiferenta de clienti intr-un public. Minunat!

Fireste ca m-am dus pe youtube si am urmarit si alte idei traznite marca Improv Everywhere: can I get a napkin please – un musical traznit la mall, oamenii-oglinda din metrou, metroul transformat in muzeu de arta, petrecerea-surpriza pentru un cuplu necunoscut care tocmai se casatorise, I love lunch, plimbarea in lesa a cainilor invizibili, 1200 de oameni plimbandu-se cu metroul numai in chiloti! Ce nebunie! Dar pe urma am citit, tot la oompa, de unde aflase ea de traznaile astea si era iar un link pe care a trebuit sa decid daca sa dau click sau nu: colormekatie, un blog al unei fotografe din NY.

In acest moment sun fan Katie pe viata, cel putin pentru urmatoarele doua idei incredibil de minunate:

• umbra care-si face de cap pe la spatele tau
• silhouette portraits

Sa nu mai vorbim de fluturasii imprastiati prin cartier intr-o zi ploioasa, de ochisorii lipiti te-miri-unde, de toate minunile pe care le face prin casa si de cele mai colorate poze pe care le-am vazut vreodata!

Si, bine, trebuie sa marturisesc de ce o iubesc pe Katie definitiv, iremediabil si mult mai mult decat pot exprima in cuvinte: Katie are liliputani!!!!!!!! Katie stie sa faca liliputani si da liliputani la tot cartierul! Katie vorbeste direct cu Christina aia mica, careia acum mai mult de 20 de ani i se promiteau liliputani adusi de tata de la serviciu si care citea “The Carpet People” si visa sa se trezeasca intr-o dimineata inzestrata cu vedere microscopica. Multumesc, Katie :x

And, just in case any of these links brings you to my blog, dear Katie, I want to tell you that by creating the adorable tiny people you fulfilled one of my childhood dreams: that of playing with Liliputians, just like Gulliver :) Thank you from the bottom of my heart!

In timp ce scriam acest post mi-am rascolit/rasfoit/recitit blogul si-am bagat de seama ca la unele comentarii n-am raspuns niciodata. Nu stiu de ce.

P.S. Acum ca se termina vacanta porcina, eu racesc.

P.S. 2. Vreau de doua ori mai tare sa merg la New York!!!!

Do-re-mi

Intr-o vreme scriam bine, sau macar amuzant, acum sunt eliptica si neterminata. Asa crestem.

Sunt vag amarata pentru ca m-am parcat oarecum prost; cand am ajuns era plin peste tot si am intrat cu chiu cu vai intre o dacie papuc si o alta masina, dar destul de aproape si sper ca vor avea loc sa iasa fara sa se atinga de masina mea. Tare mi-ar placea s-o pot plia si lua cu mine in casa, dar inca nu s-a inventat procedeul asta. Fingers crossed pentru pisique sa aiba parte de soferi maiastri in jur. Ca la volan ma are pe mine :))))

Conform prietenilor, conduc relaxat, ma uit suficient in oglinda si nu fac mari boacane. Azi era sa trec pe rosu, dar asta e o exceptie :D Inca mi se pare incredibil ca am masina, ca conduc si ca n-am facut asta toata viata! Nu inteleg ce era in capul meu cand mergeam la ipsos cu 133 sau cu taxiul. Nu inteleg de ce mi-era frica sa conduc. Ar trebui sa-i multumesc lui Txema ca m-a pus sa-mi iau carnetul. Si Liviei ca a insistat sa-l scot de la naftalina dupa 7 ani. <3

Am scris la RAO sa-mi cer banii pe traducere – de aici post-ul revoltat de adineaori. E interesant cat de mult tineam legatura cand era de predat traducerea si cat de putin comunicativi au devenit acum. Imi pare rau ca nu a fost sa fie smooth, eu fac treaba, tu ma platesti, asa cum functioneaza in multe alte cazuri si ca trebuie sa se lase cu telefoane si e-mailuri si avocati…. Inca mai sper intr-o rezolvare amiabila.

