Pe toti ne iubeste cineva

Un vin alb, o bucata de paine neagra, branza. Cam cu asta ma indeletnicesc. Si cu privitul pe geam la zapada. Plugurile trec foarte des, dar tot alb ramane in urma lor. E iarna adevarata, de aceea azi si maine nici nu mergem la scoala, ca sa ne putem bucura de ea. Colega si prietena mea Meli mi-a spus la telefon ca i-a cumparat fetitei ei sanie si pantaloni de fas pentru zapada si m-am bucurat de bucuria lor. Mi-aduc aminte cate ore ne puteam juca in zapada cand eram mici – nimic nu ne mai trebuia! Totul era acolo: cazemate, tuneluri, derdelusul, oamenii de zapada si pasarea Chincho-Pincho care-si avea cuibul imaginar in plopul din curtea de-alaturi. Cand intram in casa ne schimbam in haine uscate si ne lipeam talpile goale de soba fierbinte. Acum imi lipesc privirea de albul de afara si zambesc amintirilor.

Am fost candva copil, apoi adolescenta si tanara, acum sunt adulta. Am avut mult timp sa reflectez in ultimii ani si multa vreme in care sa ma indeletnicesc cu activitatile la moda care sunt autocunoasterea si dezvoltarea personala. Am citit pe tema asta tot ce mi-a cazut in mana, de la NLP< analiza tranzactionala < psihanaliza < psihologie populara si pozitiva < teorii behavioriste, cognitive, experientiale si parapsihologice, carti de filosofie si scrieri esoterice. – Apoi am recitit Eclesiastul si am gasit acolo condensat tot ce invatasem din maldarul meu de carti. Uneori e nevoie de un drum mai lung ca sa patrunzi intreg sensul scurtaturilor. – Am citit despre integrare, despre relatiile sociale, despre iubire, despre imaginea inconstienta a corpului, despre injonctiuni parentale, despre frica de moarte, despre schema abandonului si dependenta. Am scris, am facut psihoterapie atat de grup cat si individual, m-am rugat si am fost la clarvazator. Am incercat in toate sa pastrez o minte deschisa, sa iau fiecare experienta ca pe o lectie si sa invat. Pentru ce? Pana cand? Nu stiam. Dar altceva mai bun nu aveam de facut.

I-am lasat pe altii sa puna in cuvinte lucrurile si experientele pentru care eu nu aveam cuvinte ori despre care nu aveam cunostinta, sau amintiri. M-am hranit din vorbele pe care Francoise Dolto le adresa bebelusilor si din gandurile impartasite de Irvin Yalom in cartile sale. Am ales doua vorbe pentru mine din puzderia de carti-toate-la-fel-de-lesinate publicate de Jacques Salome si-am folosit librariile pe post de biblioteci, ca sa nu ma ruinez aruncandu-mi toti banii pe cartile editurii trei. Am ajuns pana in punctul unde nu mai gaseam placere in literatura, ci doar in aceste cartulii care imi vorbeau despre mine obsesiv, fixist.

As fi vrut si eu sa stiu ce cautam. Iluminarea? Da’ de unde! Cautam boala si vindecarea de ea. Cautam hrana emotionala si acceptarea. Si mai cautam ceva. Iesirea de pe modul de pilot automat pe care functionasem 29 de ani. Constientizarea. Intelegerea. Sensul.

Acum cand stau singura in casa si ma uit pe geam la zapada si-mi mai torn un pahar de vin simt ca toate aceste cautari au dat roade. Nu stiu cand si in ce fel, dar m-au schimbat. Si, asa cum stau aici si zambesc amintirilor si scriu, simt ca sunt unde trebuie si ca mi-e bine si ca trebuie sa scriu asta pe blog, pentru ca blogul acesta a fost – cu voaluri si jocuri de oglinzi – blogul luptei mele cu mine, blogul cautarilor si al fricilor, blogul unde m-am prefacut si m-am deschis, blogul care m-a prelungit in virtual atunci cand nu ma ajungeau bratele reale, locul unde mi-am asumat riscuri stiindu-ma la adapost,

La toti ni-i greu, e vorba unui prieten de-al meu si pe toti ne iubeste cineva e o alta vorba care-mi place.”Ai mult potential,” mi-a spus o sefa de-a mea, demult si m-am speriat, pentru ca ma gandeam ca sigur se insala si potentialul mult-prezis e doar o aparenta.

