Serendipity (2001)

Am vazut azi Serendipity si episodul 13 din House MD. House in continuare e mega-slabut, cu jalnicul detectiv-iubit-al-lui-cuddy, cu personaje caricaturizate si cazuri penibile. Ma mai uit doar din inertie si pentru ca Hugh Laurie reuseste sa fie remarcabil chiar si in contextul asta.

Serendipity mi-a placut si Kate Beckinsale are un accent superb si seamana cu o fosta colega de-a mea la zambet. A fost draguta ideea cu cartea si cu bancnota si mi-a placut muzica.

Iar partea cea mai buna e ca in timp ce se derulau aceste doua filme am si calcat, mi-am facut de mancare, am mancat si-am facut si ordine.

Maine nu mai ninge, deci mergem la scoala. Nu pentru multa vreme, totusi; vineri luam vacanta!

Traducere

Azi, Antoaneta Ralian:

Rana lui Wilfrid se tămăduise.

Galsworthy – Sfârșit de capitol, Pustietate în floare

Pisique nu se mai vede din zapada si inca opt motive pentru care totul e minunat

Wishlist-ul a fost o idee buna! Am primit feedback pozitiv pe el; oameni care mi-au spus ca i-am scapat de bataie de cap si alergatura, pentru ca s-au dus la fix si mi-au luat un cadou de pe lista, stiind deja ca o sa ma faca foarte fericita. Ceea ce s-a si intamplat! Urmeaza un wishlist de ce vreau sa fac in viata - cam ca asta de aici, daca as gasi si caietelul respectiv ar fi foarte misto – si, in curand, o vacanta de citit pe care o astept din toata inima!

De la Budapesta incoace sunt fan Angela Similea (Vio stie!! :)) si in aceasta minunata zi libera ascult Angela si ma pregatesc sa infrunt nametii spre posta din pantelimon unde ma asteapta yet another present.

Dupa ce ieri am scris despre iubire si gradini de flori, azi primesc telefon de la Tops, care a visat ca se plimba cu mine prin Florenta si admiram monumente si muzee si mancam la un restaurant elegant si pe ici pe colo ne faceam griji ca tot ce aveam la noi erau lei si trebuia sa gasim undeva sa schimbam euro. Dragut, nu? Mi-ar placea sa merg la Florenta.

Barbatii care urasc femeile

Am terminat de citit “Barbatii care urasc femeile”, prima carte din trilogia lui Stieg Larsson, despre care am auzit atatea. Mi-a luat cam doua saptamani lectura celor 700 + de pagini, fiindca am citit mai mult in weekend, in paralel cu alte carti (mi-e imposibil sa citesc o singura carte; plus ca suedezul nu e de carat prin geanta, deci trebuia sa am altceva in geanta :).

E o carte urata, cu personaje freaky si un deznodamant previzibil, centrata in jurul personajelor principale: ziaristul economic Mikael Kalle Blomkvist si bizara Lisbeth Salander, o hackerita anorexica, genul broken in care cititorul intrezareste licarirea unui suflet. De la Doctor House incoace, succesul acestui gen de personaje nu ma mai mira :)

O carte urata! Deja vorbesc in categorii estetice despre primul volum al unei trilogii pe care Pascal Bruckner se trezea noaptea s-o citeasca si despre care o multime de voci au afirmat ca e cel mai pasionant thriller al secolului 21 si multe alte superlative din aceeasi gama.

O carte urata… Dar urata nu e scriitura, ci povestea hidoasa pe care Mikael Blomkvist o scoate la iveala in urma investigatiilor sale privind disparitia misterioasei Harriet Vanger. Urata e viata Vangerilor, nebunia lui Gottfried, abuzurile pe care le traiesc Martin si Harriet; urate sunt crima si tortura din placere. Urata e viata care presupui ca adus-o pe Lisbeth Salander in postura unei femei-copil-animal, anorexice si antisociale, fara incredere in oameni, capabila de orice delict pentru a supravietui. Urata e coruptia din mediile de afaceri si politice pe care le investigheaza Blomkvist; urat e subiectul primului volum al acestei faimoase trilogii.

Coruptia, legile etice si morale, dragostea, ereditatea, moartea, vinovatia, adulterul si crima se impletesc toate intr-un dans lugubru si rece ca indepartatul Nord. Actiunea se petrece in Suedia, nu doar in Stockholm, ci si in diverse orasele inzapezite de prin restul micutei tari care i-a dat lumii pe Pippi Cioraplung si pe Nils Holgersson. Eu recunosc cinstit ca asta e tot ce stiu despre literatura suedeza – si ambele sunt carti pentru copii. Despre Suedia in sine stiu putin mai mult, si asta pentru ca timp de cinci ani am lucrat pentru o firma de origine suedeza. Stiu din sondaje de mann si kvina (male/ female) si inteleg titlul original “Män som hatar kvinnor“, stiu sa citesc numele strazilor si am auzit de sarbatoarea de midsommar. Inca sunt foarte de parere ca Suedia egal IKEA si ca Nordul egal frig, nume terminate in -son si -kvist si orase mici, intunecoase si umede. Cartea lui Stieg Larsson doar imi confirma asta. Clisee… E un cliseu sa spui ca afaceristii sunt corupti, ca economia si politica au niste legaturi subterane indestructibile, ca e aproape inevitabil ca un copil abuzat sa ajunga la randul lui un agresor. Si totusi, dupa cum bine observa Lisbeth Salander, fiecare are de ales si nu trebuie compatimit cand ajunge sa se loveasca de consecintele alegerii lui.