Ma simt ca Eminescu cand a scris Glossa. Si ma streseaza gandul la masina.

Jos textila!

C-o fi, c-o pati, ganduri, vorbe, sunt ascultatoare si surda, ceea ce nu e deloc paradoxal.

Ideea e ca anxietatea n-a dus niciodata la nimic bun si trebuie sa ne asumam si faptele si consecintele si sa ii confruntam pe nemernici decent, cu respectul si politetea datorate oricarei fiinte umane, dar totodata FERM.

V-ati uitat in ochii mei, am incheiat un contract, eu mi-am indeplinit partea mea. E momentul sa va platiti datoria. Care pana la ora asta a acumulat niste dobanzi substantiale!

Si urasc, urasc, urasc, confruntarile si situatiile unde trebuie sa ma confrunt cu nemernici.

De aceea le tot primesc, pana imi voi invata lectia :)

Never Have Your Dog Stuffed

“La inceput, pe scena si in viata, n-am stiut prea bine ce inseamna comunicarea. Iar a asculta inseamna, mai mult decat orice altceva, a astepta. Vorbesc eu, apoi vorbesti tu, dupa care ascult in asteptarea momentului in care voi vorbi din nou. Dar am ajuns sa inteleg ca nu comunic doar atunci cand vorbesc eu, ci si atunci cand vorbesti tu; sau in pauze.”

“Asa cum am descoperit, diferenta intre a asculta si a te preface ca asculti e enorma. Prima e fluida, a doua e rigida, una e vie, cealalta e impaiata. In cele din urma, am gasit un mod radical de a concepe ascultarea. Adevarata ascultare inseamna a consimti sa-l lasi pe cel de langa tine sa te schimbe. Cand sunt dispus sa-l las sa ma schimbe, intre noi se intampla ceva cu mult mai interesant decat infruntarea intre doua monologuri.”

Alan Alda – “Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele si alte lucruri pe care le-am invatat in viata”, Humanitas, 2009

Ich versteh euch nicht

De ce vreau sa fiu ca Bobby Voicu sau ce admir la el. Am primit intrebarea de la Gabitz, mirata ca in postul trecut n-am facut decat sa insir o lista de nume si nici o explicatie.  :-)

Explicatia este congruenta. Mi se pare ca toate acele voci si persoane sunt libere si congruente, frumoase, talentate (gifted) si libere. Asa cum ma vad si pe mine, intr-un viitor din ce in ce mai apropiat :)

Sa zicem ca e o lista de modele si la fiecare admir cate ceva si la toti talentul si perseverenta.

Va multumesc!

 

P.S. Atentie. Nu este o ierarhie, da?

Si pentru cine vrei sa mori?

Cand ma fac mare vreau sa fiu

• Razvan Exarhu,
• Andrei Hategan,
• Inozza,
• Cinty Ionescu,
• Alexandru Tomescu,
• Sandra Ghitescu,
• Octavian,
• Daniel Racovitan,
• sau Bobby Voicu.

As mai putea sa fiu J.S. Foer, Stephen Fry, Milan Kundera, Margaret Atwood sau Jose Saramago.

Someone with a voice.

Important in momentul asta e sa ma fac mare!

Povestile domnisoarei Firicel. Satya. The Amsterdams

Multe, multe intr-o singura zi, dar toate speciale, minunate si unele merita chiar un repetir.

Gaudeamus, de pilda. Doua variante posibile [si extreme]: ori ma duc acolo si stau toata ziua si-mi dau toti banii si innebunesc de placere, ori nu ies din casa de frica sa nu ajung acolo, sa stau toata ziua si sa-mi dau toti banii. Si innebunesc de frustrare, fireste.

