Cartea Smillei

Am pus wavatari pe blog pentru cei care comenteaza si n-au poza. Sunt treaza de la 5 jumate. Ma simt foarte rau si m-am spalat pe cap, ca sa-mi treaca :)) Acum ma doare si capul macar.

Blogul LucieiT a facut 2 ani. Inozza are bal de absolvire.

Nu mai am chef sa scriu pe blog o vreme. C u soon

A venit vara!

Mi-am cumparat ochelari de soare Polaroid cu polarizare. Si balerini cu o baretica draguta si care deja m-au ros nitel la spate. Primii mei balerini ever. Me like them.

Vanzatoarea de la Diverta mirosea deja a transpiratie. Mi-am amintit ca asta e una din partile naspa ale verii.

Sunt din ce in ce mai fericita ca starea mea de spirit nu mai depinde atat de mult de capriciile altora. Desi mi s-a intamplat de curand sa ma enervez tare din cauze pe care le credeam exterioare si m-am mirat. Pe urma mi-am dat seama ca de fapt enervarea venea nu din ceea ce ceilalti facusera sau spusesera, ci din discrepanta fantastica intre ceea ce ma asteptam eu sa faca sau zica si realitate Toti oamenii sunt buni, destepti si frumosi pana la proba contrarie.

Smilla: acum citesc o carte splendida de Oliver Sacks
Smilla: despre surzi si sign language
Smilla: despre prelingual deaf care n-au nici o notiune de limbaj pentru ca s-au nascut surzi si neavand limbaj exterior, n-au nici interior - adica nu stiu sa gandeasca, pentru ca gandim in cuvinte
Smilla: si cel mai adesea ajungeau oamenii astia dumb-deaf si retardati
Smilla: acum se educa
Smilla: si postlingual deaf care au invatat sa vorbeasca/gandeasca inainte sa surzeasca
Smilla: si care au inclusiv “phantom voices” - adica asociaza miscarea buzelor unui om cunoscut cu vocea lui
Smilla: si pentru care exista oameni cu phantom voices (pentru ca i-au cunoscut/auzit inainte sa surzeasca) si oameni fara voce…
Smilla: ti se ridica parul pe spate
Smilla: oliver sacks asta e super tare

Aseara am fost la narghilele. Locul se numeste Aromaroma, e pe Popa Tatu colt cu Horatiu (ce nume de strada!) si miroase splendid de la vreo 100 de metri. Mai e si dragut, cu doua camarute cu fotolii si mese cu petale de flori si perdele care atarna din tavan si lampi de la Ikea - mi-a placut foarte mult. In hol are narghilele de vanzare si-s asa de frumoase ca le-as fi cumparat pe toate numai asa, de decor! Mi-au placut si preturile: cam 5-6 lei un ceai (eu am baut un Rooibos foarte aromat) in ceainicut cu flori. Data viitoare vreau sa ma duc sa stau afara, pentru ca locul e o casa veche cu curte si parea foarte placut in curte, doar ca aseara era cam frig. Ce tare mi se pare sa fii vecin cu un loc de-asta de narghilele care miroase frumos, mmm! A, si am fumat narghilea cu mar - buna rrau, chiar daca pe alocuri cam aspra, de ne inecam si tuseam pe rand :)))

Nu stiu de ce m-am invatat sa scriu cu smailis.

Acestea sunt doar cateva din lucrurile pe care unii le cauta pe blogul meu. Bumbacul e la foarte mare cautare de la o vreme, nu inteleg de ce. Accesorii ceainice n-am avut niciodata, pentru ca am doar un singur ceainic de portelan, superb, nou-nout, pe care nu l-am folosit niciodata fiindca e prea frumos. Si n-am accesorii la el!

Ce inseamna de fapt “accesorii ceainice”?

Nici carti despre sex n-am. Adica cum despre sex? Sandra Brown sau Kama Sutra? Si cartile alea erotice de la editura Trei (parca)? Alea sunt carti despre sex, sau cu sex? Si Henry Miller, pe care nu l-am citit? Si Victor Marguerite, care m-a dezgustat? Si Anais Nin pe care am rasfoit-o (o primise cineva cadou)?