Mi-a placut cartea, dar mi-a fost imposibil sa empatizez cu personajele, de aceea experienta lecturii a fost una de curiozitate rece: am citit pentru ca voiam sa vad ce se intampla, nu ce li se intampla. E palpitant, intr-adevar, un roman construit dupa toate regulile thrillerului, presarat cu intrebari retorice si indicii ascunse, cu pise care nu duc nicaieri si revelatii spontane care arunca lumina asupra unui intreg capitol deodata. Este evident ca autorul e un ziarist, obisnuit sa scrie intr-un stil foarte clar si succint si sa “dezgroape” povesti si evenimente pe care sa le lege de prezent prin cateva fraze, pentru ca cititorul sa-si poata inchipui un context mai larg. E evidenta si dimensiunea sociala a romanului, si perspectiva sa istorica.

Una peste alta, e o lectura placuta care, departe de a te deconecta, te conecteaza brusc si fara avertisment la realitatea unei lumi lipsite de principii morale si presarate cu mai multe personaje al caror numar de familie e Vanger decat ar putea sa tina minte orice cititor normal! Larsson scrie in stilul autorilor de krimi britanici: succint, enciclopedic si cu muuulta fantezie, inclusiv in imaginarea tehnicilor de investigatie folosite de Lisbeth. Urmeaza “Fata care s-a jucat cu focul”, volumul 2, in care se arunca lumina asupra trecutului ciudatei Lisbeth Salander.

A! O remarca despre nume: Salander ma duce cu gandul la salamandra, care e o vietate cu sange rece, alunecoasa si ascunsa. Larsson spune ca s-a gandit la ea ca la o Pippi Langstrumpf adulta: hiperactiva si disfunctionala.

Metaforele mele

De la o lectie despre metafore porneste acest post. O lectie despre o figura de stil pe care n-am inteles-o niciodata la scoala, am considerat-o greoaie si inutila si care abia saptamana aceasta mi s-a revelat in toata frumusetea ei, cand copiii si-au creat sau poate doar si-au exprimat propriile metafore despre invatatura, fericire, viata, dragoste si multe alte teme.

Am inceput prin a ne intreba cum reusea Micul Print sa vada cu inima si-am sfarsit intr-o efervescenta de metafore si comparatii, care mai de care mai spumoase si mai surprinzatoare, cum ar fi antologica falling in love is hoping someone will catch you, sau happiness is antigravitation :) Sa nu uit de sadness is a food lover with no mouth!! Pentru ca “seeing with your heart” e doar o metafora pentru “feeling”, nu inseamna ca avem ochi pe inima, sau putem chiar vedea cu acest organ vital – asa cum au tinut sa-mi precizeze copiii.

Dar metaforele copiilor m-au dus cu gandul la multe lucruri si mai ales la faptul ca felul in care privim poate fi constientizat si schimbat, iar viata se poate transforma dintr-un labyrinth with two exits: heaven or hell intr-o garden of roses foarte usor, prin schimbarea perceptiei si, implicit, a metaforei prin care privim lucrurile. Dealtfel sunt convinsa ca metaforele se schimba pe masura ce crestem si ca azi metaforele mele nu mai sunt cele din adolescenta sau copilarie. Azi vad viata ca pe-o mare de lumina, jobul meu ca pe o cutie cu surprize colorate, viitorul ca pe o gradina plina de miresme si flori. Mai ieri jobul meu era invartit la rotita de hamster, viata era un tunel intunecos, iar viitorul nici macar nu aparea in perspectiva.

Acum ma intreb ce este dragostea. Poate fiindca s-au uzat atatea, pentru ea nu am nici o metafora. Poate ma ajutati.

Vreau sa va invit sa va jucati cu metaforele; e foarte frumos!

Si Jarabe de Palo se joaca, in acest cantec.

Quien soy yo… solo… un rio sin agua

De ziua mea

La scoala. Ora libera, in sfarsit, dupa 6 ore nonstop de predare, lucrare etc. Stau la masa si cuget daca sa-mi stric sau nu dieta minunata cu o delicioasa felie de paine cu fasole batuta, marca my mother. Colega mea de mate, Adina, aflata si ea in pauza, ridica ochii din lucrarile pe care le corecta:

- Si cati ani ai facut, Christina?

