Turismul, adaptarea si doi litri de gaz

Dupa multa vreme, azi am nimerit un sofer de ricsa care m-a dus la un magazin de suveniruri, in loc sa ma duca direct acasa. E o practica uzuala aici ca ricsarii sa primeasca un comision de la niste magazine in care in mod normal n-ar intra nimeni ca sa le aduca clienti, insa eu doar de doua ori am nimerit in combinatia asta.

- Si dumitale ce-ti iese? l-am intrebat cand a scos de la piept cartea de vizita cu emblema magazinului.

Stateam, bineinteles, intr-un trafic infernal, zgomotos, imbacsit de gaze de esapament si aproape nemiscat de vreo zece minute.

- Imi da cupoane si bag de ele doi litri de gaz, mi-a zis soferul cu ochii sticlindu-i.

- Si daca cumpar de la magazin?

- Nu trebuie sa cumparati, doar intrati si eu iau cuponul.

- Dar sa zicem ca-mi place ceva si cumpar.

- Atunci e si mai bine, ca primesc procent in bani.

- Am inteles. Te rog insa sa NU ma duci la magazin, ca nu ma intereseaza.

- Nu, doar ziceam asa.

Stau eu de zece luni in India si ma uit cu mirare la bangalorezi: cum merg ei cu toata familia pe motocicleta de parc-ar fi masina, cum traverseaza peste tot, cum se baga in fata fara nicio jena, cum isi traiesc viata in strada (unde se si spala, piaptana, pisa, caca, beau si mananca), cum isi vopsesc camioanele in cele mai fistichii culori si atarna de el sfare cu motocei de crapa toate matele de pe sosea, cum pun ei pe toate cladirile in constructie un cap de diavol ca sa sperie hotii, cum sunt superstitiosi, servili, prietenosi, comunitari, cu un spatiu personal cat unghia si extrem de vicleni. Dar zece luni nu sunt o viata de om si eu raman alba, turista si, in povestea de azi, iesita dintr-un mall fistichiu cu o punga de la Marks and Spencer in mana. Va mai mirati ca drept in fata magazinului de suvenire m-a oprit?

- Stiti, magazinul e chiar aici si daca vreti sa intrati… sa iau si eu cartela aia, ca-mi da doi litri de gaz…

- Om bun, intelege, nu sunt turista, nu am nevoie de elefanti de lemn si de cutiute de bijuterii cu intarsii de fildes, sincer…

- Doar intrati si iesiti si-mi iau cartela…

Stiti cum e cu magazinele astea? Intri, dar nu stii cand iesi. Aceste magazine de suveniruri – care pot fi recunoscute dupa faptul ca-s mai curate si mai luminoase ca celelalta dughene (deh, dupa gustul vesticilor) si au rafturi inalte pe care stralucesc elefanti si zei de lemn si bronz, saluri si bijuterii de argint – sunt conduse in Bangalore de o gasca de musulmani, asa numitii Mallu Muslims, originari din Kerala. Au aceeasi marfa toate, patronii de multe ori sunt veri sau neamuri de vreun fel si preturile variaza enorm. Toti vanzatorii din aceste magazine vorbesc la fel, intr-o engleza onctuoasa si pe un ton ca de linistit copiii mici: “Ah, vad ca nu purtati bijuterii, e limpede ca nu ati gasit inca ce va trebuie, ia sa va arat eu niste pandantive…” si au o rabdare si o insistenta infinite. Vand numai produse foarte bune, dar cer pe ele cele mai nesimtite sume.

- Buna seara, poftiti…, m-a intampinat un tanar intr-o camasa bej, care s-a recomandat drept Shahid. Desigur va pregatiti sa plecati inapoi acasa si doriti ceva suvenire…

- Nu ma pregatesc sa plec niciunde, am raspuns la fel de onctuos, am fost doar adusa pe sus de un domn sofer de ricsa.

- Asadar elefanti, bijuterii, saluri, poate o posetica? a zis Shahid, prefacandu-se ca n-a auzit treaba cu ricsa.

- Asadar nimica, fiindca nu plec nicaieri.

- Inteleg, nu sunteti turista. Inseamna ca va place orasul nostru, daca ati decis sa locuiti aici…

