Argentina

Standard
Argentina

Ma pregatesc sa plec in Argentina de 35 de ani. Am luat-o de foarte departe – mai intai m-am nascut in Romania comunista, deci slabe sanse sa ma pomenesc pe nepusa masa la Buenos Aires.

Apoi m-am apucat sa invat engleza in Romania democratica, visand la cai verzi pe peretii vreunui conac englezesc.

Intr-un tarziu am primit un impuls sa ma apuc de spaniola si n-am prea mai avut incotro. I-am rezistat vreo doi ani, pana cand m-au lovit cu Oana – intai in vis, apoi in realitate. Oana stia multa spaniola si m-a invatat si pe mine. Dar tot n-am ajuns la Buenos Aires, desi primele cautari pe un internet de anul 1999 pe care sper ca unii ni-l mai amintim, mi-au adus-o pe Romina.

Romina se nascuse si crescuse la Buenos Aires, unde traia de 22 de ani cand i-a sosit primul e-mail de la mine. Era fana Cranberries si tocmai se pregatea sa mearga la primul concert “de los Cran” ever la Buenos Aires. Cu entuziasmul care cred ca o caracteriza, mi-a raspuns numaidecat si m-a invitat la ea inca din acel prim mesaj. “Hai sa mergem impreuna la concert!” Dupa concert am primit o cronica detaliata si cateva poze, caci Ro statuse chiar in al doilea rand langa scena.

Vreme de vreo doi ani ne-am scris e-mailuri si scrisori, Romina a calatorit in Columbia, eu am terminat facultatea, ea si-a pierdut serviciul, eu m-am angajat la scoala, ea s-a indragostit, eu m-am indragostit, ei i s-a imbolnavit tatal, eu n-am stiut ce sa-i spun. Dupa o vreme relatia s-a stins, iar e-mailurile s-au stins si ele o data cu stergerea contului de yahoo.

Si Argentina – tara din care Romina imi trimitea poze de la ski in luna august – a disparut de pe harta.

Dupa o vreme m-am apucat sa ma misc si am ajuns in India. Voiam ca dupa doi ani sa ma invartesc de mult-visatul job in Buenos Aires, dar m-am luat cu bangalorismele si-am uitat.

Borges, Cortázar, Mercedes Sosa, Cecilia Roth ma striga insa de la o vreme mai tare ca oricand. Asa de tare ca m-am apucat sa caut scoli internationale din Argentina pe net. Abia ce-au iesit din vacanta de iarna; sunt odihnite si gata de un nou semestru. Acolo anul scolar incepe in februarie, deci de vazut cum stau sabatic sase luni si incep in emisfera sudica in contratimp.

Toate scolile au nume de sfinti: sf. Catarina, sf. Xavier, sf. Maria. Toate ofera prima comuniune, educatie catolica si bac international. Toate angajeaza profesori locali. Toate ofera un pachet deloc competitiv profesorilor expati.

Poate e cazul sa ma duc la Buenos Aires doar in vizita.

 

Meanwhile in India

Standard
Meanwhile in India

In fiecare seara toarna cu galeata, incepand cam de pe la ora sase. Cerul se acopera de nori albastrui si incep sa joace fulgere ici si colo. Apoi cad cativa stropi si, inainte sa te gandesti “Ploua”, deja te-ai murat. Perdeaua de apa care se creeaza e impresionanta. Pamantul, vegetatia si pomii capata deodata culori foarte proaspete. Si ploua. Eu ma minunez cum poate sa ploua asa consecvent in cantitate asa de mare, o ploaie asa de calda… etc. In capul meu ploaia = toamna, dar aici ploaia nu e rece, temperatura nu scade cand ploua, cum era asa este si deodata… ploua. 

Si dupa ce ploua o vesnicie, sta. Sta la fel de brusc cum a inceput, ies broastele si soparlele la dans, iar pamantul se zvanta sub ochii tai.

Daca ai drum cu masina prin ploaie, la un moment dat vei vedea ca iesi din ea si e ca si cum n-a fost. E doar un nor calator care ploua izolat.

Nu m-am uitat niciodata la indieni la meteo – la cat de previzibila e vremea cred ca inregistreaza o emisiune pe sezon si o tot dau in reluare. “Azi va ploua izolat, incepand cu ora 18.”