Nu stiu. Dar o sa va spun cea mai cu sex carte pe care am citit-o eu vreodata (si am luat si bataie din cauza ei!). Se numea “Doamna Craddock“, de W. Somerset Maugham, iar pe pagina 3 sau 4 eroina principala, Bertha, il conducea pana la poarta pe tanarul si bine-legatul Edward Craddock si ii facea ochi dulci, iar el, nemaiputand rezista ispitei, o saruta. Pe buze.

Aveam 9 sau 10 ani cand am citit prima oara cartea si inca simt fiori pe sira spinarii cand mi-aduc aminte de acel sarut. Nu-mi amintesc de nimic altceva, am recitit-o prin facultate si e doar o Madame Bovary englezeasca. Dar nu pot sa uit senzatia de atunci.

[iata de ce citim, ca sa experimentam sau sa retraim senzatii :)]

Se mai cauta:

1. categoria materialista:

- 100 de euro pentru carti - a dat iar ministerul si tot aiurea in tramvai

- totul despre aur - aveam in primara un coleg Auraru Laurentiu. Eram convinsa ca parintii lui, care erau ceva caldarari, fac aur la greu in caldarile alea.

2. categoria Grecia

- cele mai frumoase plaje din Sithonia [nu vi le spun :p:p]

- vacanta in Halkidiki - dadadadada!!! se poate sa plecam chiar acum?

3. categoria “of, viata mea”

- a murit Meredith Grey - n-a murit, o sa viseze urat un episod, pe urma isi revine

- vreau sa mor [de ce?]

Ah, si-am citit totusi o carte despre sex. Se numea Vita Sexualis, o avea tata prin biblioteca. O furisam afara invelita intr-o coperta de manual. Era o plictiseala incredibila, foarte tehnica, anatomica, fiziologica si tot ce vreti. Si totusi am subtilizat-o de vreo 3-4 ori, ca sa vad daca ma prinde cineva! Asta era pe vremea cand credeam ca femininul de la homosexual e homosexuala si ca heterosexual inseamna ca faci sex cu oricine, barbat, femeie, buruiana, varza, viezure… drept care am decis cu tata sa nu mai frecventam Biserica lui Christos, una din confesiunile care isi facea evanghelizari la greu dupa Revolutie, pentru ca erau toti niste heterosexuali declarati! (asa scria pe pliantele lor :))) Si ne-am dus la adventisti, despre care mamaie spunea ca “la rugaciune inchid ochii si-si baga unul altuia degetul in kur” =)))))) Needless to say, n-am inchis un ochi toata predica, desi, intr-adevar, lumea se ruga cu ochii inchisi :))))

Pe masura ce trece timpul am tot mai multe de povestit. Acum, de pilda, m-as intinde la vorba pana dimineata. Probabil pentru ca am de tradus. Bine, si pentru ca-mi face placere sa-mi amintesc. Mi se pare ca aveam o inocenta pe care acum am pierdut-o - nu doar eu, ci toti. Sau poate le proiectam eu cu generozitate dintr-a mea…

De cate feluri sunt norii?

Azi am vazut niste unii cu eterna masuta de plastic. Imparteau pliante si cine stie ce altceva intr-o punga portocalie pe care scria: “Noi iti dam punga, plasa iti dau altii” sau ceva de genul.

Pe urma am inceput sa observ tot felul de afise: “Primarul care face” “Primarul care tace si face” “Primarul care face ce n-a mai facut nimeni inaintea lui” [!!!] “Primarul care face treaba buna” “Nu mai e nevoie sa-ti spun ce fac, deja m-ai vazut la lucru”. Ma mir ca nimeni nu s-a gandit la un slogan ca al domnului din Florida inca.

Toti candidatii se pozeaza in ipostaze de mari oameni de stat, cu palmele deschise a bunavointa si zambete largi, menite sa castige instantaneu increderea alegatorilor. Toti au slogane sloganuri de doi bani care se vor “directe” si “de impact” si toti fac, domnule. Fac tot ce n-au facut altii, de la Pache Protopopescu incoace. Fac Bucurestiul oras european. Fac metrou. Fac parcari. Planteaza copaci. Fac catedrale. Aduc marea si plaja la Dambovita. Il cheama pe Gaudi sa ridice repede vreo doua case. Fac curatenie. Fac mititei si carnati pe varza la ocazii. Fac petreceri campenesti de 1 mai. Fac Micul Paris. Ei nu stau, ei nu ard gazul, nu pierd vremea, ca altii. Ei nu dau plasa, dau punga.

Ei sunt candidatii care fac. Si dreg. Pe hartie. Pana la 1 iunie.