Acum mi-am dezgropat talantii si-i inmultesc. Aceia care mi s-au dat, nici multi, nici putini, nici ai altora. Dac-as fi un animal, as fi o girafa.

L’hiver

A venit iarna, fulgii mari de zapada se astern peste plai si totul e alb, imaculat, perfect. Nu va dura mult pana va veni mocirla, apoi primavara, martisorul, copacii infloriti si vara.

Raspunsuri

Am niste raspunsuri la intrebarile pe care nu mi le-ati pus.

Raspunsurile sunt:

1. Da.

2. Trebuie.

3. Comoara.

4. Sabia.

Aseara am visat iar, un vis care-mi vorbea cu voce tare si-mi zicea: “Abuzurile trebuie dezvaluite. Dezvaluirea publica a unui abuz e un gest de curaj si merita respect.”

Imi pare rau ca sunt incoerenta, dar pot sa promit ca exista o coerenta in partea astalalta a ecranului.

Viata in bula

Ieri vantul mi-a ravasit coafura si, pentru ca voiam sa merg si in parc, am cerut imprumut o caciula si-am primit una verde, marca Bula. Asa am experimentat viata in bula, fiindca intalnirea noastra din parc a fost exceptionala, cu multa bucurie si energie si haz, iar intoarcerea acasa a fost caderea in concret: tu ai vazut ca se bat in piata universitatii? ce e acolo?

N-am televizor de multa vreme si, desi poate sa para o lipsa de interes pentru ceea ce ma inconjoara (chiar si egocentrismul manifestat prin a te proteja de aroma de moarte, sex si sange a stirilor TV se pare ca tot rau vazut este), simt o liniste si-o pace nemarginita fara el. Dar uite ca atunci cand demonstrantii ocupa piata universitatii pentru a protesta impotriva a tot, confuz si fara nicio directie, televizorul e singurul care poate sa-ti aduca vestea asta in casa si in bula.

M-am uitat la stirile care transmiteau, in modul lor exagerat si atatator, manifestatiile din Bucuresti si din tara si am vazut o multime de oameni iesiti la socializare/ vandalism, fara o directie precisa, fara un scop clar, organizati doar de nevoia de a-si face auzita vocea – sau nici macar atat: de nevoia de a fi hraniti si de a li se intretine un nivel iluzoriu de confort care sa le dea impresia ca ar fi si respectati de cei carora le deleaga misiunea de a-i conduce. Pana am plecat de la parintii mei, pe la ora 9, nu se intamplase nimic notabil, iar o serie de tineri agitati se cocotasera pe un chiosc de ziare, de unde fluturau steagul Revolutiei ca sa fie filmati de echipele de televiziune si ca sa faca haz.

cu mic, cu mare

uneori am cinci ani ca Lisa
alteori am cinci sute de ani
am trait toate vietile, am visat toate visele
am cunoscut desertaciunea si goana dupa vant

azi m-am nascut.

cand era mica ii spuneau c-o lasa in padure
cand era mica o dadeau la tigani
cand era mica manca tot la masa de frica injectiei
cand era mica statea cuminte, ca sa nu ajunga la casa de copii
cand era mica se reincarna in altcineva

a iesit soarele, s-au aprins lumanarile, straluceste pe cer o stea
cand va veni vremea, ne va fi calauza

uneori am cinci ani, alteori cincisprezece
alunec printre varste si-mi repet greselile
ca una cu minte putina
ca una care-si cauta mintile

“capitalul inactiv nu aduce posesorului sau profit.”

si-apoi am incalecat pe-o sa
mi-a placut intotdeauna sa spun povesti
acum le spun sacadat si fara rima
sub forma de poezie

iar asta se opreste aici

Enter title here

mi-am petrecut noaptea trecuta ascultand furtuna si temandu-ma cand ca-mi vor zbura geamurile de la casa, cand ca-mi va pica ceva pe masina. din fericire, nici una din aceste temeri nu s-a adeverit. la ora 5 cand am adormit geamurile erau inca acolo, desi continuau sa se zgaltaie amenintator, iar masina sedea la locul ei in parcare, intacta.

apprehension.