 

Cand eram mica ma rugam pentru intelepciune

Standard

Acum, iluminata gata, sunt in masura sa va impartasesc 13 lucruri pe care le-am invatat in ultimii 7 ani:

  1. E usor. Abordarea ta determina cum e viata pentru tine. Ia-le asa cum vin. Nimic nu e permanent. Ia-le ca pe cadouri, ca pe lectii, ca pe ocazii de a te inalta spiritual. Ia-le in asa fel incat sa-ti fie mai usor sa le duci.
  2. Nu exista realitate. Cum simti, asa este. Cum crezi, asa este. Pentru unii e greu, pentru altii e usor – acelasi cancer, aceeasi ireparabila pierdere. Deci atitudinea determina realitatea. Sau credinta in Cel de Sus. Sau orice te tine pe linia de plutire. Daca acolo vrei sa fii. [ah, contraargument la asta, de la profa de fizica: "Iau o foarfeca si-ti tai parul! Nu exista realitate? Acum esti tunsa! Nu simti sau crezi sau visezi sau iti imaginezi ca esti tunsa, chiar esti!! Mai zi ceva.]
  3. E greu. Viata nu are manual de utilizare, deci esti mereu pe bajbaite. Te trag de poale lucruri de care nu ai habar: dureri ascunse, rani nevindecate. Uneori ajuta sa devii constient de ele.
  4. E bine sa pui o pauza intre stimul si raspuns. Intelege „ce-i mana pe ei in lupta.” Vorbele induc fapte. Nu raspunde la cuvinte cu palme. Cunoaste-te pe tine insuti.
  5. Ajuta sa-ti cunosti bine semenii. Asculta si ce nu se spune. Raspunde nevoii din spatele vorbelor. Nu te lasa prins in dorintele altora fara voia ta.
  6. E important sa nu iti pierzi curiozitatea. Fii viu, citeste, invata, joaca-te, incearca sa intelegi, dar nu uita sa simti.
  7. Cand se inchide o usa, nu e neaparat sfarsitul. Cu vremea si asta se invata: perseverenta, sau abandonul. Sa stii ce usi merita sa spargi si pe ce usi sa nu intri nici daca sunt larg deschise. Oricum, in cele mai multe cazuri, exista si alte cai de acces. Nu exista realitate, doar perspective.
  8. Nimic nu e permanent. Nici bun, nici rau. Nimic nu e fara iesire. Concret sau abstract.
  9. Oamenii sunt imprevizibili. Pentru ca sunt constelatii de sentimente, vorbe, fapte, rateuri, ganduri, organe, oase si muschi. E un echilibru uneori delicat, alteori solid ca o stanca. Dar nu e o stanca. E o structura care poate fi rearanjata oricand, uneori cu o vorba, niciodata cu un pumn.
  10. E bine sa fii in contact cu corpul tau. Danseaza, alearga, mergi la medic, mananca cum trebuie, poarta haine frumoase.
  11. E bine sa fii aproape de sufletul tau. Mediteaza, roaga-te, priveste cerul, razi, plangi, iubeste, zambeste copiilor, sezi, canta, picteaza.
  12. Mintea se extinde daca e hranita bine. Rupe panzele de paianjen. Citeste, intreaba, discuta in contradictoriu cu argumente, pledeaza pentru o cauza, dialogheaza, scrie, asculta.
  13. Emotiile pot fi contradictorii. Un ochi plange, altul rade. Accepta contradictiile, amalgamul, haosul, paienjenisul. Nu trebuie sa controlam totul si nici nu putem. Dar putem alege sa ne protejam de ceea ce ne face rau si sa fim fericiti.

A fi fericit nu inseamna a fi inconstient sau nerealist. Eu cred ca inseamna a fi constient ca ai un drum diferit de al altora si puterea de a-l parcurge in orice conditii.

Mai cred ca suntem in viata (asa cum zic psihanalistii) pentru ca ne-am dorit mai mult sa fim decat sa nu fim. Cred ca viata in sine nu are rost sau scop, dar ajuta daca ii dai unul.

Si, da, cred ca e dezirabil sa fim fericiti in modul ala frumos in care te bucuri ca esti si ca suntem si vrei binele tuturor pentru ca poti sa vezi ca unul e in toti tot astfel precum una e in toate.

Lipa lipa, cos de alfa

Standard

E foarte interesant cat de repede m-am adaptat inapoi la India. Am un sentiment ca ma bucur ca sunt aici – un soi de natural high, rad, cant, iubesc copacii si drumurile si masina. Conduc mult mai usor fara stresul benzilor si al regulilor. Te ingradesc, dar la nevoie te protejeaza, e drept. Of, India care miroase a ea insasi, ceea ce eu numesc miros de kannadiga, sudoare si petrol, un miros greu care ramane in incapere mult dupa ce oamenii au plecat.

