"I write my diaries to remember my memories" (Ada Milea)
Ma doare capul. Simt ca sta sa explodeze. La fiecare miscare a ochilor am senzatia ca vor sari din orbite, iar in ceafa ma apasa zeci de tone. Ma doare lumina alba a ecranului; mi se pare ca-mi trimite sageti direct in frunte.
E primul weekend din vacanta. O vacanta care a inceput deprimant, cu lacrimi si nervi, pentru ca jobul de vis e asa doar in imaginatia mea generoasa. Si totusi sunt recunoscatoare pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo.
In noaptea institutelor culturale am adunat bucati de puzzle din care am facut o adresa de e-mail la care am scris un mesaj. Iata-l!
In noaptea de foc si apa
Eram convinsa ca nu ajung la Noaptea Institutelor din cauza ploii, dar pe miezul noptii ploaia statuse si m-am hotarat sa merg la ICR. In anumite momente m-a batut gandul sa-mi caut de lucru la ICR si m-am gandit ca e o ocazie buna sa vad pe dinauntru sediul potentialului meu viitor job. Jam sessionul cu Harry Tavitian abia se incingea. In curte l-am vazut pe Andrei Plesu in pantaloni scurti. Fetele de la poarta aveau tricouri rosii cu ICR si sacose ecologice pe umar, tot rosii, tot cu ICR. In Institut era cald si confortabil. Pe panourile mobile lumea lipise poze cu Bucurestiul. Mi-a placut ideea. As fi vrut s-o vad si la Muzeul de Istorie a Bucurestilor, care sufera mult la capitolul creativitate.
De streasina Institutului (”istitutului”) Italian de peste drum atarna o semiluna. “I-or fi cucerit turcii!” radea prietena mea. Nici pomeneala! Era noaptea lunaticilor si sub clarul de luna se proiecta filmul “Luna e l’altra”, un joc de cuvinte simpatic. Nu stiu cata lume l-o fi vazut, pentru ca pe noi nu ne-a mai lasat sa intram in sala… filmul era oricum pe terminate. Am pornit spre British Council, Institutul Francez, Cervantes, Centrul maghiar si ceh… mancare peste tot (ce buna a fost tortilla de patatas! ce bun salamul unguresc!), sucuri, documentare, animatie, muzica, filme, lume mai multa sau mai putina, lumina mai multa sau mai putina si, deodata, in apropiere de Cervantes, foc! Ardea un bloc de birouri de la Armeneasca. Zborul din floare in floare dupa bobite de cultura s-a lovit brusc de realitate. Iar realitatea de flacari, fum si plastic topit parea un film – impresie accentuata si de multimea de operatori si cameramani adunati la fata locului, care mai de care incercand sa-si gaseasca o pozitie mai buna pentru a surprinde acele imagini senzationale pe care “le cere publicul.”
Ce nebunie! Nu ne venea sa credem ca arde o cladire noua. Stateam cu grija bisericiii Armenesti de alaturi. Ma amuza multimea de gura-casca curatei si tinerei de pe un trotuar (unii cu biciclete Cicloteque, semn ca erau si ei in turul Institutelor, altii angajati evacuati din cladirea in flacari), versus multimea de batranei, cupluri de varsta medie si pirande cu fustele infoiate de pe trotuarul de vis-a-vis. Erau doua lumi cu totul diferite, unite in contemplarea evenimentului noptii: focul!
…foc care era o vaga si indepartate amintire o data ajunse pe strada Popa Savu, hat-departe in nordul orasului, in transeele ce trebuiau strabatute pentru a accede la Institutul Polonez. Acolo era chiar racoare, lume in gradina cu varza calita si film la televizor. Prea frig ca sa ma opresc sa vad filmul, prea rece dupa emotia de adineauri. Dar ce cladire frumoasa!
In acest timp, la Institutul Francez se dansa pe ritmuri cubaneze si chiliene. Era lume multa in curte, veselie, agitatie, rumoare. Se vorbea in romana, franceza, spaniola, italiana. Se dansa cu foc! (!) Si vedeam in mintea mea, suprapuse, imaginea pompierilor care se zbateau sa infranga limbile de foc care ieseau pe geamurile cladirii de otel si sticla si pe cea a trupei de cubanezi cu instrumente populare si transpirati, care imprastiau in jur flacara pasiunii latinoamericane. Focul a fost eroul noptii.
Poate de aceea cel mai mult mi-a placut acest dans al vietii de la Institutul Francez, acele ritmuri care faceau inima sa-ti bata tare si picioarele sa se miste singure, zambetele solistului si-ale colegilor din trupa, placerea cu care cantau si pasiunea cu care se dansa in jurul lor.