- Treizeci si unu, raspund cuminte, pentru ca nici mie nu-mi vine sa cred.

- Bun, aproba cu seriozitate Adina. 31 e numar prim.

Colegii mei sunt mi-nu-nati!

Presents flowing my way

Deodata a mai trecut un an si s-au implinit 31 de la frumoasa zi de 1 februarie 1979 cand Christina a venit pe lume, ajutata de doua asistente (doamna doctor dormea si nu a deranjat-o nimeni) de la maternitatea Doctor Stanca din Bucuresti. Mama avea 23 de ani la momentul “faptei’, se casatorise abia de un an, statea in Bucuresti de vreo 4 si locuia deja in casa din care azi va scriu acest blog. Si avea un capot frumos, alb cu flori maro, cu maneci largi si elegante, in care parea o printesa.

Tata urma sa implineasca 31, varsta mea de azi, foarte curand (in 18 februarie e ziua lui) si era pe-atunci un tip frumusel, cu carare pe stanga, parul si ochii negri si o mare curiozitate – aproape o neliniste de a cunoaste toate tainele lumii, ba chiar si pe-ale universului, fiindca era pasionat de cosmos, de stele, de calatorii si de America.

Mamaie avea 59 de ani; tataie deja 70. Amandoi locuiau cu noi.

Si tot cu noi, in calitate de chiriasa, o aveam pe doamna Bogdan – o doamna foarte eleganta, foarte in varsta, scapatata si extraordinar de culta si bine educata.

Venirea mea era asteptata asadar de toti acesti membri ai familiei, dar si de prieteni si colegi si, mai ales, de colegele mamei de la scoala, care m-au rasfatat toata copilaria si de la care am invatat zeci de poezii si-am citit gramezi de carti.

Cand mi s-a taiat motul, am ales de pe tava pixul, ca sa scriu pe blog povestea venirii mele pe lume.

Foarte des s-a intamplat ca de ziua mea sa ninga si nici azi nu pare a fi o exceptie; s-a anuntat cod galben.

Nu mi-am facut niciodata ziua altundeva decat acasa; la restaurant sau in vreun bar, dar mereu in Bucuresti.

In imaginea pe care-o am in minte despre ciclul anual, februarie e undeva in stanga jos, intr-o cotitura dinspre iarna spre nori, verde, martisor si primavara.

Am ajuns din nou la cotitura :) Va doresc si imi doresc la multi ani!

Revista si Revelioanele de demult

Dupa 15 ani, am ajuns aseara la Teatrul de Revista, la sala Rapsodia, spectacolul “Dai un ban, da’ face”. Am ajuns dintr-o mare intamplare; nu stiam nici la ce spectacol ma duc (desi stiam ca-i voi vedea pe Stela si Arsinel si aveam o strangere de inima, fiindca sunt constienta ca nici eu nu mai am 11 ani, nici ei nu mai sunt tineri…). Cand am mai vazut si numele de pe afis in cap mi s-au aprins becurile tuturor revelioanelor din tinerete: Nae Lazarescu si Vasile Muraru, Cristina Stamate, Adrian Enache, Stela si Arsinel, clowni si trupa de balet. Cumva ma pregatisem sa fiu dezamagita, dar n-am fost.

In ciuda dansatoarelor cam intepenite, care aratau ca niste vanzatoare de la alimentara, in ciuda micilor kitschuri si a unui ton de amaraciune si pesimism care se facea simtit in anumite texte de prezentare si monologuri, Revista aseara s-a ridicat aproape de nivelul ei de odinioara: a facut antren (publicul a fost, e drept, minunat!), am ras aproape incontinuu 2 ore la bancuri mai noi sau mai vechi, am admirat “fosile” si “prospaturi” deopotriva si am ramas tablou la numarul de acrobatie “Papusa de carpa” ( Duo Tatiana si Bebe Lascu).

Revista inseamna lumina, culoare, muzica, stralucire care-ti ia ochii, umor (dar si satira) si voie buna. Am primit toate astea aseara la “Tanase”, iar Stela si Arsinel la 75, respectiv 71 de ani inca fac un spectacol extraordinar si au succes la un public format 90% din liceeni care aplaudau ca apucatii, radeau si bateau din palme in ritmul muzicii. Ceea ce mi-a placut insa, a fost ca printre actorii consacrati s-au strecurat si fetze noi, talentate, si numere muzicale cu cantareti talentati si multa spontaneitate (discutii cu sala, dans cu spectatorii etc.), spre deliciul liceenilor prezenti.

Nu doar ca m-am bucurat ca “revelioanele copilariei mele” rezista si azi, dar nici n-am simtit cum a trecut timpul si-am fost fericita sa vad ca au succes la pusti de 14-20 de ani, care n-au crescut cu genul asta de entertainment si care, prin reactia lor frumoasa, ii dau cumva girul pe mai departe.