Nu sunt omul care sa-si refuze o placere :D M-am dus! Nu puteam lipsi de la lansarea Povestirilor domnisoarei Firicel, nu dupa ce Ada mi-a zis sa vin si sa-i spun ca “eu sunt eu” :xx [Ada, zau, altfel n-as fi venit!! Sunt timida :">]! A fost cea mai vesela lansare la care am asistat vreodata: zane, copii muuuulti si asa de frumosi, un urs galben (urs era?) care cred ca murea de cald in costumul ala, ciocolata, multe carti cu domnisoara Firicel minunat desenate de Oana Bucur si o veselie contagioasa! Cand sa cumpar cartea, se terminase. Am dat fuga la stand la Aramis, dar nici acolo n-o mai aveau. Dupa mine vin doua mamici, cu copii mici: o cautau pe Firicel. Apare un domn cu barba cu un brat de “firicele”. N-apuca sa le mai puna pe raft – i le luam direct din brate! La coada chiar zambeam cand mi-am dat seama ca doar o singura persoana statea sa cumpere altceva decat cartea cu Firicel!! :)) Abia astept sa le fac cadou fetitelor pentru care am cumparat-o si sa vedem cum li se pare! Multumim, Ada!

De la Firicel, fuga prin targ sa vedem cu ce se mai lauda. Era o inghesuiala si-o caldura de nesuportat. Cristianei ii era foame. Madalina se pierduse pe la Oxford. Mih bantuia prin sferele superioare. Livia si Ralu abia se pregateau sa vina. Mie-mi tot suna telefonul si nu-l auzeam. L-as fi luat pe Josep Pla (odiosul! adoratul!), dar nu aveam bani de el. L-as fi luat pe Orson Scott Card, dar nu pleaca nicaieri pana una-alta. Si desfasurandu-mi in cap acest pep talk am plecat dupa mici si carnati.

Numai dupa ce luasem un pranz campenesc Oktoberfest a urmat Satya. Asta e un restaurant sanatos, vegetarian, ayurvedic, pe Banu Manta. Fireste ca nu mai eram in stare sa mananc nimic sanatos, asa ca am baut o cafea si-am gustat o delicioasa clatita din faina integrala, impodobita cu mere coapte in sos de fructe de padure si bucatele de migdale. Ceva divin. E de mers cand or fi bani si foame! Pentru ca e scump, dar foarte placut.

La targul din parcul Kiseleff nu e mare lucru de vazut. La Gloria Jeans trebuie mers, pentru ca au wireless si se pot vota pozele din concurs :)) Si, ca de obicei, un mall cheama pe altul, asa ca am ajuns in Plaza.

Asta explica de ce intre Gaudeamus (12:30) si concertul The Amterdams (21:00) eu n-am reusit sa dau pe acasa. Ceea ce a fost probabil mai bine, pentru ca sigur ma pleosteam si nu mai aveam chef de concert. Si-ar fi fost pacat.

The Amsterdams in club Control. Pentru ca Cristiana are pe fb numai statusuri cu ei, de m-a innebunit, iar azi m-am apucat sa-i ascult pe myspace si sunau indie si punk ca muzicile pe care le ascultam eu in liceu. Good vibe. Solistul, Andrei Hategan, are genul ala de trup filiform pe care stau bine tricourile rupte si pantalonii cu talie joasa. Canta misto si se misca fenomenal! Imi facea impresia ca e sub apa uneori, alteori exploda de energie. Absolut hipnotic! Am tema de vacanta sa ascult Adolessons. Merci, Cristiana! >:D<

Maine urmeaza un drum la sala radio si hopefully unul la service, sa-mi iau stergator in spate, fiindca mi l-au furat pe cel pe care-l aveam. Uit constant ca marti e 1 decembrie si nu se lucreaza, de aceea pun intrebari inteligente gen “da’ tu ai liber marti?” “trec marti pe la firma sa te vad?” etc. Ce cuvant, “firma”!

Nuff said. Amsterdamsii mai jos. Eu ma duc sa ma culc.

 

Concurs foto – votati si voi?