Da’ si tortilla de patatas con cebolla de la Cervantes a fost suuuper-buna!
P.S. Ploua la Bestfest? Eu mi-am luat banii inapoi pe concertul Depeche si nici n-am sanse sa-i vad altundeva. Octavian, te invidiez!
(si vreau diseara sa ma plimb cu ea!)
Ieri am fost sa iau masina. Acum pot sa zic chestii gen “Stai ca mi-am lasat cola in masina” si “Ma duc pana la masina.” Sunt smechera, ce sa mai. E foarte frumoasa, merge foarte bine si deja am fost cu ea la Ploiesti, unde am vrut sa bem o cafea, dar nu era nimic deschis la 1 noaptea in centru.
Acum am o noua grija: locul de parcare si o noua bucurie: sa conduc si sa am grija de Skoda! Ieri am fost ca in transa; nu stiu daca si altii reactioneaza asa la prima masina, dar mie mi se parea complet ireal, ca incendiul de la Armeneasca – parca visam, parca… Wow! Cand am parcat la Petrom si m-am dus sa-mi iau apa si m-am intors si acolo era o masina si – what do you know – era a mea!! Si am scos cheile, am deschis, m-am urcat in ea si am plecat! Cred ca acelasi sentiment o sa-l am cu primul copil: e viu, e minunat si e al meu! Si pe urma panica: ce fac cu el? Stiu sa am grija de el? Hmmm, on second thoughts e ceva mai complicat cu copilul decat cu masina :) Dar she is my baby deocamdata si trebuie sa ma invat cu ea. Si sa umblu pe la politie, rar etc. s-o trec pe numele meu.
Tengo coche, no tengo dinero. Vreau sa merg la salina, pe Transfagarasan si in Grecia. Am zis.
Am un credit, pentru prima data in viata. Am un sentiment ca datorez bani si am de gand sa fiu mai responsabila cu cheltuielile. Probabil primele pe care trebuie sa le tai sunt cartile si mancatul in oras. Apoi ma gandesc sa incep sa-mi fac pe bune liste de cumparaturi (de care sa ma tin!). Cifrele imi dau o stare de stres si nervozitate; cand citesc texte cu cifre intercalate mai mari de ordinul sutelor pur si simplu le sar. Creierul meu nu a invatat inca sa descifreze dintr-o privire cifre peste 1000. Iar daca-mi vorbesti de bani e si mai greu, pentru ca tot mai calculez in lei vechi si am sentimentul ala prostesc ca lucrurile in lei noi sunt mult mai ieftine.
Ieri la diverta am dat peste o carte, “Tu si banii” sau ceva de genul asta. Pe coperta scria ca o sa ma invete sa-mi gestionez banii. Probabil prima dovada ca nu-i gestionez bine a fost ca am cumparat imediat cartea aia :))) [era doar 10 lei, dar merita]
Incet-incet pe drumul responsabilitatii financiare, ma straduiesc pentru inceput sa nu mai platesc nimic cu cardul, sa nu mai cheltui zilnic toti banii pe care-i am la mine si sa ma las de impulse buying. E foarte greu: am obiceiul ca ori de cate ori vad ceva ce-mi place sa imi iau fara sa stau pe ganduri, chiar daca dupa aia trebuie sa ma imprumut. Fac greu diferenta intre nevoi si dorinte si ma supar cand nu pot sa-mi iau pe loc ceva ce-mi doresc. Am sentimentul ca muncesc degeaba daca in loc sa ma rasfat stau sa socotesc fiecare leu.
Cand eram mica nu-mi aduc aminte sa fi primit bani de buzunar. Din banii pe care-i primeam mergand cu sorcova sau la ziua mea, de la nasa sau de la diverse rude mi se percepea un impozit maricel. Ce sa mai incoace si incolo, ai mei mi-i luau (era un lucru de la sine inteles ca un copil n-are nevoie de bani) si-mi lasau 5 lei de o inghetata, sau de-un caiet. Mi-aduc aminte cu multa durere de un plic de la tanti Flori in care am gasit 100 de lei. Era mult inainte de revolutie si vederea hartiei albastre ne-a paralizat. Cred ca ai mei chiar au sunat la tanti Flori sa o intrebe daca e sigura ca-mi da atatia bani de ziua mea.
“A murit Michael Jackson,” mi-a zis tata de dimineata. Se barbierea si era tot plin de spuma, semana cu Mos Craciun. N-am gasit altceva de spus decat sa ma laud cu o stire pe care o citisem pe twitter: “A murit si Farrah Fawcett.” In momentul ala, sincer, nici nu mai stiam cine e – stiam doar vag ca e blonda.
