Am terminat de citit “Barbatii care urasc femeile”, prima carte din trilogia lui Stieg Larsson, despre care am auzit atatea. Mi-a luat cam doua saptamani lectura celor 700 + de pagini, fiindca am citit mai mult in weekend, in paralel cu alte carti (mi-e imposibil sa citesc o singura carte; plus ca suedezul nu e de carat prin geanta, deci trebuia sa am altceva in geanta :).
E o carte urata, cu personaje freaky si un deznodamant previzibil, centrata in jurul personajelor principale: ziaristul economic Mikael Kalle Blomkvist si bizara Lisbeth Salander, o hackerita anorexica, genul broken in care cititorul intrezareste licarirea unui suflet. De la Doctor House incoace, succesul acestui gen de personaje nu ma mai mira :)
O carte urata! Deja vorbesc in categorii estetice despre primul volum al unei trilogii pe care Pascal Bruckner se trezea noaptea s-o citeasca si despre care o multime de voci au afirmat ca e cel mai pasionant thriller al secolului 21 si multe alte superlative din aceeasi gama.
O carte urata… Dar urata nu e scriitura, ci povestea hidoasa pe care Mikael Blomkvist o scoate la iveala in urma investigatiilor sale privind disparitia misterioasei Harriet Vanger. Urata e viata Vangerilor, nebunia lui Gottfried, abuzurile pe care le traiesc Martin si Harriet; urate sunt crima si tortura din placere. Urata e viata care presupui ca adus-o pe Lisbeth Salander in postura unei femei-copil-animal, anorexice si antisociale, fara incredere in oameni, capabila de orice delict pentru a supravietui. Urata e coruptia din mediile de afaceri si politice pe care le investigheaza Blomkvist; urat e subiectul primului volum al acestei faimoase trilogii.
Coruptia, legile etice si morale, dragostea, ereditatea, moartea, vinovatia, adulterul si crima se impletesc toate intr-un dans lugubru si rece ca indepartatul Nord. Actiunea se petrece in Suedia, nu doar in Stockholm, ci si in diverse orasele inzapezite de prin restul micutei tari care i-a dat lumii pe Pippi Cioraplung si pe Nils Holgersson. Eu recunosc cinstit ca asta e tot ce stiu despre literatura suedeza – si ambele sunt carti pentru copii. Despre Suedia in sine stiu putin mai mult, si asta pentru ca timp de cinci ani am lucrat pentru o firma de origine suedeza. Stiu din sondaje de mann si kvina (male/ female) si inteleg titlul original “Män som hatar kvinnor“, stiu sa citesc numele strazilor si am auzit de sarbatoarea de midsommar. Inca sunt foarte de parere ca Suedia egal IKEA si ca Nordul egal frig, nume terminate in -son si -kvist si orase mici, intunecoase si umede. Cartea lui Stieg Larsson doar imi confirma asta. Clisee… E un cliseu sa spui ca afaceristii sunt corupti, ca economia si politica au niste legaturi subterane indestructibile, ca e aproape inevitabil ca un copil abuzat sa ajunga la randul lui un agresor. Si totusi, dupa cum bine observa Lisbeth Salander, fiecare are de ales si nu trebuie compatimit cand ajunge sa se loveasca de consecintele alegerii lui.
Mi-a placut cartea, dar mi-a fost imposibil sa empatizez cu personajele, de aceea experienta lecturii a fost una de curiozitate rece: am citit pentru ca voiam sa vad ce se intampla, nu ce li se intampla. E palpitant, intr-adevar, un roman construit dupa toate regulile thrillerului, presarat cu intrebari retorice si indicii ascunse, cu pise care nu duc nicaieri si revelatii spontane care arunca lumina asupra unui intreg capitol deodata. Este evident ca autorul e un ziarist, obisnuit sa scrie intr-un stil foarte clar si succint si sa “dezgroape” povesti si evenimente pe care sa le lege de prezent prin cateva fraze, pentru ca cititorul sa-si poata inchipui un context mai larg. E evidenta si dimensiunea sociala a romanului, si perspectiva sa istorica.
Una peste alta, e o lectura placuta care, departe de a te deconecta, te conecteaza brusc si fara avertisment la realitatea unei lumi lipsite de principii morale si presarate cu mai multe personaje al caror numar de familie e Vanger decat ar putea sa tina minte orice cititor normal! Larsson scrie in stilul autorilor de krimi britanici: succint, enciclopedic si cu muuulta fantezie, inclusiv in imaginarea tehnicilor de investigatie folosite de Lisbeth. Urmeaza “Fata care s-a jucat cu focul”, volumul 2, in care se arunca lumina asupra trecutului ciudatei Lisbeth Salander.
A! O remarca despre nume: Salander ma duce cu gandul la salamandra, care e o vietate cu sange rece, alunecoasa si ascunsa. Larsson spune ca s-a gandit la ea ca la o Pippi Langstrumpf adulta: hiperactiva si disfunctionala.
Cine comenteaza?