Imi place orasul lor, dar una din placerile mele cele mai mari este sa stau de vorba cu oamenii. Sperand ca ii voi face vanzare, Shahid mi-a povestit despre Bangalorele copilariei lui, mi-a aratat posete si cercei si mi-a turnat o poveste despre cum lucreaza ei manual bijuteriile, dupa o tehnica stramoseasca, desi avea niste bijuterii deloc originale sau unice, ci chiar de serie. M-a intrebat despre Europa, unde isi doreste enorm sa ajunga (mai ales in Italia; am cunoscut multi indieni fascinati de Italia) si mi-a spus ca el este si profesor de yoga, dar nu orice yoga, ci alinierea chakrelor si echilibrarea energetica a corpului. Ma temeam ca o sa scoata o carte de vizita, dar mi-a zis ca nu lucreaza cu femei, ci doar cu barbati, ca el nu are cabinet, ci merge acasa la clienti. Ce e cel mai misto in magazinele astea scumpe unde nu mai scapi de vanzator, care uneori te apuca de haina sa te tina pe loc si arunca pe jos de-a valma saluri, carpete, etc. strigand, “Ce culori, ce materiale, cum sa nu-ti placa!” – deci ce e cel mai misto la ele este ca vanzatorilor le place sa vorbeasca si nu se supara daca le pui o mie de intrebari, ii tii juma de ora de povesti si pleci cu mana goala.

In cele din urma am plecat, dupa ce refuzasem: elefanti, bijuterii, covoare, carpete, fete de masa lucrate manual, saluri de Casmir si matase cu sau fara broderii, idoli de toate marimile si posete cusute cu fir de aur.

- Va astept atunci la Craciun, mi-a zis Shahid, fiindca atunci cred ca veti dori sa luati cadouri pentru familie, prieteni.

In ricsa ma astepta soferul meu, fericit ca-si incasase cupoanele.

- Ati cumparat ceva?

- Nu.

- Pacat, imi dadea si mie comision daca luati acolo o bratarica, ceva.

Si-ti vine sa zici, nene, da’ nu-ti ajunge, sunt bataia dumitale de joc etc. etc., dar stiti cum e aici? Tu te enervezi si in gol vorbesti, ca ei nu tipa la tine inapoi, nici nu se enerveaza, zic doar asa, ca pentru ei, “Madam, madam, nu va faceti sange rau, eu acasa va duc, ce, v-am dus in alta parte? Ei, la magazin daca nu voiati nu intrati, doar nu v-am dus legata, dar ce? N-au lucruri frumoase? Eu nu va duc la speculanti, aici sunt oameni de treaba, magazin frumos, curat, cum place la turistii din Europa.” Si totul e asa de poticnit, in engleza lor indiana si adesea impestritata cu cuvinte din hindi, din kannada, incat n-ai cu cine sa te certi, ba te si gandesti ce rost are sa te infurii, cand totul e maya si faptul ca tu faci ca trenul pentru ca … pentru ca ce? Adica unde te grabeai? Ce, n-a fost interesanta conversatia cu Shahid? Si ce daca n-aveai in plan sa te duci la magazinul ala? Nu ti-a luat nimeni banii.

Shahid ar zice ca noi, europenii, n-avem chakrele aliniate, de-aia ne sare tandara din orice.

Foarte new age, da, doar ca India e asa – ei sunt new age de felul lor, organici si firesti si mereu surprinzatori.

*

La Bangalore ploua foarte convenabil doar seara, dupa ce ne-am strans la casele noastre. Este deja regula ca pe la 7-8 va incepe sa tune si sa fulgere, apoi din cer se va prabusi brusc o cascada de apa acompaniata de un vant care zboara usi, ferestre, perdele, bonuri de pe masa si hainele de pe uscator. Apoi vijelia se transforma in ploaie mocaneasca si aerul se racoreste placut.

Peste 31 de zile fix plec la Bucuresti.

 

Niste filme

Am vazut si mi-au placut cateva filmele indiene. Am revazut / descoperit niste filme romanesti. Am vazut un film american si unul iranian.

Cu asta ma laud in cele ce urmeaza. Majoritatea filmelor sunt de gasit pe youtube.

Medalia de onoare

L-am vazut la cinema Studio acum doi ani si l-am revazut pe youtube. Victor Rebengiuc joaca rolul unui pensionar respins de propria lui familie pentru ca a incercat sa-i puna bete in roate fiului care intre timp a emigrat in Canada. “Am vrut sa-i dau timp sa se mai gandeasca,” justifica el. Medalia de onoare pentru servicii aduse patriei in al doilea razboi mondial vine ca o confirmare ca, totusi, e si el bun la ceva. Sau a fost. Ii da curaj chiar sa vorbeasca cu fiul lui. O face pe sotie sa-i adreseze cuvantul , dupa multi ani de tacere. Il creste in ochii vecinilor asa de mult, ca i se iarta datoria de la intretinere. Si-atunci, cum s-o dea inapoi, cand ii vine adresa de la Ministerul Apararii ca s-a facut o greseala?

E un film frumos, cu multe momente emotionante si un joc actoricesc de buna calitate.

Filantropica

Probabil ca l-ati vazut. Profesorul sarac, cersetoria organizata, haosul anilor ’90. Atunci parea asa real; acum pare naiv si curat. Imi place de Gheorghe Dinica, imi place de “poetul Garii de Nord”:

In odaia stramta, pe un pat diform

Zac strivit in perne de un pumn enorm.