Iata un slogan la care nu s-a gandit nimeni. Il dau ieftin.

- Unde e… n-ai vazut aici pe masa un Heineken? Era al meu.

- N-am vazut. Esti sigur ca a adus cineva?

- Eu mi-am adus, de la bar!

- Ce ti-ai adus de la bar? Heidegger?!

- Nu, mah, Heineken! Oricum, ala e un bou.

- Cine, Heidegger?

- Nu, mah, Beigbeder ala care-a fost si-n Romania!

Ioana poate sa confirme si/sau sa adnoteze

Calculatorul meu functioneaza exact ca o rasnita din aia cu manivela la care rasneam nuci cand eram mica, ca sa faca mama chec si cozonac. Uneori o bucata de nuca mai tare sau o coaja ramane acolo blocata si tot ce vad e o mare clepsidra care se da peste cap pana ma ia ameteala. Alteori eu ii bag nuci si el scoate morcovi rasi sau alte prostii (sau nimic). Oricum, cand se restarteaza e bine ca Mozilla salveaza sesiunea si pot sa continui cu cititul de unde m-am oprit. Cititul de bloguri, fireste.

Cu cititul de carti e o alta discutie, pe care n-am reusit s-o lamurim azi la schimbul de carti din Lucky 13.

Voi ce ziceti: v-a schimbat vreo carte viata? Sau macar opinia asupra asupra unui lucru? Astept pareri - pe urma o sa va spun mai multe

Sa aveti o saptamana misto rrau!

PS. M-am dus in Lucky 13 cu Katharine Hepburn, Mario Vargas Llosa si Adriana Saftoiu si m-am intors cu Rodica Ojog-Brasoveanu si un fantasy/SF care nu stiu de cine e scris. ;))

Maine ma duc la Schimb de carti. Nu m-am hotarat inca ce carti sa duc; oricum am de unde alege si sunt foarte curioasa ce vor aduce ceilalti.

So, cine vrea sa vina, Lucky 13, ora 15.

Nu mai pot sa editez comentariile?

Vad ca pot doar sa sterg, sa marchez ca spam si sa aprop/dezaprob.

Dar nu mai vad de unde s-ar edita.

Heeeeeeeeeeeeeeeeelp!

Din seria freaky things happening to normal people, azi doua chestii:

1. in Tico, cu Livia, pe la piata muncii. Eu povesteam aprins despre Grecia (hehe, cred ca voi fi obsesiva toata viata; pur si simplu descopar-ador-innebunesc-ii innebunesc pe altii-imi trece, story of my life). Povesteam despre mare, sat si casele cu barci la poarta. “Ce chestie, sa aiba barci la poarta”, zice ea. Ma desfasor, ii povestesc ca era sat de pescari, ii povestesc de vecinul din josul strazii care-si parca pe plaja barca cu motor in fiecare seara si dimineata pleca cu ea in larg. La un moment dat Livia face ochii mari, da’ mari de tot: “Bai, nu pot sa cred! Ia uita-te!”

In piata muncii facea rondul o masina care tragea… o barca!

A fost ceva atat de insolit, atat de neasteptat in peisajul de Bucuresti, atat de “sarit” brusc din povestile mele, incat am ras amandoua uimite.

Azi am aflat ca in piata constitutiei e ceva targ de barci, dar momentul ramane unul memorabil.

2. aseara am pus pe net pozele de la Grecia. Azi la serviciu le mai aruncam ocazional cate o ocheada. In pauza de pranz m-am uitat si pe celelalte albume pe care le mai am pe Picasa, sa mai fac curat prin ele, acum ca stiu sa umblu mai bine cu site-ul. Am ajuns pe cel cu Lisabona.

Si am gasit poza asta, facuta in iunie 2007.

Ca in povestea cu “el seu vell cant de cop se m’aclareix” mi-am dat seama brusc ce reprezinta stencilul respectiv. Si ce reprezinta pentru mine acum personajul de care mai aveam vreo 6 luni pana sa aud, atunci cand am facut poza.

Mi s-a parut super-freaky.

Si totodata super misto si ridicator de par pe spinare si emotionant.

Like a wink from the universe.

Cred ca am citit prea multe carti new age.

Voiam sa va spun ca-mi plac pozutele pe care le pune wordpress la cei care comenteaza si n-au cont de wordpress sau n-au poza incarcata.