Cand a venit Michael (prima oara?) in Romania aveam 13 ani si nici pomeneala sa ma lase sa ma duc singura la concert. Cu toate astea nebunia creata de venirea lui a fost de o asemenea amploare incat am devenit si eu fana, inainte macar sa-i fi ascultat melodiile. Apoi roaga-te de tata sa cumpere casete. Prima caseta, “Dangerous” (piratata) mi-am luat-o din pasaj de la universitate. Au urmat Thriller si Bad si una cu best of si pe urma multe melodii de la Jose, caruia ii placea Michael si care a ajuns pana la History (eu n-am trecut de Dangerous). Analizam cu Alina pana la cel mai mic detaliu versurile de la Billie Jean; n-o suportam pe Cora Popescu, fata care la concert prinsese palaria aruncata de Michael de pe scena si urcase sa danseze cu el. Am stat saptamani intregi la coada sa imprumut de la cineva autobiografia lui si copiam cu frenezie desenul de pe prima pagina.
Nu mai am demult sentimente pentru Michael Jackson, dar am toate aceste amintiri si – desi nu e un prieten, cum mi-a subliniat Livia – e cumva parte din “tineretea” mea. Si mi se pare bizar ca Alain Delon traieste si Michael a murit, de exemplu. Imi pare rau ca n-o sa mai tina concertele – aveam mari indoieli ca ar fi putut s-o faca, oricum, avand in vedere ca era o fantoma vie. Dumnezeu sa-l odihneasca!
E ora 3:36 si voiam sa spun doar ca, in plimbarea-quest pe la institutele culturale bucurestene, am dat nas in nas cu incendiul de la Armeneasca. Blocul ardea ca o torta, in ciuda furtunelor de apa si-a masinilor de pompieri. Fatada e acum doar un plastic topit; sinistru. Pe trotuar am intalnit un baiat care iesise din cladire si ne zicea ca focul a inceput la ora 23 si da, mai erau oameni la munca si au fost evacuati.
Institutele s-au prezentat bine: filme, dans, mancare, animatie. Doar Inst. Polonez e la mama naibii si pe o strada facuta praf, de zici ca mergi la Jolie Ville pe jos de la scoala. Foarte urat, dar aveam nevoie de al optulea cartonas, ca sa-mi completez adresa de mail.
Cam asta. Mi se inchid ochii.
Sunt programata cu Skoda la RAR luni. E pe cale sa devina a mea. Ieri am vazut-o, in sfarsit. Nu pentru prima oara, dar parca pentru prima oara. Pana n-a facut Meli caz de asta azi, nu mi-am dat seama ca-mi cumpar o masina pe care n-am vazut-o. Ca sa vezi cat de Quijotesca sunt. Mi-am inchipuit-o. N-am vazut-o in viata mea, decat din auzite [du-ma la ea, du-ma la ea...] Am fost surprinsa cat e de mare. Mi-o inchipuisem mai mica; acum trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca masina mea nu e Tico, deci tre sa merg cu atentie si sa ma gandesc bine cat loc am cand parchez. Nu ca la tico n-ar trebui sa merg cu atentie :D
In fine: am vazut-o. N-am avut nevoie s-o vad pana acum, pentru ca stiam oricum ca o vreau. O cumpar de la prieteni de incredere, pe un pret prietenesc. It is her, nu incape indoiala. Am semnat contractul. M-am programat la RAR. Urmeaza si alti pasi, la capatul carora imi va apartine. Mi-e putin teama cand aud de roti de iarna, diferentiala (??) si chestii mecanice de care n-am habar. Deocamdata. Sunt incepatoare si probabil mi se va opri motorul de emotie vreodata si o sa ma flashuie si claxoneze toti smecherii pe 4 roti de Bucuresti. But guess what? In curand o sa merg la fel de bine ca ei. Practice makes perfect. Pana atunci, se aguantan.
M-am inscris la Optimism 2009 si abia astept sa merg. Maine ma duc la Noaptea Institutelor Culturale, care e cam in aceeasi perioada ca anul trecut. Nu ma intereseaza in mod special nimic din program, ceea ce e cam trist, dar o sa fie fun plimbarea de colo-colo noaptea prin Bucuresti. Anul trecut n-a fost atata lume ca la noaptea muzeelor de pilda, dar tot ai un sentiment un pic asa de Spania, de marcha, de lume care umbla pe strazi noaptea. Pentru ca in afara acestor evenimente nocturne, Bucurestiul noaptea e cam plictisitor.
Azi am mers pe role in parcul Carol (iar Livia a alergat ca in filmele americane; super tare mi se pare sa alergi, doar ca eu nu pot…), iar la pauza am mancat hamsii si m-am gandit la mare.