Ilustrate cu flori de camp (1974)

Surpriza acest film cu Draga Olteanu, Gh. Dinica si multi alti actori cunoscuti. Regizorul este Mircea Veroiu. Scene din film apar in documentarul “Decreteii”, la care m-am uitat de curand pe youtube (acolo unde se pot vedea si “Ilustratele”, integral). Draga Olteanu joaca un rol de moasa care mai face si avorturi clandestine. Insa una din clientele la avort pica prost de tot, tocmai cand Tanti Didina e nasa la o nunta.

Scurta vorba, aci avortul in cada de baie si tragedia; dincolo nunta, lautarii si veselia. Mi s-a parut un film foarte bun.

Culoarea paradisului (1999, Iran)

Un copil orb foarte sensibil si frumos, un tata orbit de suparare ca atunci “cand s-o-mpartit norocu’” nu i-a picat ceva mai bun, o bunica dulce si buna si multe locuri frumoase din nordul Iranului. Imaginea si coloana sonora sunt minunate. Filmul se poate vedea integral pe youtube.

Mi-au placut enorm peisajele, imi place de surorile lui Mohammad, iar actorul care joaca rolul tatalui este genial. Povestea nu se leaga prea grozav, dar e limpede de la inceput pana la sfarsit ca nu e vorba despre poveste, ci despre imagine, metafora si gandurile si emotiile pe care le trezeste filmul in spectator. Un leitmotiv: ciocanitoarea. Acum stiu cum suna.

Somewhere (2010, Sofia Coppola)

Eu sunt aia care a dormit la “Harry Potter”, “Lord of the Rings” si “Lost in translation.” La “Lost…” chiar de doua ori, caci am perseverat. La “Somewhere” n-am dormit, dar as fi putut. E un film foarte lent, partial autobiografic, care urmareste miscarile unui star de cinema renumit din pat in baie, din baie in club, apoi la sedinta foto si iar in baie, la o petrecere, in pat… Asta pana ii vine in vizita fiica de 11 ani si, conform recenziilor, “starul isi reexamineaza viata.” Poate ca da, poate ca nu. Senzatia ca te uiti pe gaura cheii in viata unor oameni care nu joaca pentru tine e misto. Senzatia ca ai pierdut vremea si n-ai castigat nimic e sacaitoare.

Amar prem (1972) – Dragoste nemuritoare

Rajesh Khanna a fost un actor mare, mi se spune. “Yeh kya hua”, melodia din film, se canta si azi si am descoperit surprinsa ca in jurul meu colegii indieni cunosc absolut toti povestea prostituatei care ia in grija ei un copilas orfan de mama si-l rasfata cu dulciuri si mangaieri, spre supararea mamei vitrege. Acest copil, ajuns la randul lui tata de familie, o va salva pe curtezana ajunsa slujnica din mizerie, ingrijind-o ca pe propria-i mama. Filmul se poate vedea pe youtube cu subtitrare in limba engleza. E o poveste romantata, foarte indiana si foarte frumoasa.

Lagaan (2001) – Once upon a time in India

Taare zameen par (2007) – Like stars on earth

Cu asta ajungem la Aamir Khan. La Bollywood domnesc trei Khani, toti actori si regizori: Aamir, ShahRukh si Salman. Se pare ca nu sunt inruditi. Salman Khan e ala cu care cica se iubeste Iulia Vantur. Sharukh Khan e zeitatea suprema, venerat in India, Bangladesh, Pakistan si Sri Lanka. Joaca in filme comerciale, in reclame, in videoclipuri si ii vezi mutra peste tot, inclusiv pe cutiile de cereale.

Aamir Khan are proprii lui fani si e mai profund decat Sharukh. Are propria casa de productie si face filme “cu mesaj” sau cu morala.

“Lagaan”, in care Aamir Khan e protagonist, e un film despre cricket si, prin asta, despre India si tot ce inseamna ea: religii, sistemul de caste, trecutul colonial, solidaritatea, muzica. Este unul dintre putinele filme de la Bollywood nominalizate la Oscar si este, intentionat, o alegorie despre “a fi indian”. Desi are vreo trei ore, e absolut superb de urmarit si vizual si ca poveste, te tine in tensiune si te lasa cu un zambet cat toate zilele pe chip.