Un prieten participa la un concurs foto unde nu stiu exact ce va castiga, dar vreau sa-l ajut sa castige!

Daca vreti sa ne-ajutati si voi, pozele se gasesc pe site-ul Fototalentos ‘10 si ca sa le votati, intrati pe “Las mas valoradas” apoi in casuta de search (“buscar”) introduceti urmatoarele titluri:

1. Dos gotas de agua
2. Invitado en los Pirineos
3. Jugando a ser niño
4. En la escuela con hambre
5. Por una hamburguesa
6. Naturaleza versus tecnología (recunoasteti locurile?)
7. Cultura de los muñecos
8. A solas en el agua

Sau puteti sa dati click pe linkurile de mai sus si mergeti la fiecare poza si votati ;)

¡Gracias!

P.S. Azi la 12:30 sunt la lansarea Domnisoarei Firicel la Gaudeamus :)

Comunismul din Voluntari, Ilfov

Olimpiada la scoala din Voluntari. O scoala frumoasa, ingrijita, foarte mare, care arata ca orice alta scoala de pe vremea copilariei mele (poate putin mai mare decat unele), cu o curte interioara asfaltata unde se face sportul, cu intrarea profesorilor si intrarea elevilor.

La iesirea de la concurs (subiecte simple, s-a terminat foarte repede si toti copiii au luat note mari), gasesc in fata scolii doi pusti de la clasa a 7-a.

- Teacher, nu-i asa ca scoala asta parca e de pe vremea lui Ceasca? ma intreaba unul.

- Chiar de atunci si este, dar a fost renovata, ii zic, dupa ce verific ca stie si numele real al lui “ceasca”.

- Seriooos? De pe vremea lui Ceasca? E o scoala comunista!

- E o scoala construita in vremea comunismului, da. Vezi ceva rau in faptul ca se construiau si atunci scoli?

- Chiar asa, nu e nimic rau, zice cel care pana atunci tacuse.

- Nu…. dar de pe vremea lui Ceasca… ce tare! se arata impresionat primul.

Putin mai incolo ies din sala unde se corectau lucrarile si-i gasesc pe copii in hol.

- Ce s-a intamplat? N-a venit sa va ia?

- E pe drum, dar mai intarzie, imi zice cel cu Ceasca.

- Vai de capul vostru, ii compatimesc sincer. Si nu v-ati plictisit?

- Nuu, raspund amandoi foarte animati. Povestim amintiri din comunism!

Amandoi sunt nascuti in 1996 :)

Oscar si Tanti Roz

O poveste scurta si frumoasa in 74 de pagini, cateva lacrimi si un noian de ganduri. Foarte frumoasa ideea vietii traite pe repede inainte, personajele aproape ca de desene animate cu nume haioase, figura materna si calda a lui Tanti Roz.

Multumesc, Dana.

No anirem mai més a escola

 

gripa porceasca (sau porcoasa) plus ziua nationala a romaniei ne-au trimis frumusel acasa pana miercuri, prilej de gaudeamus si (re)citiri cat mai multe, sper, daca twitter si facebook nu ma vor inghiti precum chitul pe iona

sunt in saptamana cinica, nu ma intereseaza nimic, nu vreau sa merg la petrecerea ipsos (oricum nu mai cunosc multa lume; i’m an outsider — cine a zis odata outsider in loc de foreigner?? la ipsos, acu cativa ani, nu mai stiu, poate iulia piaritza?) si ma doare orice rautate, ipocrizie, agresivitate pasiva sau prostie

sunt in perioada in care prostia altora ma doare sfasietor, pentru ca mi se pare ca ma influenteaza si-mi toarna ceatza in minte

por el imperio hacia dios des del carrer blanc de xativa

normal, dam in escapisme, altceva nu exista

viata mea se traieste inapoi for some reason

dar numai saptamana asta ;)

Intr-o zi o sa scriu o carte

O carte ca o lume. O sa fii si tu in ea. E inevitabil.