Am crescut la casa si mi-am dorit intotdeauna sa locuiesc la bloc. Visam la o casa cu balcon si lift. Nu stiu de ce balconul mi s-a parut intotdeauna mai misto decat curtea cu verdeata si flori in care ne jucam noi acasa. Cand era de mers intr-o vizita la bloc, abia asteptam momentul sa ma strecor in balcon. Intr-o zi, la tanti Vali, la etajul 8, am descoperit ca pot sa ma cocot pe grilajul balconului si sa ajung pana la margine, peste care se vedea strada. Cand eram mica adoram sa stau spanzurata cu capul in jos pe gard, pe sarma, in copaci sau oriunde. Cu atat mai mult peste balcon, de unde oamenii se vedeau ca niste liliputani si masinile ca niste jucarii. Formidabil sentiment! Nu stiu insa cum s-o fi vazut din usa balconului o ploada de 4-5 ani aplecata pe burta peste balustrada de la etajul opt, jumate in strada, cert e ca odata am auzit strigate, a aparut tanti Vali cu mama, amandoua tremurau ca varga, iar restul e istorie.
Foarte tare a fost ca, dupa ani de zile in care am fost maimutica din copaci, “ba in banca, ba sub banca”, sus pe gard cand ma cautai si fascinata de inaltimi, am avut prin facultate o perioada cand mi-era frica rau de lifturi. Dar rau de tot. Mergeam la meditatii si urcam mereu pe jos; nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa iau liftul singura, desi ma mai urcam daca mergea cineva cu mine. Pe urma mi-a trecut treaba cu lifturile si m-a cuprins o frica de-aia rea de inaltime. Ma ingrasasem si ma simteam eu mai masiva, mai greoaie si mereu in pericol sa cada ceva cu mine. Apogeul aici a fost cand m-am urcat in roata mare de la balci din Landshut (Mihai stie! :))). Groaznic, groaznic a fost. Eram terorizata. Eram la 10 metri inaltime intr-o farfurie rotunda, impreuna cu niste oameni nebuni care insistau sa invarteasca farfuria aia in jurul stalpului de care era prinsa. Vedeam apa-turla bisericii-lumea din balci-apa-turla-lumea-turla-apa… Doamneeeeee, nu se mai termina. Ma vedeam doar cazuta jos, farfuria desprinsa din tatani… si totul pentru ca eram o balena uriasa care nu avea sa caute acolo!! Era un fel de pedeapsa pentru ca m-am ingrasat. A fost horror. Anul urmator in turla bisericii Sf. Stefan din Budapesta a fost la fel de nasol, chiar daca usor atenuat de faptul ca stateam pe un loc fix si tonele alea de piatra imi dadeau o anumita siguranta. Peste doi ani, la Sibiu, in turnul catedralei (observati ca perseveram, in ciuda fricii, hranita de amintirea vremurilor in care inaltimile erau ale mele) m-am pomenit dinaintea unor scari suspendate in gol. Am vrut sa ma intorc, dar Jose m-a convins sa continui. Cu ochii tinta pe ceafa lui am urcat scarile, fara sa ma uit stanga-dreapta si-am ajuns sus.
Nu stiu daca am mai slabit de-atunci, dar intr-o zi mi-a trecut frica.In Santiago nu m-as mai fi dat jos din roata care ma ingrozise in Landshut. Abia astept sa urc in turnul Eiffel. Si-mi amintesc un moment cu liftul de la Ipsos, din Unirii, absolut genial. Veneam de la chinezi, din Mall, cu mancare pentru Mih. Orez cu curry. Galben. Fierbinte. Am luat liftul, am pornit si pe la etajul 5 cabina s-a zgaltait deodata rau de tot, s-a stins lumina si m-am oprit intre etaje. Sigur ca n-a fost nimica, am apasat butonul de alarma, s-au auzit niste voci si totul a pornit la loc, dar imi amintesc extrem de precis cum in secundele alea in care mi-am dat seama ca ceva nu e in regula nu ma puteam gandi decat la cat de ridicol as arata cand m-ar gasi echipele de salvare prabusita pe podea, plina de orez galben. :)
am gasit pe net doua foste colege de liceu la care ma gandeam mereu cu drag
sunt acasa de la 3 jumate, avem program scurt inainte de vacanta si am senzatia aia de la ipsos cand veneam de la masa si hai sa vedem ce mai facem pana se termina programul
inclusiv mi-e pofta de chinezi in cutii si mi-e dor de Aura Cordos, foarte dor
adevarul ca e bizara perioada asta fara ore, cand nu mai stiu nici ce zi e, nici cat e ceasul si sunt profund scoasa din ritmul meu de ora de 45 cu pauza de 5 de pana acuma
sigur ca am mai mult timp sa citesc, sa dorm, sa ma duc la sala si sa tot felul de chestii, dar stai intai sa ma dezmeticesc
si la vida es tanta hostia, yo no se por que estoy triste [nu c-as fi]
cine ma ajuta cu un job de vara care sa se poata face de acasa, preferabil traduceri/ scris articole?