“Taare zameen par” este povestea unui copil dislexic care este tratat ca un tampit si trimis la internat, pana ce profesorul lui de desen (ati ghicit: Aamir Khan) isi da seama ca are nevoie de sprijin si de ajutor. Acest film a schimbat perceptia despre dislexie in India. La o populatie asa de mare, si rata dislexiei e mare – iar modul traditional de a trata copiii dislexici era bataia, pedeapsa sau izolarea. Acest film – care are momente de o mare maiestrie tehnica in care vedem prin ochii lui Ishaan cum e sa-ti zboare literele de pe foaie – i-a facut pe indieni sa priveasca altfel copiii cu nevoi speciale. Fondurile de la guvern pentru tratarea acestor copii au crescut. Ministerul Educatiei a instituit examene speciale: in functie de dizabilitatea cu care vin, acesti copii au la dispozitie un pedagog care sa scrie pentru ei dupa dictare, sau mai mult timp decat ceilalti copii ca sa-si poata termina lucrarea. Iar un film lung, poate de vreo 3 ore, absolut superb, cu o muzica frumoasa si o poveste frumoasa.
Imaginile in care Ishaan priveste cu atentie o gaza, sau se pierde de tot in norii de pe cer sunt minunate. Orele de la scoala mi-au amintit de scolile noastre din Romania. Momentul meu preferat este acela in care profesorul Nikumbh ii pune tatalui dinainte un text in japoneza si urla la el sa citeasca. Invatare experientiala in toata regula.

Eu l-am vazut la scoala, impreuna cu elevii de la clasele 1-3. Multi dintre ei il vazusera deja; toti au fost fermecati. Au urmat niste discutii despre a fi dislexic, a fi diferit, despre acceptare si toleranta, despre ce simte un copil care e respins pentru ca nu este “ca toti ceilalti.”

Peepli (live) (2010)

Acest film ar putea la fel de bine sa fie romanesc. Intr-un sat din India un fermier ameninta cu sinuciderea – singura solutie care i-a ramas pentru a-si scoate familia din saracie, dat fiind ca familiile taranilor sinucigasi primesc un ajutor de la stat. O reportera de televiziune prinde firul povestii si vine in satul Peepli (un fel de Cucuietii din Deal, nord-indian) pentru a transmite in direct derularea povestii. Pana la urma totul e live: si saracia, si mizeria, si tristetea, dar mai ales show-ul. Se va sinucide bietul om? Presiunea e tot mai mare.

Cantecul de la final, Chola maati ke ram e preferatul meu:

English Vinglish (2012)

Am lasat la urma comedia romantica – care e si cel mai occidental din aceste filme de Bollywood, dat fiind ca o mare parte a actiunii se petrece in America. Shashi e o indianca de familie buna, care nu vorbeste engleza, dar se pomeneste in plin New York, unde a fost invitata sa ajute la pregatirile pentru nunta nepoatei. Multe situatii haioase, multe sari-uri superbe, un curs de engleza clandestin unde Shashi e cat pe ce sa-si piarda capul… un film foarte frumos si vesel. L-am vazut de doua ori si am dansat pe “Navrai majhi” de mai multe ori decat pot sa-mi amintesc.

Cu asta se incheie cronica mea de azi si astept recomandari de filme si comentarii, in caz ca cineva citeste acest post.

Cu bine!

Ce este cu Bacalaureatul International

Lucrez de cativa ani in IB (aibi), adica in scoli care predau conform programelor si principiilor Organizatiei de Bacalaureat International (www.ibo.org). Este un program creat in anii ’60 pentru copiii de diplomati, care nu petreceau suficient timp intr-o tara ca sa poata invata in sistemul tarii respective si mereu se vedeau nevoiti s-o ia de la capat cu alte materii, sisteme de notare si asteptari in diverse tari.

“Barem bacalaureatul sa-l dea la fel”, si-au zis cei de la IB si asa s-a nascut Diploma Programme, un program de doi ani, sase materii si trei asa-zise “core subjects”, adica Teoria cunoasterii, lucrarea de absolvire (un eseu de 30 de pagini pe o tema de cercetare aprofundata din orice domeniu) si ore de servicii comunitare, activitati artistice si sport. Au incercat ei sa creeze un program care sa includa putin din tot: si stiinta si arta si sport si matematica si o limba straina si niste istorie. Dar a cui istorie, cand tu esti calator dintr-o tara intr-alta? Asa au aparut modulele: istoria europei, sau a unui alt colt de lume, la alegere, ori chiar o singura tema: al doilea razboi mondial, de pilda.

Diploma Programme incepe in clasa a 11-a s se incheie in luna mai a clasei a 12-a cu un bac temeinic la toate materiile studiate. Bacul dureaza o luna si in medie elevii dau cam 10 examene scrise si 3-4 examene orale, lucrari de cercetare si/sau creatii artistice originale. Lucrarile scrise se pun in plic si se trimit la corectat aiurea, prin alte scoli din reteaua IB, ca sa nu existe nepotisme si favoruri.