Una din colegele pe care am luat-o de la aeroport e profa de spaniola. Desi are aproape 60 de ani, e o fetita mica si vesela, ca o vrabiuta. „Azi am mancat un castravete si a fost asa de gustos ca am mai mancat unul. Pe urma nu mi-a mai fost foame,” a ciripit voioasa. Eu infulecasem bagheta cu pateu si senvis cu cascaval si sunca, apoi mi-era tot foame, dar trebuia sa ajung la ea. Hmm, mi-am zis, stia ea Lisa ce stia.

La vizita apartamentelor l-am avut insotitor pe colegul meu K., cel care se ocupa de apartamentele profesorilor.  Am asezat mancare in frigider, am schimbat perdele, am tras apa si K. s-a amuzat sunand la sonerie, cum ma vazuse pe mine. Pe la al treilea apartament invatase la ce sa se uite: sonerie, TV, internet, perdele, frigider, robinete, toalete, curatenie.

- Blocul tau e incolo, vrei sa te conduc? s-a oferit, galant, la plecare.

N-am vrut, dar mi-a parut bine ca s-a oferit.

- Ce ma bucur ca esti aici, mi-a zis asistenta medicala, o filipineza simpatica si extrem de muncitoare. Baietii ei se jucau, fiecare pe tableta lui. La clasa a doua si a patra sunt aproape cat ea de inalti. Au ramas asa de putini din oamenii vechi…

Si aici sunt veche si mi se pare ca niciodata n-am incetat sa fiu noua.

Azi mi-am dus masina la service si m-am intors acasa cu transportul in comun, intr-un autobuz 256B paraginit si aplecat intr-o parte. Cand am ajuns aproape de capat, mai eram doar eu, soferul si taxatorul. Soferul fluiera o melodie voioasa. Taxatorul ma masura curios cand credea ca nu-l vad. Eu citeam “Infinitul mic iubindu-l pe cel mare” si ma blocasem la ideea ca a-ti insela partenerul ar putea fi, intr-un alt sens, un indiciu de dezvoltare spirituala; un semn de expansiune a constiintei, adica ceva de bine. Inima ta s-a largit si poate cuprinde mai multe persoane. Asa ceva mai citisem, tot intr-o carte de-a lui. Ideile sunt facute ca sa fie explorate si integrate sau respinse, in functie de structura proprie. Mi-am dat voie sa explorez mental aceasta idee si sa vad problema dintr-un alt unghi, cam ca atunci cand iti defocusezi privirea si imaginea se schimba: batrana cu nas coroiat, tanara cu pana la palarie. Cred ca stiti poza din cartile de psiho.

Rodeam mental acest os, cand a aparut o batrana fara dinti care insista sa-mi vanda flori. As fi luat, dar erau legate in ghirlande de atarnat la usa si nu mi-au placut. Nu stiu sa gandesc afara din tipare, iar tiparele mele zic ca – in ciuda a TOT ce vad imprejur – usile nu sunt facute ca sa se atarne ghirlande de flori pe ele!

- Ei, si unde mergi asa voioasa?

Un motociclist cu casca; unul din putinii care poarta casca. Nu putea fi decat acelasi K., intr-una din turele lui scoala-apartamente si retur. Chiar el. Am stat putin de vorba si i-am expus dilema mea. M-a anuntat ca el asa a crezut intotdeauna: mai multa dragoste inseamna mai multa fericire si o apropiere mai mare de Dumnezeu, indiferent cum se manifesta ea.

- We are here to share some love, a declarat el, ca un hippie autentic, in vreme ce -si ambala motocicleta sa plece. Christina, one day you have to open your heart and love again.

Colegii noi au decis sa se faca praf intr-una din berariile bangaloreze… dar nu fara mine! Le-am zis ca nu-mi place sa fiu cea mai treaza din incapere si sa ma fac praf nici nu se pune problema.

- Dar, Christina, te ducem noi acasa.

Suntem toti vecini, 12 oameni in apartamente diferite din acelasi complex. De bandh day (greva indiana totala) – i-am scos la plimbare prin cartier. Ne-am imprietenit.

- Mi se pare ca esti asa adaptata aici, stii tot, intelegi tot, te descurci cu banii, cu traficul, cu tot, mi-a zis aceeasi colega de spaniola, mititica.

Mi se pare si mie ca da; evident ca devine mai usor cu vremea, dar e foarte bizar cum sentimentul ala ca abia am ajuns inca il mai simt – inca ma uimesc lucruri si fapte, inca ma simt neaclimatizata. E interesant totusi ca si la Bucuresti m-am simtit pe undeva la fel: mai mult turista decat de-a locului.