Vis (ma bucur ca ploua)

In acest vis trebuia sa urc cu liftul la etajul 100, deoarece stateam la camera 114 a unui hotel extrem de luxos. Mi-era putin frica de lift si mai ales de inaltime si stiam ca pe la etajul 50 incepeam deja sa simt un gol maaaare in stomac. Am ajuns totusi cu bine, usile s-au deschis si-am pasit pe un hol cu mocheta. Spre camera se cobora pe niste scaune, cam ca intr-un dans al lui Fred Astaire si-n vreme ce coboram ii spuneam cuiva din spate:

- Vezi, desi stau la Sheraton *****, trebuie sa am grija sa nu-mi agat dresul, fiindca n-am bani sa-mi cumpar altul.

 

Downton Abbey (2011)

“Downton Abbey” e un serial britanic produs de ITV in care o serie de personaje foarte englezesti se confrunta cu schimbarile majore de mentalitate si stil de viata ale inceputului de secol XX.

O casa mare, o familie bogata, dar pe cale sa piarda tot din cauza eternei probleme a lipsei unui mostenitor de parte barbateasca, un var care urmeaza sa mosteneasca totul (din fericire, nu e un oportunist fara creier si fara inima), o bunica pe cat de traditionalista in aparenta, pe atat de progresista in fapte, trei surori foarte diferite, o matusa intriganta si o multime de servitori ametiti de posibilitatea de a-si transcende rangul pentru a deveni liberi, pentru a lucra ca muncitori si secretare in slujba lumii celei noi.

Imi place serialul pentru ca e bine scris, are personaje puternice si vii, peisaje grozav de frumoase si o perspectiva pozitiva. Fiecare episod dureaza mai mult de 60 de minute si vad cate unul in fiecare seara, exact ca-n copilarie, cand ne adunam cu mic cu mare la serialele de luni seara in fata televizorului.

E un serial care readuce in discutie problema principiilor de viata, a valorilor autentice si conjuncturale, ideea de caracter, educatie, forma si fond armonios imbinate.

Multumesc, Ina, pentru recomandare!

Ολα καλα

Versurile sunt aici, in greaca si engleza. “Ola kala” inseamna “totul e bine”. Chiar daca iubita l-a lasat pentru altul si de maine intra in somaj, atata vreme cat mai poate sa cante, amintirile nu-si au rostul.

La fel ca si cantecele Eleftheriei Arvantiaki, acesta e un cantec pe care-l stiu din anul 2004 si pe care acum il aud cu alta ureche. Inainte auzeam muzica, acum aud cuvintele. Nici nu stiu cum e mai bine.

New Year’s Eve (2011)

Din camera unde sunt consemnata la tradus am ajuns direct in sala cinematografului Studio, unde-am pierdut vremea cu povesti trase de par si miracole absolut banale intamplate toate la New York si numai in noaptea de anul nou. Filmul m-a costat 12 lei, ar fi fost mai corect sa coste 5 lei, dar se pare ca la Studio nu exista tarif redus, iar cand exista (la primele 2 spectacole) e degeaba, pentru ca niciodata nu se aduna cei 5 spectatori necesari ca sa dea drumul filmului.

Si totusi a fost o comedie romantica corecta, mi-a mutat gandurile de la Razboiul Civil spaniol la dragoste, fluturasi, iertare, incredere si alte teme de sezon, m-a facut si sa rad in cateva randuri, a fost ok.

Saptamana viitoare vine la Studio “The Girl With the Dragon Tattoo” (2011).