In Romania se vorbeste mult de criza educatiei si de modelul scolii finlandeze. Scoala IB, la orice nivel, e bazata pe curajul de a pune intrebari si de a fi curios, cercetator, deschis si empatic. Profesorul dogmatic care da copiilor comentarii de memorat n-are ce cauta acolo. Spunem ca elevilor nu le mai place scoala. Nici noua nu ne-a placut, doar ca eram mult mai supusi. Nimanui nu-i plac lucrurile care n-au rost. Insa curiosi suntem cu totii de mici. Programele IB pun la treaba tocmai curiozitatea copiilor. “Ce-ar fi daca…” intrebam noi la ore si-i lasam pe ei sa afle. “Cum a fost cand…” intreb si in cateva zile am 14 isteti de-a sasea care imi povestesc ei ce e comedia, cine e Shakespeare, ce e Globe Theatre, de ce radem la comedie, de ce Puck si nu Bottom este personajul principal din “Visul unei nopti de vara”.

Dupa un an de spaniola, elevii mei de clasa 1 au inceput sa faca propozitii. Imi vorbesc numai in spaniola, desi intre ei vorbesc si engleza.

- Frio, zice unul cand intra in clasa si arata spre aerul conditionat.

- Hoy es viernes, declama altul. Pelicula!

- Mono! tipa toti.

- Mono es marron, spune cu multa bagare de seama cel caruia ii era frig.

- El mono, zice altul.

- Marron o cafe, completeaza colegul lui.

O fetita si-a luat caietul sa deseneze maimuta din desenele animate “Curious George” la care ne uitam vinerea. Insemneaza in capul paginii: Marron es mono. Cel mai tacut dintre baieti s-a asezat deja turceste pe scaun sa vada filmul.

Unii invata vorbind tare, altii desenand, altii ascultand, altii pun o mie de intrebari. Nu suntem la fel. Dar pentru toti se aplica aceleasi reguli: respectul fata de profesori, colegi si lucruri; colegialitatea si spiritul sportiv.

- Rebecca e trista azi, imi sopteste Jay, nazdravanul clasei a doua. As dori cand vine randul meu la joc, sa o las pe ea sa joace fiindca stiu ca-i place.

Rebecca refuza, dar se trage cu scaunul mai aproape de tabla. Cuvintele bune fac minuni.

IB-ul a venit pe urma cu alte doua programe: Primary Years Programme (PYP) si Middle Years Programme (MYP). In Bangalore sunt vreo 40 de scoli care ofera DP, doua scoli cu PYP si una cu toate trei programele – PYP/MYP/DP.  In Bucuresti sunt trei scoli private care ofera DP deja si doua care ofera toate trei programele.

Bulgarele se rostogoleste: diploma de bac international e acceptata de universitati de la cele mai cunoscute pana la academii anonime; ministerele educatiei din diverse tari accepta PYP ca o varianta valabila la gradinita si inscriu la licee de stat copii care au terminat clasa a zecea in sistemul MYP. Se spune despre elevii IB ca sunt curiosi, curajosi, deschisi la minte, crescuti in general in comunitati multilingve si diverse, mai toleranti. Reversul medaliei pentru multi este ca nu mai apartin niciunei tari: sunt copiii lumii, asa-zisii “third culture children.”

- Probabil ca sunt din Canada, dar m-am nascut in Nigeria si am crescut in Dubai. Parintii mei amandoi sunt canadieni. Dar cand am mers la scoala eram deja in Japonia, asa ca am mers la o scoala IB din Tokyo si pe urma m-am mutat aici. Vorbesc engleza si japoneza si mai stiu putina araba, zice un copil de-a sasea.

- Miss, sa stiti ca sunt italian doar cu numele, spune unul de-a opta. Mama e italianca, dar traieste in India de 20 de ani. Si eu si sora mea suntem nascuti aici. Sora mea e mai mare si mama lucra cand s-a nascut ea, asa ca a avut o bona. Stiti ca prima data sora mea a invatat limba tamila de la bona? Si acum o vorbeste. Si vorbim italiana cu mama si engleza cu tata, dar cu copiii pe strada mai stiu sa ma descurc putin in hindi.

- Unde-o sa fiti cand o sa fiti mari? intreb eu, care sunt copilul patriei mele, Romania.

- Cine stie? zic ei. Oriunde.

Ce are IB-ul si nu au ministerele educatiei din multe tari: bani si multa coerenta. Are bani sa-si cumpere profesori si cercetatori destepti din domeniul educatiei si sa-i motiveze sa faca programe de studiu inteligente si realiste, care sa tina cont in primul rand de dezvoltarea cognitiva si emotionala a copilului/ elevului, in al doilea rand de stilurile diferite de invatare, in al treilea rand de mediile diverse din care provin, in al patrulea rand … ati inteles ideea. Are echipe care revizuiesc periodic programele la toate materiile. Are conferinte si cursuri si lucrari si premii pentru profesori si elevi. Are o retea de suport, un singur centru de documentare pentru intreaga lume, forumuri pentru profesori. Un Ghid IB pentru predarea oricarei materii este un indreptar pentru a fi, mai ales, un bun pedagog.