Mi se par ca niste cusaturi pe etamina, iar culorile sunt foarte vesele.

Ciupercutza cica le poate si edita intr-un fel, dar mai am de citit ca sa aflu cum a facut ea din cusaturi monstruleti.

Joia e o zi frumoasa.

Deci cu intarziere, ca asa am eu net, cu pauze si in reluare.

La greci a fost foarte frumos, foarte cald, foarte alb, foarte soare, foarte altfel decat oriunde am mai fost eu pana acum. Asa ca sunt inca impresionata si azi mi-am petrecut niste ore cautandu-mi job de barmanita/au pair/ camerista/ whatever oriunde in insule sau in Salonic! Mda. Evident, vreau sa invat greceste, deci ma voi inscrie la un curs si mai am si alte planuri grandioase, despre care veti afla la momentul propice.

Pentru ca Grecia e misto rrrrau. Serios, vedeti pozele

Pe scurt, povestea:

Bulgaria

• la bulgari se plateste o taxa de pod ca sa treci dunarea la Giurgiu-Ruse/ aka Pyce. Nu stiam.
• vigneta la bulgari costa oricat intre 5 si 10 euro, in functie de locul unde o gasesti de cumparat. Ca si ungurii, bulgarii transforma euro in leva dupa cum au ei pofta.
• drumurile la bulgari sunt mai bune ca la noi, cel putin in partea spre Grecia. Centura Sofiei insa e o mizerie si stau politisti la agatat amenzi din 10 in 10 metri.
• muntii Rodopi sunt foarte frumosi.
• la Sofia sunt munti!! De aceea Sofia, un oras dealtfel urat si plin de blocuri si case prabusite si cenusii (ca un mare Lipscani, asa), se salveaza prin peisajul natural care mi-a amintit de Brasov. Pe crestele muntilor era zapada.
• Sofia e verde, are strazi cu copaci multi si desi.
• limba bulgara e haioasa si-mi aminteste de copilarie.
• pe drumul spre Grecia sunt multe tunele. Ador tunelele!

Grecia

• granitele se trec cu pasaportul fara nici o intrebare
• in Grecia sunt maci peste tot (pe unde am fost eu) si e un soare special, cum n-am mai vazut
• in Grecia pe marginea drumurilor sunt troite care arata ca niste biserici ortodoxe in miniatura si-s dragute rau
• Halkidiki nu e o statiune, cum credeam eu, ci o peninsula cu trei brate: Kassandra, Sithonia si Agion Oros. Sithonia e cel mai frumos.
• la Salonic toate strazile duc la mare si e orasul cu cea mai simpla harta pe care am vazut-o vreodata!
• in Grecia nu s-a auzit de plata cu cardul, nici macar in Salonic la magazinele pentru turisti sau la cele de sport! singurul loc unde mi-au acceptat cardul, dupa ce a oftat cehoaica de la casa (sau poloneza) si mi-a zis ca “it’s complicated” a fost la Arvanitidis
• unii incalzesc cu lemne, dar cei mai multi au panouri solare
• in satul unde am stat era o liniste si o pace de inceput de lume. Dupa doua zile ne salutam cu patronii de la terase si cu localnicii iesiti seara la plimbare. Geia sas/ Geia sou era salutul traditional, desi auzeam si Kalimera/ Kalispera.

Nu stiu ce sa mai zic si s-a facut 12 jumate.

Nu stiu cum sa povestesc de calcar, dar cititorii fideli isi vor aminti ca am scris odata despre campiile de piatra calcaroasa din Yorkshire si ca visam inca de atunci sa ma plimb pe un sol de calcar.

In Grecia am ajuns pe o plaja de calcar, unde s-a intamplat sa prindem si un apus de soare magnific. Atunci am ramas fara grai, dupa ce amutisem deja vazand casele mici si satul plin de flori si dupa ce oricum imi venea sa mor, pentru ca il terminasem de citit pe Stephen Fry si dupa el o vreme nu mai poti citi nimic si-ti vine sa urli in toate zarile ca ai citit una dintre cele mai adevarate carti care s-au scris vreodata.