Ma dusesem cu jumatate de inima sa asist la un spectacol penibilut, cu buget mic si glume rasuflate; ma dusesem sa vad o agonie cu public, dar am primit un show corect spre bun, pe care entuziasmul publicului si reactia extrem de pozitiva a celor de pe scena l-a transformat intr-o super seara si pentru noi si pentru ei!

Bravo doamnei profe de romana Lili Damascan, care-si duce copiii la teatru de ani de zile si-i educa sa aprecieze diverse subgenuri ale genului dramatic si bravo Revistei, ca supravietuieste cu glorie in vremurile noastre lipsite de stralucire.

Ca o reflectie asupra “vremurilor actuale”, va recomand sa cititi articolul lui Razvan Exarhu din EvZ de azi, “Sunt neuropozitiv.”

Simt enorm si vaz monstruos

Azi am vorbit despre perceptie si despre cum perceptia ne ofera cunoastere, dar si cunoasterea influenteaza perceptia. Si-am vorbit de colegul care nu vede copaci, ci carpeni, salcami, stejari, castani, molizi si catalpa; nu vede pasarele, ci vrabii, ciocarlii, privighetori, mierle, cotzofene si papagali ara… cum se vede oare lumea prin ochii lui? Nu-mi pot inchipui! Eu vad copaci si, maxim, plopi, castani si tei (cand miros). A, si brazi. Restul, frunza verde, trunchi si radacina. O apa si-un pamant. De pasari nu mai zic, ca nici denumiri nu stiu prea multe, da’ mai sa le deosebesc dintr-o privire. Imposibil.

In schimb eu am un alt vaz monstruos: vad parti de vorbire si timpuri verbale. Acolo unde lumea vede cuvinte, eu vad adverbul cu valoare stilistica, vad mai mult ca perfectul, vad fizic concordanta la indicativ si la subjonctiv (unde e cazul), vad radacina si desinentele, vad uneori chiar etimologia. Dar intotdeauna vad timpul si modul, relatia dintre verbe si concordanta de parca mi-ar desena sub text o harta cu luminite.

Francoise Dolto povesteste in autobiografia sa cum a invatat sa citeasca, motivata fiind de pozele minunate dintr-o carte. Dar, deceptie! Cand in sfarsit a citit-o, cartea era searbada si departe de frumusetea pe care ea o visa privindu-i pozele. Suparata, la numai 5 ani, Francoise s-a dus la invatatoarea ei si i-a zis: “Te rog sa ma dezveti sa citesc! Nu-mi place deloc!”

Dar nimeni nu te mai poate dezvata sa citesti… Poti, eventual, sa-ti alegi cu grija textele care-ti cad sub ochi :)

Voi ce simt monstruos aveti?

Undeva, candva, in Groenlanda

A inghetat marea si nu ma pot duce s-o vad. A inghetat si Pisique in parcare. Cand am iesit azi mi s-au lipit narile si aveam senzatia, in ciuda gecii de iarna, a fularului si-a caciulii, ca am iesit afara direct in pijamale si papuci.

Busul scolii nu porneste si ne “lipim” la tot felul de ocazii. Poate daca n-ar fi aceste ocazii as mai dezgheta-o si eu pe Pisique, dar fiindca ele se ivesc, my baby sta in parcare, acoperita de o caciula alba.

In fiecare dimineata la radio aud acelasi cantec, care-mi lalaie in cap moooore, and more and more, I try to find you, but you’re not here, still I believe… si tot asa. Habar n-am cine canta si de ce aceasta lalaiala iremediabila cu gust de cafea matinala. Till the very end I will hmhmhm you, and more and more…

Cine stie?

Azi am aflat “cele 5 elemente esentiale”, dar asta nu mi-a afectat viziunea pe care o am despre ele ca niste sfere transparente de sticla, plutind undeva in aer in fata ochilor mei. Cred ca cuvantul “esentiale” does the trick. Cam ca uleiurile esentiale si Esentiala care se vorbea in cartile lui Orson Scott Card, despre care am nu stiu de ce impresia ca i-ar placea lui Vio :P [aici e cu substrat, pentru ca momentan nu-i place Jocul lui Ender, dar eu tot am impresia ca i-ar putea placea Xenocidul si Vorbitorul...]. Pe de alta parte, Vio, ce ne zici de “Avatar”?

In Groenlanda nu cred ca ingheatza vapoarele asa frumos ca la Constanta. Imaginile pe care le vad la televizor sunt de-a dreptul fantastice.

Azi am terminat scoala la opt seara, iar miercuri voi face la fel. Am o saptamana grea, cu prezentari si intalniri cu parintii. Mi-ar placea sa fie mai putin frig, chiar daca se dezgheatza marea…

V-am zis ca nu mai fac alergie aproape deloc? :-) Rili. Si tin regim & stuff.