Sa ne concentram. Urmeaza Istanbul, Argentina, Grecia. Sau asa visez eu.

 

 

Prima lume, lumea a doua, internetul wireless, India

Standard

Sunt iar la Bangalore si e ca si cand n-as fi plecat. Praba, soferul de la scoala, a venit sa ma duca la parcare sa-mi iau masina. O lasasem la scoala, de frica sobolanilor din parcarea mea (odata mi-a intrat unul in portbagaj si-am tras ceva sa-l scot). Am ajuns, am deschis masina, din ea au inceput sa sara soparle! Prea tare! Nu sunt primejdioase, sunt simpatice de la distanta, dar se misca cu mare repeziciune si pe mine ma cam sperie/ scarbeste treaba asta. Se oplosisera acolo, mititelele. Praba le-a izgonit fara mila, dar sigur ca acum conduc cu gandul ca daca imi sare una de cine stie unde trebuie sa-mi tin firea si volanul.

Alt an scolar, alte experiente. India – mereu surprinzatoare!

Dupa moda englezeasca, se vorbeste mult despre vreme. Mai ales in perioada asta a musonului, vremea e subiectul principal de discutie. Cum ploua, cat ploua, cum e musonul anul asta comparat cu ultimii cinci-zece-patruzeci de ani. Anul asta, desi cerul e mereu acoperit si e o umezeala in aer, nu prea ploua. Muson nasol; nu se vor umple lacurile si poate prin februarie ramane iar orasul fara apa si se iau la bataie cu tamilienii pentru un dig pe raul Cauvery. S-a mai intamplat; Bangalore e in podisul Deccan si poate fi un loc foarte secetos. Eu imi faceam griji ca nu voi avea Coca Cola Zero la Bangalore. Ei isi fac griji ca vor ramane fara apa luni in sir.

Am ajuns din Romania franta, cu picioarele grele ca plumbul si ochii de vampir, dupa un drum de 2+5+9= 16 ore. Trecerea usoara prin controlul de pasapoarte a fost anulata de asteptarea incredibil de lunga pentru amarata aia de valiza. Era sa adorm acolo, la banda de bagaje. In cele din urma am razbit. Printre indatoririle mele se numara si primirea profesorilor care vin noi anul asta. Si sosesc, dragii de ei, numai la ore de-astea minuscule: 2-3-4 dimineata. Asa cum am sosit si eu, dealtfel. Deci noaptea urmatoare am fost iar la aeroport, iar in noaptea asta ghiciti unde ma voi amuza pe la 3:45, cand e somnul mai dulce! E ciudat si interesant sa fii treaz noaptea. Eu care dorm bine mereu nu prea am treaba cu noaptea. Dar sunt oameni la lucru, pe strada, iar la aeroport, dupa moda indiana, familii intregi vin sa astepte un singur flacau plecat la studii afara. Airport party i-am zis eu si termenul prinde. Colegii mei pretind ca de cand am aparut inapoi in peisaj li se pare viata mai amuzanta. Eu ma tem ca n-o sa fiu niciodata serioasa si importanta, cum credeam eu ca sunt oamenii mari – deci niciodata n-o sa “ma fac mare”.

Tot in atributiile mele intra verificarea apartamentelor in care sunt cazati profesorii noi. Lipsesc perdele, baterii la telecomanda, dar apartamentele arata in general primitor si – lucru esential – merge internetul struna. Stiu prea bine ca omul cand ajunge in India, la capatul unor ore de calatorie, tot ce isi doreste este sa intre pe skype cu cei de-acasa. Cand zic struna, ma refer la struna de Bangalore, care o fi el IT city, dar nu stie ce-i aia internet la viteza mare.

- Imi merge netul asa de greu, se plange o colega, abia daca incarca o pagina pe minut.

Mi-aduc aminte de mine in aeroportul Otopeni, experimentand pentru prima data net de Romania pe telefonul meu obisnuit cu netul de aici. Parca zbura! Ah, deci se poate si asa?

Reintoarcerea in India presupune adaptarea la net incet, apa calda cu galeata de 15 litri, sosele desfundate, gunoaie si praf, curent care cade mereu, retea mobila instabila, cu acoperire fluctuanta.

Si-mi da ocazia sa reflectez iar la first world problems, la felul in care putem ajunge sa pierdem din vedere lucrurile mari din prea mult confort.