2012

Mi-am facut traditionala curatenie in biblioteca pe care-o fac la fiecare sfarsit de decembrie, desi fara sa-mi propun neaparat, ci pur si simplu pentru ca asa imi vine. Am ascultat cantecul asta de mai multe ori decat pot numara in limba greaca, lenevesc in pat cu laptopul de la Mos Craciun in brate si ascult proba la pocnitori pe care o fac afara o ceata de pustani. In Piata Revolutiei se repeta pentru revelionul protv si uneori vantul mi-aduce voci; pe strada trec mai putine masini ca niciodata si maine nu va fi doar duminica, ci va fi un nou an.

Ne innoim mereu o data cu anul si ne invechim tot o data cu el. Imi place luna ianuarie pentru ca e alba: si la propriu, ca luna de iarna ce se afla, dar si in sensul figurat de foaie noua pe care sa scrii povestea in continuare, de la inceput, cum vrei tu.

De anul 2011 ma despart cu voiosie. Mi l-am dorit frumos, a fost perfect si se termina foarte bine.

Ca sa nu zic ca n-am iesit in ultima zi a lui, azi am purces cu hotarare sa-mi caut un calendar pe 2012 prin librariile de la Universitate si sa ma plimb cu masina pe toate strazile si sa ma parchez in toate locurile de parcare, ca sa am sentimentul ca orasul e al meu! Mi-a iesit, asa ca mi-am oferit un iaurt cu miere si nuci drept rasplata.

2011 este, probabil, anul de care-mi aduc cel mai bine aminte, luna cu luna. Pentru ca in fiecare luna s-a intamplat ceva minunat, fie ca au fost oameni pe care i-am intalnit, lucruri pe care le-am facut, frici pe care mi le-am confruntat, lectii la care am plans neputincioasa, prieteni in fata carora mi-am deschis sufletul asa cum n-am mai facut-o niciodata pana acum sau carti pe care mi-am dorit sa le fi scris eu de mult ce mi-au placut.

A fost frumos. Fiecare moment a fost frumos si ma bucur ca s-a intamplat. Inima imi bate acum la loc in piept, plina de speranta pentru 2012. Va fi anul schimbarii si ma bucur pentru asta.

Asta vara, cand faceam colaje pe covor in camera mea impreuna cu Ina, mi-am creat o lista 50 de dorinte pe care-as vrea sa mi le indeplinesc in urmatorii cincisprezece ani. Pentru anul 2012, imi propun sa implinesc cel putin trei: securitatea financiara (de fapt as vrea sa fiu bogata, ce atata diplomatie! vreau sa nu mai existe zile cand ma intreb daca mananc azi covrig sau imi tin ultimul leu pentru maine), intalnirea unui partener de viata si scrierea unei carti. Sunt bucuroasa ca am sprijinul prietenilor si al familiei si le multumesc din nou pentru asta.

Mai multe n-am de spus. Sa va fie Revelionul vesel si innoitor, iar 2012 sa va prinda pregatiti nu sa deveniti altcineva, ci sa sa aflati cine sunteti si sa fiti acea persoana.

La multi ani!

Cand am fost pe Transalpina

Cand am fost pe Transalpina, am pornit din Brasov. A fost amuzant, pentru ca eram sapte oameni intr-un Mercedes Vito, dintre care eu nu cunosteam decat o persoana: pe colegul meu Dan, proful de desen. Atunci am cunoscut-o si pe sotia lui si, bineinteles, pe ceilalti calatori: doi din Bucuresti si doi din Targu Mures. Pentru ca ma alaturasem acestui grup oarecum din intamplare (il auzisem pe Dan spunand ceva de Transalpina la telefon si-am sarit: mergi pe Transalpina, ce tare, de cand imi doresc – iar el mi-a raspuns: mergi cu noi? daaaaaa), o vreme am avut senzatia ca weekendul meu e acasa si ma asteapta, iar eu ma plimb nepoftita prin weekendul… altora! Dupa ce le-am impartasit tovarasilor de drum aceste ganduri, senzatia a disparut, pentru ca mi-a fost limpede ca ala chiar era si weekendul meu, desi totul se intamplase atat de repede.