Si ma bucur cand copiii de-a 6-a citesc! Si cand chinezii imi invata cuvintele pe care le-am dat ora trecuta si le pronunta in felul lor dragut, cu l in loc de r si cantat, dar corect.

Am foarte multe ore anul asta si-mi plac toate. Dar simt deja ca am nevoie de ziua de 48 de ore ca sa mai fac si altceva, school-related. Asa am confundat eu intotdeauna jobul cu viata.

La Marea Unire

La serbarile marii uniri de la Iasi reporterul prinde pe strada un mosulica. Are loc un dialog delicios:

- Buna ziua! De ce ati venit la serbarea Unirii?

- Cu taxiul, raspunde senin batranelul.

- Dar de ce ati venit?

- Pai sunt batran, domnule, am 85 de ani, nu mai pot sa merg pe jos, continua la fel de senin bunicul.

Traiasca Romania dodoloatza!

Momento chrismilliano

No solo el momento fue chrismilliano, también lo es el libro.

Cartea care i se pare lui Jose “chrismilliana” n-am citit-o [84 Charing Cross Road, de Helene Hanff], dar momentul a fost “chrismillian” pentru ca persoana care i-a daruit aceasta carte l-a luat deoparte si i-a zis: “Am gasit la librarie o carte care m-am gandit ca ti-ar placea si ti-am cumparat-o! Poftim,” iar el a ramas cu gura cascata si si-a zis “Numai Chris ar face de-astea!”.

Probabil i-a venit in cap figura mea triumfatoare, cand am iesit dintr-un magazin de pe strada mare din Sibiu cu o palarie de paie in mana, la vreo 5 minute dupa ce spusese ca nu mai suporta soarele si-ar da orice pentru o sapca. Sau poate s-a gandit la toate maruntisurile pe care i le-am adus de prin toate locurile pe unde m-am plimbat (inclusiv de la un targ din Madrid, unde el nu putea sa ajunga din cauza serviciului). Multe momente chrismilliene am avut in librarii, la Fnac si la Follas Novas, la Harrods si la Casa del Libro, ba chiar la Carturesti, cand ieseam intotdeauna cu o carte in plus (sau o vaza!!!!), pana incepuse saracu’ sa zica: “E interesanta cartea asta, dar te rog sa nu mi-o cumperi!!!” =))) [pe urma a devenit el chrismillian, de trebuia sa zic "nu-mi place nimic din magazinul asta", altfel ma trezeam la iesire cu agende, purcelusi-suvenir, canite si cercei :)))]

E adevarat ca nu ma gandesc de doua ori cand e vorba sa daruiesc oamenilor ceea ce-si doresc, sau ceea ce mi se pare le-ar putea face placere. Imi place sa fiu atenta, sa captez dorinte mici, sa retin detalii fara importanta mentionate in momentele cele mai casual (“fir-ar sa fie, iar tre sa ma leg la sireturi! nu stiu de unde se mai cumpara sireturi ca lumea, care nu se desfac la tot pasul!!”) si sa ma prezint cu sireturi pur si simplu pentru ca am surprins nevoia/ dorinta respectiva. Merg pe principiul ca darurile trebuie sa-i placa celui care le primeste, nu mie si ca daca esti putin atent poti face cele mai minunate cadouri fara multa bataie de cap. Cam cum zice si Inozza intr-un articol dedicat barbatilor :)

Drept e ca-mi si place sa migalesc la dedicatii, fundite si hartie fosnitoare; sa umblu prin magazine in cautarea darului perfect si sa ma bucur cand nimeresc, deci putem spune cu toata increderea Smilla + cadouri = L♥VE

Si, pentru ca mi se pune zilnic intrebarea “Si tu ce vrei de ziua ta?” si pentru ca imi vad prietenii amusinand fiecare miscare pe care o fac (“s-a uitat la periute de dinti! poate vrea o periuta de dinti?”) si pentru ca Mih deja mi-a daruit cel mai fin si delicios mirositor body butter din lume, de la Crabtree and Evelyn Illipe butter, lemongrass and sugar si abia astept sa soseasca (via Amazon), m-am gandit sa compun un wishlist, intru orientare :P

• incepem cu carti :) Josep Pla (le-am daruit pe toate si nu mai am nici una!!!), Le Clezio, orice de la Anthony Frost, Ghidul Dublinului. La carti e mai greu, pentru ca-mi cumpar aproape tot ce ma intereseaza.
• filme: Anne of Green Gables Collector’s Box Set
  
• parfumuri: D&G Light Blue, Bulgari The Blanc, Hugo Boss Woman, Acqua di Gio Woman
• tot ce n-am timp/ bani sa fac: abonament la sala, vouchere diverse (exista voucher Carturesti!!), chituirea lui Pisique unde e lovita, excursii la munte, mare sau New York ;;)
• tehnologie: iPhone, internet mobil
• accesorii: cercei, esarfe, genti de la Kipling :xx
• orice de la Etam/ Woman’s secret
• orice de la Sephora, Body Shop, L’Occitane

Cam asta imi trece prin cap, sunt constienta ca unora li se poate parea urat sa “ceri” lucruri, dar mie mi-ar placea sa am wish list-uri pentru zilele prietenilor mei si, fireste, e mai practic pe timp de criza sa orientezi putin decizia de cumparare in sensul in care ai nevoie, fie si numai ca sa eviti o avalansa de agende, pijamale si carti pe care le ai deja in dublu exemplar inca de anul trecut.