Scolile care aleg sa ofere programe IB trec printr-un proces de autorizare, apoi platesc o taxa anuala catre IBO – al carei sediu este la Geneva. Organizatia in acest moment este un ONG, asadar profiturile se duc catre dezvoltarea si perfectionarea sistemului. Profesorii care predau in scolile din sistem sunt platiti de scoala, insa trebuie scoliti de IBO.

E o mica lume in lume, ca orice organizatie. Are jargonul ei, valorile si filosofia umanista a unei scoli renascentiste si beneficiile ei pentru profesorii care ajung in sistem. Intre beneficii se numara aceste targuri de joburi prin care poti ajunge sa lucrezi in alte scoli IB din lume. De vreme ce sistemul e acelasi, adaptarea la noua scoala e usoara.

- La fosta mea scoala din China aveam saptamana muzicii internationale, povesteste o colega. Chinezii sunt innebuniti dupa muzica si multi copii invata inca de mici sa cante la un instrument. Aveam ore normale dimineata, iar dupa-masa recitaluri, concerte, dans, vizionari de filme si excursii la Conservator si liceele de muzica. Intr-o anumita zi din saptamana, copiii puteau alege sa schimbe uniforma pe un costum ales de ei care sa aiba legatura cu muzica. Plateau pentru asta doi dolari. Profiturile le investeam intr-o bursa pentru un copil talentat, dar sarac.

Defectele acestui sistem sunt accentul pe deprinderi si valori, in detrimentul cunostintelor (pe principiul “in zece ani de acum n-o sa-ti mai aduci tu aminte cand a domnit Mircea cel Batran, dar daca inveti din scoala sa fii organizat, ai sa fii toata viata); abordarea invatarii ca joc si bucurie si nu ca tortura necesara; eliminarea rigiditatii in relatia dintre profesor si elev (fara insa a elimina respectul); formarea unor elevi care gandesc cu capul lor si creeaza probleme. Defectele sistemului sunt si calitatile lui, adica. E un sistem cu si pentru oameni si atunci calitatea lui depinde enorm de calitatea oamenilor implicati: profesori, elevi, parinti, directori.

Pana una-alta, mi se pare o alternativa valabila la invatamantul traditional.

O gluma

Ah, pentru Cosmin totul e o gluma! Scoala baiatului, rezultatele tot mai proaste ale fetei, care probabil ca va pica bacalaureatul si chiar si migrena persistenta a sotiei. Totul il amuza.

- Ce sa va zic, doamna, ii raspunde pisicher dirigintei care – iar, nebuna dracului! – l-a chemat la scoala, ingrijorata ca fiul sau de 14 ani nu stie sa scrie, e semi-analfabet, nu leaga cuvintele in propozitii si mai si raspunde, obraznic, ca n-are el timp de pierdut cu compunerile. Diriginta, fireste, e de romana, deci n-are in cap – nebuna dracului! – decat compuneri si analize literare.

- Ei, n-o luati personal, niciodata n-a fost bun la romana, rade Cosmin bine-dispus. Asa e, fratioare?

Cand tatal izbucneste in ras in felul acesta jovial, de parca totul ar fi cea mai tare gluma si el singurul om capabil s-o aprecieze, copilul se lumineaza la fata si zambeste pe sub mustata. “Ce tare e tata!” spune zambetul lui.

- Pai mi-aduc aminte la gradinita, invatau sa-si scrie numele – ca acuma si la gradinita trebuie sa scrii – ei, si-al meu nu scria. Ce circ, ce jale, ma chema educatoarea, se vaieta. Ei, timpul ne-a dovedit ca baiatul nu e bun la scris. Uite ca nici in clasa a opta nu scrie!

Cand diriginta aduce vorba de caiete si de teme, tatal se lasa pe spate, cu o expresie de mare amuzament.

- Hai sa va zic ceva ce nu stiati: la ce credeti dumneavoastra ca-i foloseste ghiozdanul lui al meu? Sa tina usa deschisa, doamna! Cum vine, il arunca la usa si acolo-l uita pana a doua zi cand trebuie sa plece iar la scoala.

Rade cu pofta. Copilul il priveste pe sub cozorocul sepcii si surade iar in felul acela mandru si, cumva, plin de emotie.

- Si cu temele cum e, doamna? Are vreo problema?

E clar ca e o intrebare capcana. Diriginta il priveste uimita, pentru ca tocmai ce i-a spus ca baiatul nu-si face niciodata temele.

- Hahaha, rade Cosmin de poanta pe care urmeaza s-o faca, e clar, n-are nicio problema! Ca nu le face! Asa e, ma, nu-ti faci probleme cu problemele?

Si copilul iar surade mandru.

- Bine, doamna, am rezolvat-o, conchide vesel Cosmin. P-al meu alt copil nu-l mai facem, ca daca nu s-a schimbat el de la gradinita… Dar sa zicem ca trebuie sa fie si el mai atent, din sase teme sa faca cinci, sa mai dea si scolii ce-i cere, ca deh, unde nu e libertate, e rau de astia neinregimentati ca fi-miu, eu i-am mai zis.