690

(foto)

Mi-am mai dat seama de un lucru: conduc mai relaxat aici decat in Romania. E simplu: fiindca nu sunt reguli, mi le fac singura. Fara linii pe jos, semnale luminoase, stai pe banda ta, banda de mers la stanga, banda de inainte, nesfarsite treceri de pietoni la care stai cu inima stransa “oare se va considera ca avea sau nu piciorul pe trecere?” Haosul mi se potriveste mai bine. Azi la trecerea peste calea ferata (modelul indian, in care trec toti printre toti pt ca ocupa toata soseaua si pe o parte si pe alta) eram in masina cu colega Luisa si ma strecuram gratios printr-un balamuc de masini, dube, camioane si motociclete care claxonau la doi milimetri de noi. “Ah, a zis Luisa, e exact ca-n filme, n-as fi crezut!” Mi se pare ca in acest haos toata lumea merge “preventiv”; nimeni nu are dreptul prin lege sa fie undeva, deci ne uzurpam toti pe toti si conducem cu mult mai multa atentie, mereu in alerta.

In concluzie – nimic. Cand sunt aici, imi place. Cand sunt in Bucuresti, sunt in extaz. Greu nu e sa fiu, ci sa ajung. Plecarea, separarea ma sperie. Apoi e usor – sunt aici si e misto de tot! Ma gandesc ca am castigat o excursie in India de pe ciocolata Heidi. O excursie lunga, iaca, am intrat intr-al treilea an!

Lipscanii mereu surprinzatori

Standard

Zilele trecute cascam gura prin Lipscani, cu un aparat foto in mana si cu aerul ala curios si surprins al omului care vrea sa vada cum se schimba lucrurile de la an la an. Cersetori, case noi, case vechi, terase labartate peste strada (majoritatea de un negru funebru), preturi mari, o pozitionare ca pentru pitipoance si turisti fraieri. Cautam viitorul sediu al librariei Carturesti, dar nestiind exact unde se afla / se va afla, nu l-am gasit. In schimb, am gasit un magazin de suveniruri. Souvenirs of Romania.

- Hello, mi-a suras vanzatoarea inca din usa.

- Buna ziua, am suras si eu.

S-a fastacit.

- Hihi, buna ziua…

Oale, linguri, clopotei, ceramica, ganditorul de la Hamangia, semne de carte, magneti. Totul la preturi uriase. M-am oprit la papusicile pupacioase. Imi placeau foarte mult cand eram mica, cu capetele lor cu magnet care se atrageau si se “pupau” cand le puneai aproape. 55 de lei.

- This is Romanian traditional dolls, ciripeste iar vanzatoarea, desi tocmai ne dadusem buna-ziua in romaneste.

- I know, mormai eu.

- There is a magnet in the head and they kiss, look, kissing dolls.

Zambesc.

- They are really cute, I’ve always loved them.

- Yes, they are cute. Let me know if you need anything else.

Din fericire, in acel moment a intrat in magazin un englez autentic cu iubita lui romanca si vanzatoarea s-a pornit sa ciripeasca despre:

- Dracula’s castle or the Bran castle in the Carpathian mountains, a very nice fridge magnet…

Am iesit iute, putin zapacita de sentimentul ciudat de a fi turista in tara mea.

 

Lisa la mare

Standard

Lisa are 7 ani si multa energie. Canta, danseaza si e un one-girl-show in toata regula. Ieri, dupa baia in mare, s-a grabit la dus sa se spele, dar nu si-a dat costumul de baie jos cand s-a spalat.

- Hai, zice maica-sa, scoate sutienul de la costum si ia tricoul asta pe tine.

Iar Lisa, stapanita de un spirit pop-tehno care o facea sa se bataie in toate felurile, mimeaza ca tine in mana un microfon si canta:

- Da sutienul jos de pe tine! Da sutienul jos de pe tine!

Eu ma prapadesc de ras. Cantecul e catchy si ma trezesc fredonand si eu. Incurajata, Lisa continua:

- Da slipii jos de pe tine! Da slipii jos de pe tine!

Dar bineinteles ca nu da nimic jos, iar maica-sa, indiferenta la talentul dezlantuit al domnisoarei, ii zice din nou:

- Da sutienul jos si ia tricoul, te rog.

Lisa scoate sutienul si, surpriza! Pe piept i-a ramas nisip de la plaja. Ramane descumpanita o clipa. Eu cant:

- Da nisipul jos de pe tine!

Si Lisa, pe faza, imi canta:

- Da grasimea jos de pe tine!

Mai zi ceva!