In timpul scrierii acestui post am facut ordine in cercei, in biblioteca, in pozele de pe calculator si-n sifonier.

Have a great week si lunea viitoare va fac cinste :P

Si zapada scartaie sub picioare

Mi-amintesc zapada de odinioara. Chiar in fata portii se aduna un munte imens, toata zapada stransa din curte, ideal pentru sanius. Tata scotea sania din baraca, mamaie o stergea cu o carpa si la revedere! Pana pe inserat nu mai intram in casa.

Probabil cel mai bun partener de sanius mi-a fost vecinul Sandu, mai mare decat mine cu un an, desi si cu frate-meu ma jucam super, cu cazemate, transee, “comandantul cetatii de zapada” si cine mai stie ce alte inventii, care-mi trazneau prin cap sau le citeam prin carti. Era un frig cateodata de nu-mi mai simteam mainile, picioarele, obrajii. Zapada era tare si scartaia, iar de la atata fatzaiala “derdelusul” nostru se murdarea si nu ne mai placea. Atunci ne mutam cu arme si bagaje in fundul curtii, unde faceam iglu in fata casei Ramonei si ne ascundeam acolo, ca Fram ursul polar. In iglu bagam covoare si se facea putin mai cald. Dar in casa  intram tot plini de zapada, cu turturii atarnandu-ne din caciuli si fulare, cu manusile leoarca si uzi pana la piele. Mama ne oprea in prag si ne matura din cap pana in picioare. Apoi cel mai frumos moment era dezbracarea, trecerea in haine uscate si – in final – tolanirea pe canapea, cu picioarele lipite de soba! Pielea de pe talpi sa ne fi cazut si nu ne mai luam picioarele pe placile de teracota fierbinte. Mama se grabea sa ne faca ceai, sa ne aduca supa, sa ne certe ca ne-am udat asa, daca racim? Nu-i dadeam atentie, ocupati sa remememoram detaliile glorioaselor batalii cu bulgari, sau sa construim imaginar noi si noi igluuri, jocuri care ne faceau zilele minunat de lungi si de placute.

Mi-amintesc zapada prin care mergeam la scoala. Pana la brau uneori, alteori doar pana la genunchi. Ajungeam cu cizmele si sosetele ude uneori. Ma enervau oamenii mari care ma impingeau ca pe-o papusa ca sa treaca ei mai intai, pe potecutele alea ridicole de 20 de centimetri care se formau pe trotuare. Zapada din iarna lui 1989, cand aveam piciorul in ghips si mi-era frica sa nu cad.

Mi-amintesc ninsorile de ziua mea, ani la rand. Fulgi mari sau mici, pufosi sau aposi, bineveniti sau enervanti.

Mi-amintesc ninsoarea din ziua cand am fost cu diriga la Ateneu (Cristi, fiul ei de care eram foarte indragostita, n-a venit) si-aveam un pardesiu verde din Germania care mi se parea ca ma face tipatoare ca o sorcova. Dar era vremea cand mama decidea cu ce te imbraci, iar tu ascultai supus.

Si-mi mai amintesc nenumarate sapuneli de la scoala si de la liceu; zapada de la munte in excursii, zapada din Elvetia si pe cea din Germania; ingerii de zapada pe care nici nu mai stiu cine m-a invatat sa-i fac si oamenii de zapada in marime naturala fara de care nici o iarna nu era completa.

M-am nascut iarna si aceasta iarna e a treizecisiuna din viata mea. Au fost multe zapezi, ghetusuri si patinoare, turturi mai mari sau mai mici, dureri de spate de la lopata, sanius si bulgari, nas rosu, obraji amortiti, vin fiert si cantece in ruseste despre “holodno” [frig].

Imi place vremea de afara; sunt omul extremelor: vreau 40 de grade sau minus 20; nu ma cumperi pe mine cu un 22 de grade ametit. Decat daca vine la pachet cu Martisorul :)

Ma bucur ca avem o iarna cu zapada asa de mare, ma bucur si mai mult ca am niste “apreschiuri” meseriase in care nu intra apa deloc si mi se pare superba draga mea Pisique, cu o ditamai cusma de 30 de cm in cap.

Iarna pe ulita anul asta se joaca in Pipera.