Scutura puternic mana profesoarei care a ramas cu gura cascata si pleaca, urmat de adolescentul inaltut, cu sapca trasa pe ochi, care a inteles inca o data ca tata il vrea “liber”, adica in conflict cu normele scolii. Pacat, isi zice, mi-ar fi placut sa fac si eu o tema din cand in cand.

 

Nichita Stanescu

Cautam altceva, am gasit o poezie si mi s-a parut reprezentativa si pentru noi.

Din nou, noi

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi…
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Povestind India

Celor care-mi cer sa le povestesc India le spun sa vina aici, pentru ca India trebuie traita.

Primul temerar a fost fratele meu, care a venit intr-o zi frumoasa de martie, insotit de iubita lui. Asteptam cu nerabdare sa le vad mutrele la prima plimbare cu ricsa. Intamplarea ne-a scos in cale un sofer absolut dement, care zbura cu taraboanta aia cu 40 la ora prin traficul haotic al unei sosele de 3-4 benzi (latimea variaza; benzile, fireste, exista doar in imaginatia mea, fiindca drumurile nu sunt marcate). Atunci am aflat ca si cu 40 se poate zbura!

Iulius filma toata aventura, probabil ca sa-si filtreze groaza prin lentila aparatului. Altfel cum sa-mi explic ca, ajungand acasa, a insistat sa vizionam filmarea? Urmaririle cu politisti si gangsteri nici macar nu se compara. Masina aia care – vezi-Doamne – iese-n mijlocul unei intersectii asa-zis aglomerate din New York, fix in clipa cand intersectia respectiva e traversata de un nesfarsit camion? Aia e cam maximul ce poate Hollywood. Bangalore poate mai mult: pentru ca semnalizarea nu se foloseste, trebuie in permanenta sa ghicesti cand soferii trec de pe o banda pe alta, fara sa uiti sa iei in calcul motocicletele, ricsele, caprele, albinele, trasurile cu sase armasari si pietonii. Din cele trei benzi, cam sase sunt in permanenta ocupate. In intersectii rareori exista semafoare sau indicatoare, iar cand exista nu le baga nimeni in seama, ceea ce face ca toata lumea sa zumzaie prin “cercuri” (intersectiilor li se spune circle, la fel cum semaforul e signal) la noroc, fiecare incercand sa treaca primul.

La vizionarea filmarii am retrait momentele de groaza cand a) soferul a trecut la jumatate de milimetru de coltul din stanga spate al unei masini albe care virase brusc in calea noastra si b) bolidul cu trei roti in care ne aflam a sarit in viteza peste un damb de ciment (hump ahead), de ne-am si vazut cu rotile in aer…

Dupa prima plimbare cu ricsa urmeaza toate celelalte, majoritatea obisnuite, fiindca chiar si cu evitarile la mustata, franele mega-bruste si claxoanele permanente te poti obisnui.

*

Dupa prima saptamana, Ioana a adoptat o familie de indieni. De la etajul 14 al apartamentului meu, aparatul foto facea un zoom perfect in curtea lor. Mama spala rufe zi de zi si le intindea la soare. Copiii se jucau in picioarele goale prin batatura. In fiecare dimineata, apa trebuia adusa de la pompa cu chiupurile colorate de plastic pe care femeile le cara pe cap.

Mama purta zi de zi alt sari si zi de zi Ioana imi explica: azi iar au spalat, copilul cel mic s-a suit pe gard, cel mare face lectii pe pamant, in curte.

Apoi a vrut sa invete sa gateasca mancare indiana, asa ca am chemat-o pe sora noastra Zeenat, care a pregatit orez, aloo ki sabzi, matar paneer si poate si un dal.

Pentru ca n-au stat decat o luna, au trebuit sa invete repede cuvintele de baza (chalo, khau, pani chahiye, haan-jee, saree-blouse-petticoat, bandh, flyover) si directiile (MG road, Malleshwaram, Whitefield, Yelahanka, Sahakar Nagar). Apoi le-am tinut un curs accelerat de Bollywood (am vizionat English Vinglish si-am dansat pe Navrai majhi, Tera pyaar hookah bar si poate si Tera naam japdi phiran) si unul si mai accelerat de negociere si de cum se da din cap ca indienii cand zici sau auzi “ooookei, oookei; oookei, fine” care e finalul apoteotic al oricarei targuieli.

Iulius s-a mirat putin ca intelegeam ce spune un om care, din punctul lui Iulius de vedere, nici macar nu-mi vorbea in engleza, dar se pare ca m-am invatat cu accentul gutural al limbii kannada.