Eram in septembrie, drumul a fost foarte frumos, ne-am oprit la Curtea de Arges si am vizitat manastirea, apoi am pornit spre Obarsia Lotrului, unde urma sa si innoptam.

Noaptea a cazut repede, dar cabana la care ne si vedeam cazati, aranjati si pregatiti pentru drumetia de a doua zi nu mai avea locuri libere. Se pare ca rezervarile prin telefon fusesera anulate, sau pana la urma nu se facuse nicio rezervare, cine stie? Oricum, acolo nu puteam dormi si ni s-a indicat sa pornim spre Voineasa, unde sunt cazari multe. Era noapte si, desi era doar septembrie, paream un grup de colindatori care bat din poarta-n poarta si scoala gazdele din pat. “N-avem locuri”, era textul de care deja ne plictisisem. Am urcat si coborat prin toate colturile de munte, mai la hoteluri scumpe, mai la pensiuni modeste, ba si pe la gazde care primeau calatori la ei in casa am batut, dar degeaba. De la Voineasa am fost trimisi la Valea Macesului, apoi la Brezoi si uite-asa ne indepartam de locul unde se planuise drumetia si ne apuca, incet, si disperarea, desi parca mai mult amuzamentul.

Incepuseram sa devenim superstitiosi: daca trimitem doar baietii, sa vezi ca au camere. Hai sa mearga doar fetele, ca poate avem noroc. Sa mearga Dan in fata, sa ramana soferul la masina, sa mearga doar soferul… cate combinatii n-am mai facut si in zadar!

Pensiunea Garvis avusese inspiratia sa-si lumineze tot dealul pe care trona, astfel incat am vazut-o din sosea. Era undeva in dreapta, sus, urcai pe un drum de pietris, ne-am intrebat daca merita, dar orice merita, pentru ca se vorbea deja de cortul de 2 persoane si de dormit in masina, care cum putea.

Bineinteles ca nu aveau cazare, am multumit, am pornit, masina a scrasnit pe pietre si cauciucul din spate, stanga, s-a facut praf. Ne-am dat jos, cu tot cu bagaje, si hai sa ridice baietii masina, sa caute rezerva, sa schimbe roata.

De-ar fi fost asa de simplu, n-as mai fi avut acum ce sa scriu pe blog. Rezerva nu se gasea, iar cand a fost localizata, nu se putea desface de sub masina, unde era fixata. Am asistat atunci la o importanta desfasurare de forte, iar solidaritatea masculina si-a spus cuvantul.

Era noapte, iar ocupantii pensiunii se intorceau fiecare de pe unde haladuise. Cred ca n-a fost barbat, dintre cei care reveneau cu masina sau pe jos, sa nu vina sa arunce un ochi la pana noastra si sa nu-si dea cu parerea despre cum s-o desface roata de rezerva. Unii s-au bagat in portbagaj sa caute o clema care “trebuia sa fie acolo”, altcineva a sunat diversi cunoscuti (si era 10 seara), patronul s-a oferit sa ne dea un numar al unui mecanic auto si cativa ne simteam utili cautand pe google “Mercedes Vito spare wheel”. Zadarnic.

Se facuse 11 noaptea si nimeni nu-i daduse de capat acestei roti buclucase. In cele din urma baietii s-au decis s-o lase pe maine si, fiindca nu puteam pleca, soferul a cerut voie sa ridice cortul undeva in spatele pensiunii, iar noi am acceptat singura camera despre care ni se spusese ca mai e libera, unde urma sa dormim 5 in doua paturi, cum om putea. Se mai vorbea si de dormit in masina, cand sotia patronului a venit spre noi cu un aer decis:

- V-am facut rost de doua camere: o sa dorm eu cu sotul in alta parte si va dam camera noastra. Nu puteti sa dormiti in masina, toata seara v-ati chinuit, vreti si voi un dus, un pat normal…

Pensiunea avea doua etaje terminate iar la al treilea, aflat inca in constructie, nu erau gata decat cele doua camere pe care le-am primit noi, pentru 90 lei/noapte/camera. Nu mai e nevoie sa spun ca am dormit neintorsi, ca a doua zi ne astepta un peisaj de vis (noi care urcaseram si coboraseram de habar n-aveam pe unde mai suntem, in noaptea aia de colinda disperata), ca roata s-a schimbat si excursia a continuat fara alte incidente.