Marcello e Isabella sono felice, molto felice, molto felice

Radiatia psihotronica violet ne-a adus ninsoare si-a facut sa ne si pice curentul azi la scoala, cu tot cu net si alte aferente. Asa e la zona rezidentiala. Dar cui ii pasa, cand viata e frumoasa, pasarelele canta, iar Lisa ne spune raspicat: “N-ati oprit autobuzul cand facem pipi, acum am facut pe mineeeeeeeeeee!”

Ne apropiem cu pasi mari de deadline-uri: azi eseul la ToK, saptamana viitoare la engleza, apoi prezentarile orale, examenele interne si, in mai, bacalaureatul international. Avem inspectii; am ore mai multe ca niciodata, dar si satisfactii mult mai mari decat anul trecut… e bine.

Am fost la Avatar, n-am fost la Sherlock Holmes, l-am vazut pe HL la globurile de aur, n-am vazut nici un film de la globuri si n-am mai citit demult nimic nou. Tin regim, fac gimnastica, dorm mult si visez frumos.

Si-n cap imi rasuna: dorminpreasfantafecioaramuntele eleonului cand a fost in cetatea ierusalimului, unde a venit la sfintia sa domnul nostru isus hristos si i-a zis maica mea preasfanta dormi, iar ea a zis, fiul meu preadulce, preafrumoase isuse, am fost adormita si iata ca am visat un vis pentru tine… Iar cand am cautat pe google Visul si l-am recitit, mi-am amintit iar de Ate.

Ma uit de ieri incoace la Anne of Green Gables, un serial adorabil pe TVR2, de la 7.

Dorada la gratar

De cateva minute caut pe alte bloguri ceea ce vreau sa scriu eu. Ca la oracole, cand gaseai o opinie pe care si tu o impartaseai, iar asta te facea sa scrii, satisfacut, idem 1. Vreau sa scriu idem Octavian, sau idem Inozza, sau idem Ciupercutza, sau idem cineva. Dar nimeni nu a scris inca pe blogul sau adevarul despre mine, asa ca nu scap cu un simplu idem.

In acest moment al vietii mele, de regim si meditatie, doar pagina de curbe voluptuoase descoperita pe blogul Inozzei ma mai reconforteaza.

Present wrap

Imi place sa impachetez cadouri, sa pun fundite, sa lipesc colturi, sa scriu dedicatii, sa nascocesc tot felul de impachetari dragute, sa scriu mesaje prin colturi de cadou, sa fosnesc hartia colorata si sa folosesc panglici si abtibilduri.

De aceea in ultimele ore am migalit cu mare placere premiile pentru copiii de la clasa a 6-a. Sper sa le placa, sa le starneasca curiozitatea si sa-i ajute sa creasca frumos.

Eu, una, sunt fericita ca ii insotesc, iata, de aproape 2 ani in aceasta calatorie si ma consider norocoasa ca-i cunosc si le multumesc pentru tot ce m-au invatat!

Dintr-un motiv sau altul, azi am avut radio-creierul setat pe melodia asta, pe care o lalaiam “I am a woman in time”. In realitate e “in love”:

A sosit regimul. Ma apuc de el cu ocazia zilei lui Eminescu.

aiemawomanintaaaaaaim, lalalaaaaaaaaaaaa, lalalelaaaaaaaa, over and over agheeeeeeeeeeeein

Que me grita el escenario, ven

Merg la revizie vineri cu Pisique. Astept informatii despre ce se intampla la revizie. Stau cu masina, sau ma baga intr-o sala de asteptare? Se asteapta “mici atentii” de la mine (nu dau!), sau e ok si civilizat si platesc la ghiseu?

Am emotii :)) Jur. Parca duc copilul la gradi. Si in mai am si ITP-ul =))

And before you talk of any repentance

Destul de des imi fac liste cu ce am de facut, apoi ma trezesc ca nu fac nici jumate.

Am momente cand uit de tot si ma trezesc in jurul unei mese vesele, halind cu pofta cartofi prajiti cu kaizer si ceapa si spunand bancuri.

Desteptarea e tot mai grea dimineata, iar cafeaua tot mai amara.

Si cele mai frumoase cuvinte le-am auzit azi de la un domn, pe strada. Spunea, cine stie cui: “E mai lunga ziua de-acum.”

Ma fascineaza cele cinci elemente esentiale. As vrea sa nu le cunosc niciodata, ca sa continui sa le consider perfecte.