*

Fanny ne-a dus si la un spectacol de Bharatanatyam. Apoi, intr-o seara, ne-am pus mintea si am platit zece rupii sa vedem fantana muzicala. A fost absolut incantator: ne-a cantat marsuri militare, imnul de stat si, fireste, hituri de la Bollywood. L-am auzit si pe Raj Kapoor, pe care acum stiu sa-l plasez intr-o dinastie de Kapoori care domneste inca la Bollywwod prin nepoata lui, Kareena.

Apropo, Bollywood inseamna Bombay Hollywood. Bombay azi se numeste Mumbai, insa numai pe harta si in gura turistilor, la fel cum Bangalore se numeste Bengaluru pe hartile publicate de departamentul de turism al regiunii Karnataka.

*

Anticipez intalniri la vara in care mi se va cere sa povestesc India.

- Casele sunt ca niste cuburi cu terasa pe acoperis, voi spune, asta atunci cand nu sunt fix casele de tigani de la noi, ori blocuri de 20 de etaje.

Mi se pare firesc sa incep cu casele, dealtfel si cand desenam, intai facem o casa, pe cos iese fum… apoi un copac, un deal, soarele, un caine.

Pamantul e rosu in Karnataka, dar in rest e de culoarea pe care o stim din Romania. Pamantiu? Ma feresc de cuvantul “normal”. Ah, si solul e foarte tare, granitic. Ca sa sapi o fundatie trebuie picamer si galagie mare. Spargi bine de tot, scoti o placa de granit, apoi dedesubt e pamant care poate fi sapat. De aceea ei metroul nu-l sapa, ci il ridica sus, peste oras, pe poduri hidoase. Un arhitect mi-a spus, totusi, ca n-are legatura cu solul – e felul indian de a construi metrou.

In Bangalore metroul are vreo 5 statii care nu ajuta traficul si toata partea de nord a orasului e rascolita ca sa se lungeasca linia de metrou.

-  Oamenii isi petrec zilele in strada, voi spune. Unii dintre ei. Aceia care nu merg la birou, cu rucsac in spate si casti la urechi. Aceia care nu se deplaseaza in masini cu sofer, la adaptostul aerului conditionat. Aceia care-si petrec viata in strada.

- La scoala se fac ore de yoga, de dans clasic, de muzica cu instrumente traditionale, de meditatie. Se sade turceste, sau pe ciuci oriunde si oricand. In sala de asteptare de la doctor, de pilda, oamenii asteapta sezand turceste pe scaune. Se sade turceste pe un varf de ac, daca e singurul loc disponibil. Am vazut oameni care se ghemuiesc pe scaunele minuscule, pe fundul intors al unui chiup sau pe o galeata. Mi se par foarte flexibili, indiferent de varsta si chiar de greutate.

Pe urma as povesti despre mancare, despre scoala, despre mersul cu trenul, despre dusul de la WC cu care te poti spala la fund si care nu lipseste din nicio baie (unde lipseste, e inlocuit de un ulcior cu apa), despre FRRO, despre trecerea frontierei si despre armata de angajati care te controleaza la intrarea in orice mall, la intrarea in metrou, la intrarea in orice hotel – de parca ai trece frontiere peste tot.

Nu l-as uita pe omul cu ochi albastri si camasa murdara, care perforeaza tichetul de casa la iesirea din supermarket. Sau pe gardianul in uniforma care face acelasi lucru la iesirea din fiecare magazin dintr-un mall (fiecare magazin are gardianul lui; uneori e acelasi om care-ti aseaza produsele in punga, apoi fuge inaintea ta la usa si, cu un aer hotarat, iti cere bonul si sacosa la control. “Pai, om bun, nu tu mi-ai bagat in sacosa?” zici, dar nu mai e el; acum joaca alt rol si si-l ia foarte in serios).

Ajungand la nivelul metaforelor, as spune ca India e un diamant cu multe fete. E o tara prea mare ca sa “fie” intr-un fel si totusi exista un puternic fel de a fi indian, care le e comun tuturor, indiferent de religie si zona geografica.

vedere de la etajul 14

peisaj urban din Bangalore

peisaj rural

pamant rosu

tamarind

raritate: un colt de liniste

candidat pentru guvernul local face promisiuni in campania electorala

guave

intrarea in templu (Hanuman)

iarna in curtea scolii

la Ashram in Thiruvannamalai

bougainvillea

in Chennai, mijloc de transport si casa

in Chennai: o strada cu pravalii

eleva de la o scoala de stat deseneaza o profesoara la tabla. profesoara poarta sari

Si la scoala ce va mai invata, mama?

Pe copiii foarte saraci, ii invata citirea si matematica sub un pod din New Delhi.

Pe cei la care educatia formala nu ajunge, ii invata sa se invete singuri, la scoala din nor.

Viitorul educatiei e mereu in discutie.

Dar respectul lor pentru scoala si profesori este enorm si convingerea pe care o au ca numai prin educatie poti trai o viata implinita si fericita este miscatoare.