Nu mai am loc sa-mi pun cartile (4 biblioteci, un birou plin, doua etajere pline). Le tin pe masa in stive si adaug stive noi.
Solutii?
La Bookfest a fost animatie multa, caldura si inghesuiala, ca in toti anii (bine, parca mai respirabil decat in alti ani). Daca miercuri am cheltuit dintr-un foc 150 de lei, azi mi-am luat doar 100 la mine si m-am intors fara. :)La Nemira mi-am luat “Ghidul autostopistului galactic” (pe care nu l-am citit inca) cu 10 lei. La Booklet mi-am luat niste fise geniale de engleza si de romana, cu 5 lei bucata. La Elena Francisc, doua carti cu 10 lei fiecare. Numai chilipiruri. E drept ca nici nu-mi propusesem sa-mi iau ceva serios; daca miercuri m-am dus tinta dupa “cartea mea”, adica traducerea din Josep Pla de la RAO, azi voiam doar s-o vad pe Oana Pellea. Si am vazut-o si am plans si mi-a dat autograf si i-am zis ca am plans si mi-a zis “Nu mai plangeti, fetelor!” pe un ton excedat, de parca toate doamnele si domnisoarele ce ma precedasera i-ar fi spus acelasi lucru. Poate ca-i si spusesera: cartea e foarte trista, desi ea ne-a spus ca e un om vesel.
Am racit, sunt obosita si nu mai vreau sa am nasul infundat. Am uitat sa-l sun pe Josecin si ma simt vinovata.
Am o tona de carti de citit pe vacanta.
L-am ratat la mustata pe Alexandru Tomescu si al sau Trio in piata revolutiei, la festivalul de muzica de acolo. Ce ciuda mi-a fost!
Da, trebuie sa scriu despre Oana Pellea, despre Josep Pla si despre controlori. Cel putin. Dar nu acum.
Cudi nocht.
Aveam de gand sa povestesc patanii din RATB (m-a prins controlul de vreo 4-5 ori si de 2 ori chiar am si platit amenda), dar nu mai am chef. Am racit si nu-mi arde de nimic. Mai ales ca si masina intarzie o saptamana, ceea ce ma cam supara…
Oricum am avut niste zile de kkt, pline de nervi si de nesimtire; n-am chef sa mai vorbesc nici de controlori, nici de pilotul care a facut infarct in zbor.
Deci, daca aveti povesti cu controlori, go ahead.
Leapsa furata de la Eliza Rogalski, al carei blog imi place mult.
“Dacă ar fi să fac un muzeu al propriilor mele accesorii sociale*, ce exponate aş vedea pe raftul meu?”
(*Accesorii sociale = Lucruri, relaţii, oamenii, atitudini care nu mă definesc şi de care m-am înconjurat pentru că „aşa trebuie”. Sau, într-un cuvânt, „etc-uri”.)
Pantofi cu toc, farduri si haine de ocazie, pe care ma simt obligata sa le port la zile mari, ca sa fiu cine nu sunt. Astea ar fi cele mai numeroase exponate din muzeul meu. Ar urma discutii de complezenta pe messenger, la telefon si live. Urasc sa raspund cand nu vreau sa raspund, dar uneori… trebuie.
As mai avea acolo multe hartii, scrisori, colectii de reviste si o multime de alte prostii pastrate pe principiul ca lucrurile nu se arunca, ca cine stie cand ai nevoie de ele. Sincer? Niciodata. Mai ales ca imediat uiti ca le ai.
“De ce le mai ţin încă în viaţa mea?”
Pentru ca mi se pare ca oarecum tin de educatie si vreau sa fiu/par educata. Pentru ca mi-e greu sa spun nu. Pentru ca cuvantul meu e ascultatoare. Si, paradoxal, sunt surda :)
“Care ar fi acele experienţe, oameni, relaţii, obiecte pe care le-aş lua într-o carte despre mine?”
Copilaria mea, cu toate personajele ei: mama, tata, pe Iulius, bunicile, vecinii, florareasa, frizeritele, scoala de la Cernica, delegatiile lui tata, “comunismul” in care am crescut, toate scolile mele si pe unii colegi si profesori, Spania si Catalunya, Germania, laptopul la care scriu, iesirile la bere cu Ipsosul, busul lui nae si colegii de la scoala (pentru ca fiecare e un personaj), blogul meu, Tico si pe Livia si cine mai stie?