Azi am facut curat in biblioteca si am dat peste un pliant pe care l-am luat de la pensiunea Garvis special pentru ca voiam sa scriu despre ei pe blog. Daca aveti drum pe la Brezoi/ Malaia, eu vi-i recomand!

P.S. Camerele au fost curate si spatioase, cu baie in camera, prosoape, sapun. Nu am avut mic-dejun inclus, dar mancarea nu era scumpa, a fost buna si ne-au servit repede.

Magazinele au fost luate cu asalt

Am luat si eu cu asalt raioanele de genti, in cautarea gentii perfecte pentru mama: neagra, simpla, mare, cu multe buzunare, buget rezonabil.

- Neagra, ati zis neagra, sau poate sa fie si maro? a fost intrebarea de care n-am scapat nici in Obor, nici in Unirea, nici in magazinasele mici din centrele comerciale.

Neagra, doar neagra. Va rog fara piele de sarpe, funda mare, ciucuri, cusaturi aurii sau alte aplicatii.

In Unirea, am ajuns intr-un magazinas unde vanzatoarele (1,50 m, 40 kg) purtau rochii de Craciunita cu tivul de blanita fix pana la fund.

- Va arat eu o geanta perfecta, a ciripit una dintre ele. O vedeti asa mare, dar costa doar 290 lei, redusa de la 390 si e minunata. Sa va arat cat e de incapatoare inauntru – avea unghii false, lacuite cu oameni de zapada si mos craciuni, la care ma zgaiam in vreme ce scotea cocoloase de hartie din pantecul incapator al gentii – ia uitati-va, ce compartimentare excelenta! Noi, fetele, punem mare pret pe o buna compartimentare, recita ea mai departe.

Eu nu ziceam nimic, caci ramasesem incremenita in fata unui imens lacat auriu care impodobea partea din fata a incapatoarei genti.

- Are un lacat, or eu v-am zis ca vreau simpla. Nu mai scoateti alea din ea, ca oricum cu lacatul asta nu o iau. V-am zis ca o fac cadou…

- Dar lacatul se scoate, a ciripit iar ajutoarea lui Mos Craciun.

- A, perfect, aveti dvs o cheie…

- Nu, va duceti dvs. cu geanta acasa, bagati acolo un cui si-i dati cateva ciocane si se desface imediat! mi-a spus ea, mandra, aratandu-mi ca, de fapt, era si ajutoarea lui 007.

- Adica dau doua milioane pe geanta si ma duc sa-i dau cateva ciocane acasa? am repetat, ca una destul de grea de cap ce ma aflu uneori.

- Da, e redusa cu 30%, maine n-o mai gasiti la pretul asta.

I-am multumit si-am lasat-o sa indese la loc cocoloasele de hartie in geanta incapatoare, ideal compartimentata si impodobita cu lacat de aur, in vreme ce eu ma indreptam spre urmatorul magazin.

Pana la urma am reusit sa gasesc si geanta potrivita, desigur, dar patania cu lacatul auriu mi-a ramas in memorie.

Craciun fericit!

Καλήν εσπέραν άρχοντες

Va daruiesc un colind in limba greaca, se numeste “Buna seara, stapani”:

Καλήν εσπέραν άρχοντες
κι αν ει – κι αν είναι ο ορισμός σας,
Χριστού τη θεία γέννηση,
να πω, να πω στ’ αρχοντικό σας.