Oricum, 3 zile din 6 am fost racita cobza, am suflat nas, am tusit, m-a durut in gat si toate cele; intr-o zi m-am prajit pe picioare si am facut insolatie si in alta zi m-a durut capul de nu puteam sa deschid ochii. Dar totusi i-am deschis. Din pat se vedea doar gardutul de la terasa si marea si aveai impresia ca esti pe vapor. Doar asta si a fost deajuns sa ma vindece. Cred ca a fost cea mai vesela raceala din viata mea; eu care fac urat, sunt morocanoasa, ma vaiet… Nu avea rost. Era prea grozav totul.

Si mi-am cumparat prosop mare de plaja, cu broscute.

Ii iubesc pe:

• Hugh Laurie (pentru ca e cel mai frumos din lume)
• Ada MIiea (pentru ca o altfel de viata daca as avea, altfel mi-as bate joc de ea si pentru Quijote)
• Stephen Fry (pentru ca e minunat, amuzant, sincer, imprevizibil si gay)
• Raimon (pentru ca are vocea aia deosebita care merge asa de bine cu marea…)

Nu-l iubesc pe Josep Pla, dar mi-a devenit oarecum simpatic. :d

Hasta luego!

Sat de pescari, barci la poarta, multe multe multe multe flori de toate felurile si de toate culorile (era ca o intrecere intre case care are mai multe si mai frumoase flori!), mare, plaja, Mythos si tot felul de activitati obositoare, gen: stat pe plaja, cafea pe terasa cu vedere la mare si la Muntele Athos, pranz si cina zi de zi la aceeasi terasa (unde dupa doua zile ne salutau cu “buna ziua” :)), cumparat suveniruri, prins meduze, cules scoici si nesfarsite plimbari prin sat pentru a admira florile si stilul linistit de viata. Iar seara, clatite si Ouzo/ Metaxa. Ouzo nu mi-a placut. Dar erau dragute sticlutele de suvenir in forma de chitara, de vaporas si de alte minuni, toate cu steagul Greciei.

Eu visam sa raman vesnic acolo si-mi tot suna in cap “o altfel de viata daca am avea, altfel ne-am bate joc de ea”… which is probably true.

O sa revin cu povesti mai pe larg si poze, pana atunci:

1. vedere de pe terasa, marea Egee si muntele Athos

2. casuta de papusi (si multe erau asa, mititele si frumoase)

3. decor din Take, Ianke si Cadar

4. delectarea de dupa-amiaza

It’s good to be back Voi ce-ati facut de 1 mai?

Pe un calculator batran si neputincios, care se chinuie sa importe cantece in iTunes in timp ce eu incerc sa vad si blogul, sa mai intru si pe alte bloguri/youtube si (bine-ar fi daca s-ar putea!) sa mai ascult si muzica (dar e peste puterile lui) va scriu ca mi-am facut bagajele, mi-am incarcat iPod-ul, am impachetat doua carti politiste si pe Stephen Fry si maine dimineata plecam spre Grecia!

N-am fost niciodata, mi-am dorit mult sa merg, asa ca sunt foarte entuziasmata.

S-ar putea sa mai intru pe twitter, fiindca merg cu oameni conectati la net prin tot felul de dracii. S-ar putea la fel de bine sa dispar cu totul o saptamana. Uneori imi doresc sa dispar, alteori vreau sa fiu cu lume si sa fie zgomot, veselie si fum de tigara (chiar daca nu-mi face bine). Singura chestie de care sper sa stau departe e o raceala cu durere in gat si nas rosu, care-mi da tarcoale tocmai acum.

Hristos a inviat!

Sa aveti o saptamana frumoasa!

Va las cu Hugh, redescoperit xxxx

Interviu despre Street Kings (whoaaa, boy, I can hardly watch it. I’m very squeamish about violence)

Reclama spaniola la Tonica Schweppes (”porque al principio no eres fácil, pero vale la pena insistir”)

L-am urmarit pe bloguri inca de cand se numea “The Night Watchman”. Intre timp a aparut pe ecrane si si-a schimbat numele in Street Kings (in Romania “Stapanii strazilor”, la Hollywood Multiplex, Cinema PRO si poate si in alte locuri din Bucuresti).

IMDB ii da vreo 7.5 stele din 10. Zoso zice ca e un thriller excelent.

Eu l-am vazut numai si numai pentru ca e cu Hugh Laurie, intr-un rol destul de scurt, cu o camasa albastra care-i vine foarte bine, dragalas, barbierit si cu chelie.