“Evangheliile…” la care visam anul trecut nu cred ca se vor mai scrie.

Dar uneori am impresia stranie ca traiesc in cartea pe care o voi scrie.

Si atunci ma intreb cine ma scrie. Si-mi aduc aminte de noaptea in care am visat ca o voce imi spunea “nu mai existi, pentru ca nu se mai scrie despre tine”.

Imi place cuvantul asta, “scrie”. Suna a varf moale de creion bine ascutit, a foaie proaspata si a inspiratie.

Nichita Stănescu

---

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Dimineata, frig

Al meu país la pluja no sap ploure:
o plou poc o plou massa;
si plou poc és la sequera,
si plou massa és la catàstrofe.
Qui portarà la pluja a escola?
Qui li dirà com s’ha de ploure?
Al meu país la pluja no sap ploure.

(Raimon)

In mod miraculos mi s-au reparat iar boxele (e un contact care cand se pune, cand se ia) si ascult, ca de obicei, Raimon. Azi am citit un blog care scrie ca mine al unei fete careia ii e dor de trecutul ei asa cum imi (era? este?) si mie. Cand ascult Raimon, de exemplu, mi-e dor de Gironella si de orele de catalana cu Joan si cu Alfred. Cand aud “por el imperio hacia Dios” mi-e dor de Madrid si de Jose si de cartile pe care le citeam impreuna acum foarte foarte multi ani, cand eu eram inca blonda, iar el avea o claie de par in cap :) Pentru ca tempers fuggit si numai deunazi am vazut la Carturesti ca s-a publicat in traducere romaneasca Witches Abroad la RAO, Prin cele strainatati. Si  traducerea ok, din ce mi-am putut da seama citind in librarie. Pentru cei care nu stiu, WA e prima carte tradusa de mine, la 19 ani, in anul 1 de facultate, cand eram iremediabil indragostita de Andrei Gheorghe, iar el vorbise la MK de Terry Pratchett. Am tradus cartea cap coada, intai pe masina de scris, apoi pe un computer. Mi-a luat cam 1 an si nu am publicat-o niciodata. Anul trecut cand am vrut s-o dau la RAO era deja cineva angajat sa o traduca si mi-au zis ca e prea tarziu [oricum banii pe Josep Pla nu mi i-au platit inca...].

Nu stiu daca inteleg bine conceptul de mentor, dar daca un mentor e cineva care-ti schimba viata macar un pic si ireversibil, atunci AG mi-a fost mentor si datorita lui am supravietuit in primii doi ani de facultate [hell, si datorita lui am dat la limbi straine in the first place! bine, sa n-o uitam pe Andreea...]. Iar mai de curand, Raluca a jucat acelasi rol si adesea ma gandesc cat de mult mi-a influentat modul de a gandi.

Dar trecutului ii sade bine acolo la stanga pe axa timpului, pentru ca momentul nostru e prezentul. Today is yesterday’s tomorrow. Iar in prezent e rece, vine nitel iarna, iar dimineata cand ma duc la bus pe jumatate adormita alergia ma pisca nitel de urechi, dar mult mai delicat ca in alti ani, aproape imperceptibil.

Imi plac diminetile mele uber-matinale (6 – 6:15) cu cafea cu lapte, paine cu gem si 5 minute de mers alert pe jos (sau de sarit in primul taxi, daca vremea o cere, iar portofelul ne-o permite). Imi place sa ma trezesc, uneori fara ceas, si sa ma gandesc cu drag la noua zi ce incepe. Am trecut printr-un proces de adaptare, iar acum am ajuns la concluzia ca am un orar chiar misto! Merci, Alina :)

Mi se pare ca Raimon merge cu diminetile mele…

P.S. O veste mare: nu mai am lamai! Dupa 7 ani de carnet, lamaile erau mai mult o stare de spirit :)