Χριστός γεννάται σήμερον
εν Βη – εν Βηθλεέμ τη πόλει,
οι ουρανοί αγάλλονται,
χαίρε – χαίρετ’ η φύσις όλη.

Εν τω σπηλαίω τίκτεται,
εν φα – εν φάτνη των αλόγων
ο βασιλεύς των ουρανών
και ποι – και ποιητής των όλων.

In traducere generala, asa cum inteleg eu, servitorii vestesc stapanilor lor nasterea lui Hristos intr-o iesle si bucuria ca a venit pe lume Imparatul Cerurilor si poetul tuturor. Asta cu poetul e interesanta, poate ποιητής mai inseamna si altceva, desi in dictionarul meu nu zice.

the joy of giving

De cand pluteste peste noi atmosfera Craciunului, incep sa ma simt putin ca Sheldon. Pentru cei care nu se uita la The Big Bang Theory, Sheldon Cooper e un om de stiinta cu un IQ foarte mare si o la fel de mare dificultate de a stabili relatii sociale firesti cu cei din jur. El este omul-robot, sau omul-computer, care analizeaza totul la rece, desi cand e bolnavior trebuie sa i se cante Soft Kitty. :-)

Mai jos un moment din episodul “The Bath Item Hypothesis”:

Sheldon: Wait! You bought me a present?

Penny: Uh-huh.

Sheldon: Why would you do such a thing?

Penny: I don’t know. ‘Cause it’s Christmas?

Sheldon: Oh, Penny. I know you think you’re being generous, but the foundation of gift-giving is reciprocity. You haven’t given me a gift, you’ve given me an obligation.

Howard: Don’t feel bad, Penny, it’s a classic rookie mistake. My first Hanukkah with Sheldon, he yelled at me for eight nights.

Penny: Now, honey, it’s okay.You don’t have to get me anything in return.

Sheldon: Of course I do. The essence of the custom is that I now have to go out and purchase for you a gift of commensurate value and representing the same perceived level of friendship as that represented by the gift you’ve given me. It’s no wonder suicide rates skyrocket this time of year.

Penny: Okay, you know what? Forget it. I’m not giving you a present.

Sheldon: No, it’s too late. I see it. That elf sticker says to Sheldon. The die has been cast, the moving finger has writ, Hannibal has crossed the Alps.

Howard (to Raj who is whispering in his ear): I know. It’s funny when it’s not happening to us.

Penny: Sheldon, I am very, very sorry.

Sheldon: No. No, I brought this on myself by being such an endearing and important part of your life. I’m going to need a ride to the mall.

Howard: It’s happening to us.

(The Big Bang Theory, sezon 2, episod 11)

Ragaz

Isaia, capitolul 9

2 Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. 3 Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriş, cum se înveseleşte la împărţirea prăzii.
4 Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.
6 Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”

Aceste cuvinte rostite de gura unui copil de 5 ani mi-au amintit ca nu despre goana dupa cadouri e vorba. Si nici despre bani cheltuiti, nervi, aglomeratie si oboseala.

 

Craciunul este despre porc?

Craciunul este momentul cand mancam sorici, piftie, sarmale si cozonaci pana ne ia cu salvarea. Este sarbatoarea foamei si-a sfarsitului. Intre Craciun si Anul Nou e doar o saptamana si, cu putin noroc, nici n-o petrecem treji.

Craciunul este momentul cand ne facem curat in casa si aruncam tot ce nu ne mai trebuie pe geam la vaduve, orfani si nevoiasi simtindu-ne buni si darnici din cauza asta.

De Craciun cheltuim prea mult pentru bucuria de a da, sau bucuria de a primi, sau din obligatie, pentru ca toata lumea da si primeste.

De Craciun tinem post sau nu, vrem sa ne simtim mai buni, ne uitam putin mai atent unii la altii si, daca nu suntem atenti, uitam cu totul de Isus, fiind preocupati de Mos Craciun.