E un film din seria “sange pe pereti”, serie pe care probabil o incununeaza. E foarte violent. Impuscaturi, morti, raniti, cadavre, urmariri cu masini, negri care vand droguri, coreeni care vand droguri, politisti corupti, probe falsificate, vaduve indoliate, patrunderi prin forta, amenintari cu arma, cartuse care sar in toate partile, rapiri, vorbe violente si momente de umor doar atat cat sa te destinda, ca sa mai rezisti la o tura de bum-bum.

Nu ma uit de obicei la genul asta de filme, am adormit la Training Day (care e de acelasi regizor), desi era cu iubirea vietii mele Ethan Hawke, asa ca probabil filmul asta e destul de misto din moment ce am rezistat treaza si chiar nu m-am plictisit.

Keanu Reeves [Tom Ludlow] a mai imbatranit si pare un justitiar cam obosit, mereu cu sticla de vodca la gura, niciodata clatinandu-se pe picioare, care imparte dreptatea cu pumnii si pistolul, fara sa mai piarda vremea la discutii. Il insoteste dragutul de Chris Evans, detectivul de birou care vrea sa fie si el pe strazi, in centrul actiunii. Forest Whitaker e seful “al mare”, care falsifica probe si ii acopera urmele lui Ludlow, ori de cate ori e nevoie. Hugh Laurie e Capitanul Biggs, care-l urmareste pe Ludlow ca un copoi, mirosind ceva ilegal. Nebunie, veselie, urmariri, rasturnari de situatie suficiente ca sa te tina in priza. Nimic fantastic sau ce nu s-a mai vazut in toate filmele de gen.

Nu stiu ce cauta Hugh Laurie acolo. Joaca si el intr-un blockbuster - cu ochii lui incredibil de albastri, cu accentul american de “House” si mimica de geniu comic. E cam out of place, dar credibil. Si, daca ma intrebati pe mine, cand apare el pe ecran, se lumineaza toata sala, din ecran tasnesc raze de soare si coruri de heruvimi intoneaza Aleluia!

Dar s-ar putea ca asta sa fie doar impresia mea :p

Sunt o varza existentiala, whatever that means. Si-mi place fiecare secunda in care ma simt asa. Intens, simt intens. Sunt fericita intens. Rad la oameni pe strada si ei rad inapoi la mine. Mai ales cu copiii am un succes teribil, dar am inceput sa primesc raspuns si de la adulti (macar o usoara destindere a trasaturilor, daca nu chiar un zambet).

Ieri in 104 o mama cam zdrentaroasa, cu doi copii murdari de vreo 6-7 ani. Copiii se impingeau si se trageau de haine. Eu zambeam, pentru ca baiatul era foarte zbuciumat si ma amuza foiala lui constanta si ambitia de a se aseza pe fiecare scaun liber din autobuz. S-au aliniat la coborare si baiatul a impins-o pe fata. Fata s-a dezechilibrat si s-a proptit in mama, mama si-a pierdut echilibrul. “Potoliti-va cu prostiile-astea!” si jap! o palma peste ceafa baiatului. In momentul ala, nu stiu cum, ni s-au intersectat privirile. Eu zambeam din tot sufletul, pentru ca copiii erau draguti, iar eu prefer nazdravanii decat “sfintisorii”. Ea era tracasata, nervoasa, incruntata. Nu stiu ce s-a intamplat, dar s-a luminat toata si, brusc, pe fata ei s-a citit o mandrie de mama “sunt ei enervanti, dar sunt ai mei si-i iubesc!”. Si imediat mana care daduse palma a mangaiat cu dragoste capul copilului.

Chestii de-astea mi se intampla zilnic. Sau zambesc la bebelusi care intorc capul dupa mine prin magazin. Sau ma bucur ca miroase a iarba si a ploaie. Sau las bacsis la taxi de sar aia sa-mi deschida si usa de emotie. :))) Sau fac cadouri. Ieri am luat iepurici de cioco pentru toti colegii de la dictie. Si pentru profesor am scos pe hartie foto in format mare pozele pe care le-am facut luni cu toata clasa. S-a bucurat, iar eu si mai mult. Mi-au cerut de la secretariat si o poza pe care s-o afiseze in holul scolii: dl. Arcudeanu si elevii ;)) Ce dragut!

Ieri am citit in revista Ioana un interviu cu Jules Cohn Botea, un medic pediatru care scrie haiku si picteaza. Si el spune: “Trebuie sa stii sa fii fericit. Unui om, vederea unui trandafir cu roua ii provoaca o mare bucurie. Altuia ii poti da de toate si tot nu-i multumit. Acesta nu stie sa fie fericit.”