Edit: Am uitat sa dau leapsa mai departe. Fireste ca oricine poate s-o preia :) si mai ales Suzi (fireste!), femeia simpla, Ciupercutza si Gramo.
In vreme ce ma pregatesc sa scriu acest post, care trebuia sa se numeasca “Aquest meu cant es teu, l’he volgut nostre,” mananc cirese si ascult Raimon. De unde si titlurile fistichii cu care imi impodobesc creatiile.
Azi era ziua cea mare. Azi am facut un an de cand am fost la interviu pentru jobul vietii mele. L-am sarbatorit la scoala cu o tarta si sucuri si cu o colectie de amintiri despre cum a fost cand am ajuns eu la marcu, dupa 5 ani de ipsos. Eu stiu foarte clar ca a fost implinirea unui vis si, daca stau sa ma uit in urma, chiar a mai multor dorinte pe care mi le exprimasem ici si colo, fara sa fac nimic insa.
In primul rand am scapat de ideea ca sunt incapabila sa functionez dimineata si ca oricine se trezeste inainte de 11 e anormal. Cand ai un microbuz de prins la 7 jumate, inveti, in timp, sa te culci mai devreme si sa nu mai bei cafea dupa ora 4. Iar copiilor nu le pot spune, “Ma scuzati, sunt nervoasa pentru ca nu mi-am baut cafeaua. Nu ma deranjati pana la 10!” Asa ca dupa o vreme m-am obisnuit cu viata matinala, pana intr-acolo incat aud voci care-mi spun ce am de facut: catch the bus! Da, da, e faza reala! Aseara m-am stresat asa de tare ca, din cauza traducerii, trebuia sa stau treaza dupa miezul noptii, incat m-am culcat la 2 jumate cu o mare teama ca nu ma trezesc. Am pus ceasul la 5, doar-doar oi mai prinde vreo ora de tradus, dar cine credeti ca l-a auzit? A sunat, l-am oprit, am continuat sa dorm. Si deodata, o senzatie spooky ca trebuie sa ma trezesc. Ha? De ce “trebuie”? E 7? Si care-i faza cu 7? Ma uitam la ceas, ma uitam la telefon, nu intelegeam de ce nu puteam sa pun capul la loc sa ma culc, dar ceva imi zicea ca trebuie musai sa sar din pat. Si fiindca nu reuseam sa ma prind de ce (nici ce zi e, cine sunt sau ce caut aici), mi-a venit un gand care a iluminat totul, ca o voce soptita la ureche: “Nae, vine Nae. Pierzi bus-ul.” Abia atunci puzzle-ul s-a facut singur in mintea mea: e marti, merg la muzeul de Geologie, e 7 si la 7 jumate am bus, e o mare minune ca m-am trezit avand in vedere ca nici n-aveam ceasul pus, azi-noapte m-am culcat spre 3 si de-aia ma simt asa praf, trebuie sa traduc la scoala din moment ce nu m-am sculat la 5!
In al doilea rand am uitat ca motto-ul meu era “God, give me patience but make it quick!” Am descoperit ca pot sa am rabdare, uitandu-ma si invatand de la colegii mei cu experienta si tact, care domolesc agitatia copiilor cu o vorba masurata spusa cu voce calma. Am invatat sa am rabdare cand vine vorba de salariu :))) Am invatat sa cred ca toate lucrurile se vor rezolva intr-un fel sau altul de la sine, chiar si fara interventia mea.
Si, cel mai important, sunt fericita. Imi place ce fac; iau munca cu mine acasa si imi face placere in continuare. Sigur ca mute mai trebuie sa se schimbe pana sa fie “jobul vietii”, dar am invatat sa sper ca lucrurile nu pot merge decat spre mai bine!
Pana atunci, ma bucur de pasii pe care i-am facut anul acesta spre dezvoltarea mea si abia astept vacanta :)
P.S. Da, da, am scapat de traducere. A fost un chin, dar am mai invatat niste lucruri si, cel mai important, vin bani frumosi pe ea. Gracias a Livia :x
Motto:
Los activos y pasivos por impuestos diferidos, originados por operaciones con cargos o abonos directos en cuentas de patrimonio, se contabilizan también con contrapartida en patrimonio neto.
Traduc. Dar si beau cafea, mananc (enorm, in draci mi-e foame), imi asez masa, calculatorul si cana cu ceai, vorbesc cu Livia, ma gandesc la masina, imi socotesc in cap datoriile, ma gandesc la mielul lui Vio, caut in jdemii de dictionare, invat finante si contabilitate, ma gandesc ca as citi, as dormi sau as face orice altceva si visez la Muzeul de Geologie de maine.