The Butterfly Effect

Tocmai am vazut “The Butterfly Effect” (Ashton Kutcher e varsator!!) si ma sacaie enorm ca nu-mi mai aduc aminte de o carte pe care am citit-o nu stiu cand despre un tip care e internat nu stiu de ce la clinica de nebuni dintr-o tara straina si seamana pe undeva cu acest film. The Stars’ Tennis Balls! Baiatul cool caruia i se insceneaza posesie de droguri si e luat de politie si dus intr-o casa conspirativa, apoi in acest ospiciu. Nici o legatura cu personajul lui Ashton Kutcher, care trece prin “rebirths” succesive, incercand sa repare trecutul si stricand – inevitabil – tot viitorul. Dar cumva cele doua povesti s-au legat in capul meu.

Am citit despre The Butterfly Effect pe un site de ToK, deoarece are legatura cu perceptia si cu iluzia realitatii, cu alegerile pe care le facem si cu gradina cararilor care se bifurca. Nu m-a impresionat insa decat prin violenta si prin jocul fad al lui Ashton.

Delete.

 

Agitatie politica. #dezbatere

Dupa ce am urmarit dezbaterea de ieri, am ajuns la urmatoarele concluzii:

1. cineva si-a batut joc de Geoana cand i-a dat sa citeasca discursurile alea penibile in limba de lemn si cu dezacorduri.
2. Basescu are o latura autoritara care nu imi place si un rasism dezgustator.
3. Crin? Pur si simplu nu-mi transmite nimic, decat o mare absenta, in ciuda agresivitatii.
4. nici unul dintre cei trei nu stie sa dezbata, ci doar sa sara la beregata.
5. fiecare are publicul lui tinta, bine delimitat: Basescu, in calitate de prezident, vrea voturi de la toti romanii, in vreme ce Geoana trage tare cu agricultura si familia crestina ca sa ajunga la inimile locuitorilor de la sate si Crinutz e fan Tudor Chirila si vrea voturi de la tineret si intelectuali.

Am stat si eu la cioace si comentarii pe hashtagul #dezbatere de pe twitter si ma simt si azi la fel de debusolata in privinta votului cum eram si ieri. Ma batea gandul sa astept turul doi si sa-l votez in turul 1 fie pe candidatul ungur (il cheama Hunor! :)), fie pe Remus-cel-verde, care lasa pliante in cutiile postale si seamana cu frate-meu :))).

Mi-a placut o replica de pe # dezbatere de ieri: gata, s-a terminat, iese Turcescu presedinte!

Batman, Batman

Plimbare. Vinerea e de plimbare, dupa scoala. Cafele, povesti, stradute frumoase, toamna tarzie si calda, masini, frunze galbene, ganduri, zambete. Si, deodata, pleosc!

Acum vreo 7-8 ani cineva mi-a varsat de la un balcon o galeata cu apa fix in cap, pe Pantelimon. Noroc ca era vara, apa nu parea prea jegoasa si m-am uscat relativ repede. In alta zi mergeam cu Vio pe strada si ne-a cazut in fata, tot de la un balcon, o punga cu un rahatel. Suuuper! Sa ne mearga bine, probabil. Semn de noroc si de bani :)) Tot asa, am primit “din cer” (sau din senin, ca broasca testoasa), un faras de praf, oase de pui si multe alte mizerii, ca sa nu mai zic de chistoace de tigara. Asa ca ma veti intelege cand va zic ca nu mai intorc capul la zgomote ca acel pleosc! – ma bucur doar ca nu mi-au picat in fata, ci in spate.

Dar Octavia s-a intors si a strigat:

- Nu pot sa cred! Un liliac!

Dap. Era un liliac mort. Un sobolan cu aripi. Un animal care doarme ziua si umbla noaptea. Tata si mama lui Batman. Un liliac picase din cer pe trotuar in spatele nostru, pe strada General Berthelot, la doi pasi de liceul Sf. Sava.