Eu sunt in faza in care numai gandul la un trandafir cu roua imi provoaca fericire. Ca sa nu mai zic de iepurasi, de oua rosii si de cartea lui Stephen Fry pe care o citesc si de planurile aiurea pe care le tes cu Jose sa ne facem Comisari Europeni si sa ne mutam la Bruxelles, in apartamente vecine :)))

Vine vacanta!

cursul de dictie se termina azi si inca n-am invatat sa zic R. caut logoped.

am citit tot felul de vorbe la moartea Monicai Lovinescu si nu pot sa zic decat odihneasca-se in pace. iar mi-aduc aminte sala goala la filmul Cold Waves. si radioul de la capul patului la care se asculta europa libera.

la unirii au pus dale peste scuarul cu pamant din statie. daca aflati cine a avut ideea, sa-mi spuneti, ca il votez!

La multi ani Ciupercutzaaaaa! >:d<

e pe cale sa implineasca un an de wordpress, il iubesc, l-am cantat in ode si poeme, dar nu mai am timp de el.

in schimb ma uita sfantul cu ochii dupa pitzipoance si cocalari. imi place la nebunie vorba cu “pumnii mei minte nu are”, ma dau in vant dupa poop, ppk, y-uri multe si ochelari de soare. si carpete.

am vazut la metrou o reclama la tzacpac care mi-a placut la nebunie: o statuie de pustoaica filiforma, pe role, intre doua cladiri vechi, de secol 19, cu un cer si o lumina superbe.

voi ce mai faceti?

O intamplare pe care mi-o amintesc in cele mai mici detalii si care s-a petrecut cand aveam vreo 6-7 ani:

Mamaie m-a luat cu ea la policlinica, hat-departe, cale de vreo 6 statii cu tramvaiul. Eram foarte neastamparata si aveam un talent special sa ma pierd de adultii cu care plecam de-acasa, asa ca nici bine n-am ajuns la policlinica ca am si disparut de langa mamaie, curioasa sa explorez holurile lungi, cu geamuri de-o parte si de alta, apoi curtea, subsolul si scarile. Cand, intr-un tarziu, mi-am adus aminte de mamaie, trecusera cateva ore (desi nu mi-am dat seama!). Abia am reusit sa gasesc cabinetul in fata caruia o lasasem pe mamaie, dar acolo nu mai era nimeni.
- Ce cauti aici, fetito? mi-a spus o asistenta. Policlinica s-a inchis. Te-ai pierdut?
- Nu, am raspuns eu, convinsa ca o voi gasi pe mamaie la iesire.

Nu era nimeni la iesire, nimeni pe trotuar, mamaie nu se vedea nicaieri si-am inceput sa ma cam sperii. Citisem eu prin carti despre copii care s-au pierdut in padure, sau i-au furat tot felul de capcauni si vrajitoare, dar nu de asta mi-era frica, ci de bataia pe care aveam s-o primesc acasa. Timpul trecea, iar eu nu stiam ce sa fac. As fi inceput sa plang, dar nu voiam sa fiu dusa la politie. Eram convinsa ca m-ar baga la inchisoare pentru ca n-am fost cuminte.

Am inceput sa merg incet pe trotuar, nici eu nu stiam unde.

Se lasa noaptea, iar farurile masinilor pareau niste ochi aprinsi, atintiti asupra mea. Mi-era foame, frica si rusine. De-acum si bataie sa fi luat, tot ce conta era sa ajung acasa. Mi-era un dor sfasietor de mama. Si, amintindu-mi deodata ochii ei verzi, vocea ei blanda, zambetul iubitor, am inceput sa plang in hohote.

Ma aflam chiar in fata unei cofetarii, iar una dintre vanzatoare m-a vazut si a venit la mine.
- De ce plangi? m-a intrebat, aplecandu-se la inaltimea mea.
- M-am pierdut de mamaie si mamaie a plecat acasa fara mine si n-o s-o mai vad niciodata pe mama! am spus eu, scuturata de suspine si cu lacrimi cat pumnul pe obraji.
- Unde stai? m-a intrebat vanzatoarea. Stii numarul de telefon de acasa?