In curand fac un an de cand am fost la interviu la scoala. Nu le spuneti colegilor, dar am de gand sa duc prajituri ;)
Azi la horoscop mi-a zis sa spread the love. Bine, mi-a mai zis si ca voi stumble upon the man of my life, just because i will be in the right place at the right time, dar avand in vedere ca-si inchisa in casa cu traducerea, asta e cam greu sa se indeplineasca, lol.
Faza zilei de azi:
La poarta suna o batranica. Deschide tata. E Maria, mica, sfrijita, cu niste ochelari cat tot capul si basma, babuta de la lumanari, prietena lui mamaie.
- Domnu’, io am venit sa va aduc datoria, graieste si-i intinde 35 de lei. Aveti aici trei sute cincizeci de mii pe care mi i-ati dat.
- Cand vi i-am dat? se mira tata.
- Demuult, cand traia a batrana. Dar n-am avut si acuma am si am venit sa vi-i aduc. Ca sa stiti ca eu sunt femeie cinstita!
“A batrana” a facut anul asta, saraca, 5 ani de cand nu mai traieste. Dar Maria e femeie cinstita si acum a avut, acum a adus. :)
P.S. Desigur, tata i-a zis sa pastreze banii!
Vecinii mei uda curtea cu furtunul. De peste gard se aude Julio Iglesias. Eu beau cafea (mda, la ora asta) si traduc.
La fiecare traducere am aceeasi senzatie de sesiune. Vreau si n-am rabdare. Imi place, dar mi se face brusc foame, sete, somn, sau ma suna cineva si trebuie (musai) sa ne vedem. Imi place sa caut cuvinte, imi place sa le potrivesc in limba cea noua si sa apara un text care pana atunci nu exista. Imi place sa le confrunt in mai multe dictionare, acolo unde nu sunt sigura, ca sa gasesc cea mai buna solutie. Dar cand lucrurile inainteaza cu o pagina pe ora, deja innebunesc si as vrea sa fac orice altceva, chiar si sa dau cu furtunul in curte.
Imi doresc vacanta ca sa nu ma mai trezesc la 6 jumate si sa pot traduce noaptea, cand e liniste.
Imi doresc masina ca sa merg la salina, la Balcic, pe Transfagarasan si la Cheile Shodolului.
Google mi-a scris ca inchide google pages si dezvolta google sites si deodata m-a lovit amintirea: eu am scris pe google pages! Am rascolit, am gasit, am citit… nu e super-minunatia pe care mi-o aminteam (cand le-am scris mi s-au parut mai poetice, acuma mi se par niste texte fortate, dar mi-amintesc in ce stare de spirit eram cand le-am produs):
http://chrismilla.googlepages.com/home
Am o traducere de facut, de aceea fac orice altceva. :D
Aliteratie in m. Cred ca se numeste consonanta or sth. Prin vulturi vantul viu vuia. Fata fostului fierar Fanica face fasole fara foc fiindca focul face fum. Mi-e dor de Mih (e-n Ielvetia, unde era sa ajung si eu for the 2nd time, da’ n-a fost sa fie. Nici cu Grecia nu mi-a iesit… I guess I’ll always have Paris :x). Asta-i viata. De la o vreme zic asta foarte des; habar n-am de unde am luat-o.
Oricum: e 1:22, am condus, maine ma vad cu Octavian (yay!), duminica merg la un recital de canto clasic si, intre timp, am de tradus 49 de pagini prost platite, care-mi vor acoperi o parte din sederea la Paris. Dar cine o sa vada Tour Eiffel pe geam? Exact.
Suntem fitzoaseee!
Minuni:
Mizerii:
In alta ordine de idei, vreau sa va spun ca urasc cu pasiune crucile de mort din intersectii. La Dristor e una dedicata unui tanar, Gyovanny [ouch!], mort, probabil, intr-un accident de trafic acolo, in zona. Deprimant, dezagreabil si nepotrivit cu un spatiu public. Are cineva idee cum apar crucile astea? Se obtine o aprobare de la Primarie? Pe bune, e sinistru.
Dar sa nu devenim macabri. Nu mai macabri decat Primaria, in orice caz.
Mai bine ii zicem la multi ani lui Vio si multa intelepciune, sanatate si incredere in el. Pentru ca merita :)
Si la multi multi multi ani fericiti dragului Hugh Laurie, pentru ca si el ieri a atins o juma de secol :xxx
Si la multi ani lui Jose Antonio, pentru ca deja am intrat in ziua lui! (chiar daca nu citeste)
Si cu asta se incheie parada gemenilor din aceasta seara. Alles gute und bis bald.