Primul sentiment a fost de mila, dar vazand trupusorul prabusit pe caldaram am simtit o oarecare repulsie. N-am putut sa ma apropii de el, desi eram curioasa sa-l studiez de aproape (am mai vazut lilieci doar in zbor si niciodata in Bucuresti). Ridicand ochii spre “cerul” din care cazuse acest mic mesager sinucigas (sau poate impins!!), am bagat pentru prima oara de seama ca pasarile de la streasina casei erau lilieci, iar ciripitul prelung era de fapt un soi de chitcait. Brr! Si acum simt fiorul acela de teama si repulsie cand ma gandesc. Simt ghearele, il simt periculos, rece, umed, alunecos si asta fara sa fi pus vreodata mana pe un liliac.

Si,, in acelasi timp, incerc sa gandesc empatic chiar si despre aceasta creatura pentru mine misterioasa, sa “be the bat” si sa-l inteleg dinauntru, asa cum as intelege un caine care ma ataca, sau o pasare nebuna si nu pot. Nu mi-e destul de familiar ca sa gandesc empatic despre el. Liliacul e varelse.

[Orson Scott Card:] “Demosthenes’ History of Wutan in Trondheim: The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling… This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. “

Imi place acest citat din Speaker for the dead:

“Since we are not yet fully comfortable with the idea that people from the next village are as human as ourselves, it is presumptuous in the extreme to suppose we could ever look at sociable, tool-making creatures who arose from other evolutionary paths and see not beasts but brothers, not rivals but fellow pilgrims journeying to the shrine of intelligence. Yet that is what I see, or yearn to see. The difference between raman and varelse is not in the creature judged, but in the creature judging. When we declare an alien species to be raman, it does not mean that they have passed a threshold of moral maturity. It means that we have.”

Mi se pare asa de frumos, incat nu mai pot sa spun nimic. Just bow to the mind that came up with that. I so want to write a book someday that’ll make people feel happy and smart when they read it! All this polyphony going on in my head has to lead to something :-)

Cred ca ma intorc la Saramago. Am citit azi in Dilemateca un articol frumos despre “Ensayo sobre la lucidez” [eseu despre luciditate, s-a tradus]. Saramago s-a apucat de scris la 54 de ani.

Am descoperit Dorobantiul si in special strada Putul lui Zamfir, care mi se pare ca are un aer de Bucuresti meets Paris meets Zurich care ma incanta.

Maine e vineri

O saptamana in care am mers zilnic cu masina la scoala. In prima zi mai pe orbeste, in a doua zi mai ferm – dar tot nesincronizat -, in a treia zi ok, iar azi – aproape perfect (cu exceptia nefericitului din spate care nu avea de gand sa ma lase sa ii cobor de pe trotuar drept in fata, asa ca era sa ne busim sexy de tot si ne-am evitat maiastru in ultimul moment. That sorta sucked, iar dupa mi-a fost frica si gol in stomac).

Concluziile sunt cateva si vreau sa mi le insirui aici:

1. ca practice makes perfect. Sincer. Repetitia e mama invataturii si a sincronizarii. Unele lucruri ies perfect din prima, altele nu. Tine doar de natura lor diferita.
2. ca traficul bucuresteano-pipera-voluntarean e imprevizibil. Azi am avut bariera si dupa bariera s-a mers brici. Ieri a fost omor. Alaltaieri a fost aglomerat pe baicului. Etc. Etc. Regula este “vazand si facand” si cu mult calm, ca toti avem interesul sa ajungem unde ne dorim.
3. ca niciodata claxonul n-a mutat muntii, nici n-a deschis carare in fata, dar e util atunci cand amicul din fata ta nu vede semaforul sau cand mama omida traverseaza in curba cu toti cei treisprezece puradei.
4. ca exista pe lume si pietoni absolut inconstienti.
5. ca nu-mi plac flashurile, nici macar cand mi se fac flashuri ca sa ma bag. si mai ales nu inteleg moda cu sa faci flashuri la pietoni ca sa treaca pe trecere???? wtf?
6. ca Bucurestiul e un haos enorm – de gropi, de tramvaie, de masini, de oameni, de camioane, de inconstienta, de risk-takers care se avanta pe unde nici cu gandul nu gandesti (vezi mai ales obor, baicului-bariera, iancu nicolae, dn1, stefan cel mare – din traseele mele).
7. ca imi place enorm sa conduc, am si instincte si reflexe si ador Pisicutza, chiar si cand o super-turez :xx
8. ca atunci cand pleci undeva cu masina e exclus sa nu gasesti loc de parcare