Numarul il stiam, iar doamnele de la cofetarie au sunat imediat la mama. Saraca mama! Era innebunita de grija, lipita de telefon, a raspuns imediat si a fost asa de fericita sa afle ca sunt bine, incat nici nu m-a certat.
- Christina, mi-a zis, tu esti fetita mare. Daca te urca tanti in tramvai, stii sa cobori la noi acasa?
- Da, am raspuns eu, simtindu-ma deodata importanta la gandul ca voi merge singura cu tramvaiul.
- Atunci asa facem, te urci in tramvai, stai cuminte pe un scaun si la noi in statie te astept eu. Acum da-mi-o pe tanti, sa o rog frumos sa te duca pana la tramvai.

Buna vanzatoare m-a dus intr-adevar la tramvai si am calatorit, importanta, in dresul meu alb, cu rochita rosie cu buline, asezata pe un scaun. Mi-era putin teama, pentru ca n-aveam bilet. Nu eram sigura daca copiii au nevoie de bilet sau nu. Ceilalti calatori ma priveau cu mirare, pentru ca eram asa mica si neinsotita de nici un adult. In statie la noi ma astepta mama, care m-a strans in brate tare de tot, cu lacrimile siroindu-i pe obraji si mi-a spus ca m-am descurcat foarte bine, dar am speriat-o rau de tot pe mamaie.

Am tras mai multe invataturi din povestea asta: prima, ca timpul trece mai repede decat ne dam seama si ca un minut poate sa se transforme in ore, aproape pe nesimtite. A doua, ca mamaie e batrana si bolnava si nu-i fac bine astfel de sperieturi. A treia, ca e bine sa stii, inca de mic, unde locuiesti, sau macar numarul de telefon. A patra, ca parintii te iubesc orice-ai face si in oricate belele ai intra.

Si-am mai invatat si ca nu e mare lucru sa fii mare si sa mergi cu tramvaiul, ba chiar uneori te distrezi mai bine cand esti mic!

Inspirata de un subiect de compunere cerut de Larisa.

Se intinde deja valul de bunatate.org prin blogosfera si e asa de frumos sa citesti tot felul de intamplari izvorate din bunatate, daruire de sine, sau doar bun simt si onestitate (vezi povestea Iaciului cu ghiozdanul pierdut). Si, citind, sa-ti amintesti la randul tau alte si alte exemple.

Povestile scrise de Alexandra mi-au amintit inca o aventura petrecuta pe vremea facultatii.

Intr-o seara, tarziu, ma intorceam de la o colega care locuia in Grozavesti, in camin. Prinsesem - cu mult noroc si o doza zdravana de alergatura - ultimul 601, pe la 11:15 si ma intrebam cu o strangere de inima daca mai am vreo sansa sa prind si-un troleu, care sa ma duca mai departe de la Universitate. Pe la Eroilor am ramas singurul pasager din autobuz. Stateam pe un loc chiar in fata de tot, de aceea am fost foarte foarte fericita cand, la Cismigiu, am vazut in fata un R, minunatul troleu care sa retrage la Stadionul National, iar pe mine ma lasa fix acasa. Doamne, ma rugam, daca l-am prinde! Eram totusi destul de departe, slabe sanse sa-l ajungem. Fara sa-mi dau seama, ma ridicasem de pe scaun si eram lipita toata de geamul soferului, probabil incercand sa dau viteza autobuzului cu intensitatea gandului. Soferul s-a intors spre mine:

- Vreti sa prindeti troleul ala?

- Da, am zis pierita, pentru ca nu-mi dadusem seama ca eram asa evidenta.

- Pai de ce nu ziceti?

Si cu o apasare pe acceleratie, am zburat pe bulevardul gol si ne-am oprit fix in spatele troleului… care inchidea usile.

- La urmatoarea il prindem, mi-a facut cu ochiul domn’ sofer.

O noua cursa pe Regina Elisabeta, doar eu si omul de la volan intr-un autobuz gol care zbura ca la urmaririle din filme. Eram strivita de emotie si speriata de viteza si intimidata de faptul ca tot efortul asta se desfasura doar ca eu sa prind un troleibuz.

Intr-adevar, la Universitate l-am prins. Trecuse de 11 jumate. Pentru acel domn sofer de 601, caruia i-am strigat un “multumesc” din goana, in timp ce alergam spre troleibuz, am iertat eu pe urma multi soferi care mi-au inchis usile in nas, in desele mele excursii prin Grozavesti.