Sunt recunoscatoare pentru dimineti

pentru colegii mei de la scoala, toti si fiecare

pentru elevii calificati la olimpiada pe tara la engleza

pentru pisique

pentru viata, sanatate, optimism

pentru intuitie, in care acum cred

pentru ca am inceput sa aud ce-mi spune fara cuvinte corpul meu, prin alergii, afte si dureri varii

pentru ca busul ma ia aproape din fata casei

pentru Portofelul Electronic

pentru ca sunt raraita :))

pentru prieteni

pentru ca stiu, ca pot, ca am, ca sunt, ca simt (!!!), ca aud, ca vad, ca prind, ca cred

Imi place citatul asta:

“Our deepest fear is not that we are inadequate. Our deepest fear is that we are powerful beyond measure. It is our light that most frightens us. We ask ourselves, “Who am I to be brilliant, gorgeous, talented, fabulous?” Actually, who are you not to be? You are a child of God. Your playing small does not serve the world. There’s nothing enlightened about shrinking so that other people won’t feel insecure around you. We are all meant to shine as children do. We were born to make manifest the glory of God that is within us. It’s not just in some of us; it’s in everyone. And as we let our own light shine, we unconsciously give other people permission to do the same. As we’re liberated from our own fear, our presence automatically liberates others.” — Marianne Williamson

Cat e de adevarat, inca de la comentariul lui Carmen “ai foarte mult potential” din 2006.

Content: A Poem

I should be content
to look at a mountain
for what it is
and not as a comment
on my life
–David Ignatow

Pisique stie sa ma duca

De cateva ore bune stau si citesc “Viata prin balonul roz” si ma indragostesc de Sasha si de parintii lui, de Brazilia si de ocean. E si un fel de escapism, pentru ca am lucrari de corectat si ganduri de gandit, dar si un vis la care visez acum obsesiv: sa plec, sa plec, sa plec.

Da, e minunat sa imparti zambete in Bucur Obor si sa faci random acts of kindness in Bucuresti. Dar Katie aici nu s-ar putea intampla, pentru ca nu mai stim sa ne jucam si ne luam prea in serios. Este deja greu ca niste mici omuleti care “repara” crapaturile din pavaj sa nu ni se para ridicoli. Si sa nu mai vorbim de crapaturi in sine: acum sunt mult prea mari pentru ca mini-Matty si mini-Katie sa le mai poata impinge marginile la loc.

Sigur ca viitorul va fi minunat si copiii copiilor nostri etc. etc. Dar eu, aici, acum – nu. Si pentru mine traiesc, in primul rand :)

Pisique stie sa ma duca oriunde. Azi m-a dus la Magurele, la olimpiada [si am revazut-o pe dna Mihaela Negrea, doamna profesoara de engleza MINUNATA pe care am cunoscut-o tot la Magurele, anul trecut :) Trebuie sa marturisesc ca speram mult s-o revad!]. Pentru ca m-am trezit tarziu, a trebuit sa facem un mic maraton: fara cafea, mic-dejun sau macar o gura de apa, direct la volan si p-aci ti-e drumul. Noroc ca drumul era cunoscut… de ieri, cand am mers in recunoastere.

Pisique stie sa ma duca. Si eu stiu s-o duc pe ea la revizie, saptamana viitoare. Si sa-i platesc impozitele, ca un proprietar responsabil ce ma aflu.

Pisique e primul lucru “al meu” care vine cu responsabilitati asociate si, prin asta, ma face sa simt bine.

Si cred ca, atunci cand va veni momentul, Pisique va sti sa ma duca in Elvetia :)

Denial is a river in Egypt

De la ora 7 fac teste pe facebook. Ce ai fost intr-o viata anteriora (regina), ce vei fi in viata viitoare (sirena), what’s your real body type (ectomorf), what’s your mission on this earth (a leader), are you a narcissist (occasionally), when will you meet your soulmate (already there) etc. etc. etc. Ma doare capul, ma dor ochii, ecranul blogului e prea alb, literele prea negre, tastele suna prea tare, frate-meu s-a dus sa vada Sherlock Holmes, eu ma duc la Avatar la IMAX, elevii mei se vaieta de teme, de scoala, de examenele care se apropie cu pasi uriasi; trebuie sa-mi fac inspectia de def, mi se pare ca nu stiu mult mai mult decat stiu si ma gandesc la Oana-Dog, cum avea ea aceasta revelatie dintotdeauna, este uuuuuuuuhhhhhh, cum zice Victor in volumul 1 din Ciresarii si urmeaza sa devin adulta, sa ma organizez, sa fac chestii, sa scriu in agenda, sa bag date pe calendar si pana la datele alea sa se intample lucruri si mi-e frig si mi-e frica, nu de esec, nici de succes, doar de miscare. Ahhh, cum zice Hugh Laurie, cu el ma identific eu, zice:  stick in the mud, asta vreau sa fac si eu, dar tot dau unii si altii cu batzul si-mi agita apele, ofof, mai, mai.

Aduna-m-as si n-am cui, ca tot ma laudam eu deunazi ca m-am inchegat, pe fundul marii m-am inchegat, clar, ca o meduza-sirena translucida si sepie.

Nu vreau sa inceapa viata reala. Eu cu el ma identific cand zice ca s-a facut actor asteptand sa apara un job normal.

Si cum sa te dai om serios la minus 10 grade, cand vezi poze din Tenerife cu oameni in costum de baie pe plaja? Ntz, pas possible.

Deci basti de-acilea, cum zice o mare diva blonda si un sincer Esti varza. Hai, pa!