Craciunul este cand facem petreceri cu firma, pe banii ei sau ai nostri. Cand ne tragem biletele la secret santa, apoi suntem dezamagiti de cat de putin ne cunoaste colegul. Cand ne gandim la zapezile din copilarie, la bunici, la sobe, cozonaci si celelalte lucruri care “odinioara” reprezentau ceva pentru noi si acum sunt goale si calpe.

Craciunul este o emotie: accesul la copilul care am fost odata si iluzia apartenentei la ceva ce s-ar putea numi familia umana.

un posibil raspuns la intrebarea ce este Craciunul trimisa de Stela

Leru-i ler

In visul de azi-noapte nu puteam ajunge la o importanta conferinta din pricina unui zid. M-am catarat pe el sa trec dincolo, dar cand m-am vazut in varf si-am vazut de unde trebuia sa sar m-am temut. Ma prinzi? l-am intrebat pe paznicul de la baza, dar el a dat din cap ca nu. Si-am apucat-o pe drumul cel lung si ocolit spre conferinta mea, prin ninsoare, zapada si aglomeratie de masini si frig. Ma insoteau doua fetite, apoi doar una de vreo 4-5 ani. Locul de parcare ne astepta chiar in fata, iar cand am coborat se facuse primavara. Insotita de fetita care acum crescuse si-mi venea pana la umar, am patruns intr-o gradina verde, plina de flori. Era un soare bland, adia un vant cald, iar eu eram fericita mergand spre conferinta impreuna cu acesta fata. Cati ani ai, am intrebat-o. Treisprezece, mi-a raspuns si m-am trezit.

Urechile mele se plictisesc

Azi m-am trezit in cap cu cantecul lui Tudor Gheorghe Padure, draga padure – il aveam pe o caseta audio acum multi ani si se pare ca mi-a ramas in minte. Draga i-a fugit cu altul, s-a ascuns in codrul sur, el cata padurea toata, insa n-a gasit-o, nu… L-am cantat in cap pe repeat toata ziua si probabil ca l-am si mormait semi-adormita, cand asteptam sa se sune de intrare pentru ultimele doua ore.

Azi a fost serbare la gradinita si sala de mese s-a umplut de copilasi adorabili, cu cele mai dragalase bucle, cele mai frumoase rochite si cele mai nostime mutrisoare, facand din manute clopotei la Jingle Bells si cantand, asa cum canta copiii mici, cu privirea in sus sau in spate, cascand atunci cand le vine si fiind total ei insisi in fiecare secunda. Imi place mereu sa-i privesc si sa-i ascult, pentru ca sunt frumosi si autentici. Colega mea, Georgiana, a organizat si un targ de dulciuri in beneficiul copiilor de la “Ana si copiii” si-am fost tare bucuroasa c-a avut-o ajutoare pe Edith “a mea” si ca au reusit sa stranga ceva bani, cu care sa cumpere rechizite si cadouri.

Edith a mea, Nana mea, copiii mei… “Nu suntem ai tai!” mi-a strigat France zilele trecute. Sigur ca nu sunteti. Sunteti ai parintilor vostri, iar eu raspund de voi pe durata programului de la scoala. Dar faptul ca-i cunosc de cand erau copilasi, ca sunt prima mea serie in scoala asta, ca ne-am iubit si ne-am razboit, ca am trecut printr-un doliu impreuna mi-i face speciali. Si-am sa mai cunosc copii, si-am sa mai duc serii la capat, dar “Pescarusii” vor ramane “ai mei” intotdeauna. Acum ca scriu asta, ne si vad intepeniti intr-o poza, la care ma voi uita cu nedumerire peste 30 de ani. Probabil ca-mi voi aminti numele lor, chiar si atunci. Si voi citi pe blog ca azi am fost mandra de Edith.

La plecare, in masina, Lisa mi-a cerut sa-i pun niste muzica, “pentru ca urechile mele se plictisesc,” un motiv intemeiat, la care nu ma gandisem.

Urechile mele nu se mai satura de Θέλω κοντά σου να μείνω (“Vreau sa raman langa tine”), Eleftheria Arvanitaki.