Maine ne dam cu busul, apoi va fi weekend. In curand e Craciunul – deja se aud colinde, mallurile sunt pline de cadouri, a decorat Cata si scoala. In curand redevine util calendarul de pe desktopul meu de vista, unde scrie “ianuarie – Marius 22, Inozza 26, Octavian 28″ ;)) Si Livia, 12.  Si Andrei Gheorghe, 14. Normal.

Concluzia saptamanii este ca sunt foarte obosita si ca e bine. Uneori spre foarte bine :)

Buna ziua, sunt Christina, cu ce pot sa va servesc?

Cand am citit cartea aia cu cele 5 limbaje ale iubirii (o carte de bun simt, dealtfel), am simtit ca ma identific cu limbajul timpului acordat si cu cel al atingerilor fizice. Da-mi buna ziua si pune-mi o mana pe umar si imediat o sa te consider prietenul meu. Fireste, exista si varianta b. Pune-mi o mana dezgustatoare pe umar sau loveste-ma catusi de putin si nimic nu te mai ridica vreodata in ochii mei. Adio. Amin.

Pe mama am plasat-o imediat la limbajul serviciilor. Pe Iulius tot la cel al timpului, plus vorbele frumoase. Pe Josecin la cuvinte de incurajare. Pe tata la timp si servicii. Parintii au ceva cu serviciile. La noi in familie cadourile nu te vor face prea popular, vezi bine. Pentru ca astea sunt cele 5 limbaje, daca n-ai citit cartea:

- timpul acordat “ma simt iubit cand imi acorzi timpul tau si ma asculti sau facem o activitate impreuna”

- serviciile – “ma simt iubit cand imi faci servicii, cand ma ajuti, cand ma sustii”

- cadourile – “ma simt iubit cand primesc daruri, chiar si o castana de pe jos, de la tine”

- atingerile fizice – “ma simt iubit cand ma atingi, ma mangai, ma imbratisezi, ne tinem de mana”

- cuvintele de incurajare – “ma simt iubit cand imi spui ca sunt frumos, destept, ca pot, ca stiu”

Treptat, in lumina acestor categorii simpliste dar utile (mintea gandeste in categorii, deci sa i le furnizam!), am ajuns sa imi dau seama ca prefer sa mi se “vorbeasca” Timp si Atingere, dar eu vorbesc Servicii si Cadouri! Pai cum? La carte zice ca in general iubesti in limbajele tale predominante. Nimic mai fals, in cazul meu.

Mi-a placut intotdeauna sa ma simt utila. Cred ca nu stiam asta:

Desi avusesem o mica “revelatie” inca din 2007.

In fine. Vorbesc “servicii” la perfectie. Sunt voluntar la orice presupune putting a smile on someone’s face. Azi ma gandeam ca de cand am masina sunt si mai fericita pentru ca pot sa duc pe toata lumea acasa.

Cred ca exista o explicatie simpla pentru care vorbesc “Servicii” si “Cadouri” cu oricine si la orice ora, iar celelalte 3 limbaje le pastrez pentru a select few: “Servicii/Cadouri” a devenit aceasta lingua franca pe care toata lumea o intelege si o recepteaza corect – nu neaparat ca dragoste, cat ca interes si preocupare pentru interlocutor – si o apreciaza.

Ca si in cazul limbajului clasic, problema apare atunci cand Christina tace.

*this article is a stub and has not been revised before publishing*