Nu stiu cine e actrita Maria Dinulescu, dar ieri am vazut-o in niste poze supersexy de la Tiff pe blogul lui Zoso, iar azi aud ca va juca/ a jucat in videoclipul Depeche Mode pentru Peace. Foarte tare!
Voiam doar sa va spun ca am depus actele pentru credit, luni vin banii si, probabil tot pe saptamana viitoare, o sa apara in viata mea masina! Atunci va trebui sa deschid o categorie pentru aventurile la volan ale Smillei, tineti-va bine!
La banca (unde-am stat o ora si-as mai fi stat – super se poarta cu clientii angajatii ING!) m-a intrebat daca vreau o asigurare de viata. Ideea era ca daca eu mor, din orice cauza, familia nu mosteneste creditul. Am zis nu, multumesc, n-am de gand sa mor. Domnul si doamna cu care stateam de vorba au inceput sa se scuze: “dar n-am zis asta, Doamne fereste, voiam doar sa va spunem ca in caz de ceva…”. Deci nu.
Asa ca am reflectat ca exista oameni pe care asigurarea de viata ii protejeaza si oameni (ca mine) pe care ii sperie. Call me superstitious. Cand Ipsosul a anuntat cu surle si tobe ca da beneficiu asigurare de viata angajatilor, eu m-am simtit de parca imi trageau craca de sub picioare. Neh, aceste produse nu sunt pentru mine. Incep sa ma obisnuiesc sa ma gandesc la chestii gen asigurari, credite etc. ca “produse”, desi tot nu-s la fel de tangibile ca sticla de cola si punga de detergent.
Ce mai voiam sa spun?
A! Un vis pe care trebuie sa-l povestesc (dap, eu si jurnalul lui Cartarescu :D). Trebuia sa iau troleul 85, care avea statie la paine, nu la spital unde are acuma (o fi avut vreodata statia la paine?) si cand m-am urcat, chiar in fata pe locurile alea rezervate nu erau scaune, ci un pat soios in care dormea un homeless. Mirosea a gunoi si a statut si-am fost enorm de dezgustata si m-am gandit ca transportul in comun a ajuns scarbos. Mi se pare ca am coborat chiar si am luat alt troleu si tot mizerie si miros de statut avea. Dar ceea ce m-a amuzat a fost altceva. Intr-unul din vise stateam la usa din fata, chiar la sofer si cand m-am uitat in jos n-aveam bluza pe mine. La mall, sambata, am probat o bluzita din astea de se poarta, fara bretele, fara nimic, cu umerii goi si chiar in aia eram imbracata, doar ca in chip de fusta!! Departe de a ma panica (cum fac de obicei cand visez ca ies pe strada dezbracata), mi se parea chiar cool sa umblu asa, topless, doar ca m-am gandit ca poate ceilalti calatori se vor soca si mi-am tras nitel de top sa-mi acopar sanii. Cica daca visezi ca umbli gol te paste o promovare, lol.
Oricum, la treaba cu troleul mirositor m-am gandit ca imi doresc sa am masina :D
Din seria oameni si opsesii.
Pentru ca toarna cu galeata, am scris pe Altdorf ceva despre cer albastru.
Ma doare spinarea infiorator de la AB Rocket.
Se pare ca mai am inca de muncit pentru bani; castigurile usoare si uriase m-au ocolit de data asta. A fost prima data cand am jucat si nici macar proverbialul noroc al incepatorului nu si-a aratat chipul. Tot ce-mi doresc e sa vina hartiuta care-mi da dreptul la imprumutul de la banca si sa vina imprumutul si sa iau masina. Fiecare pas pe care-l fac pe jos (ieri am umblat jumate de Bucuresti), il fac cu gandul la ea :xxx
Sunt multumita pentru ca mi-am facut ordine si am un dulap nou, de la ikea si o masuta draguta si maine nu merg la scoala.
Ma bucur ca vine vacanta si merg la Paris! (mi-am luat carte cu Parisul, am si harta)
Incepand de azi joc in rolul Alba ca Zapada – m-am vopsit in cea mai intunecata culoare pe care-am gasit-o. Parul meu e acum saten inchis acaju si-mi place la nebunie!
Am terminat “Istoria iubirii” – mi s-a parut ca se termina cam brusc, dar e o carte mi-nu-na-ta.
Vreau.si.eu.sa.scriu.o.carte.
Am visat ca primisem un pix mic care se facea telescop. Si cu el dadeam norii la o parte (se simtea, asa, ca opun rezistenta) si priveam luna si planetele. Puneam ochiul la capatul pixului si apareau craterele de pe luna. Eram foarte fericita cu pixul meu.
Smilla pe Twitter
Cine comenteaza?